Ideile evoluţioniste în Antichitate

Analiza fenomenului evoluţiei biologice, generând o permanentă dispută între materialism şi idealism, a început din zorii cunoaşterii şi continuă şi astăzi.
Mitul creaţiei, născut în mintea oamenilor primitivi şi a celor mai mulţi oameni religioşi, are ca element definitoriu imaginea statică a unei lumi care a fost creată, iar odată ce a fost creată, nu s-a mai schimbat.Însă germenii evoluţiei biologice au persistat în minţile omeneşti în decursul anilor şi, în cele din urmă, s-au transformat în teorii evoluţioniste, care încearcă să explice fenomenul dezvoltării lumii ce ne înconjoară prin sine însăşi, în baza legităţilor istorice.Vechea gândire indiană avea un sens adânc evoluţionist, însă mitologizat. Zoologul indian Spurway vede în Vishnu simbolul evoluţiei vertebratelor, în zeiţa Laksmi – simbolul selecţiei sexuale, iar în Siva – discontinuitatea în evoluţie.Împotriva concepţiilor idealiste s-a pronunţat gândirea materialistă a şcolilor Samkya şi Ciarvaka.Adepţii şcolii Samkya susţineau că nici un suflet perfect autonom nu este capabil să influenţeze asupra materiei, deoarece acesta nu posedă capacitatea de percepţie, nici dorinţa de activitate, astfel natura există în afară de noi.Şcolile doctrinei Ciarvaka susţineau ideea că viaţa este indisolubil legată de materie, de trup. În lume, spuneau ele, există numai materie care poate fi redusă la patru elemente (ciarvaka) primordiale: aerul, focul, apa şi pământul. Totul, chiar şi corpul omului, este format din aceste substanţe.Şcoala Vaina (o sectă religioasă ce lupta pentru eliberarea socială şi spirituală, practicând o viaţă sobră) considera că lucrurile sunt formate din particule materiale minuscule invizibile (atomi ). La îmbinarea atomilor se formează corpuri şi obiecte ale naturii, atomii fiind veşnici şi lipsiţi de formă.Cu toate că această şcoală nu-l recunoştea pe Dumnezeu drept creator al lumii, ea susţinea credinţa în sufletul eliberat, care poate poseda perfecţiune divină, dacă este eliberat de corp, curăţit de materie.Demitologizarea reală a cunoaşterii apare în gândirea Greciei antice. În cadrul multiplelor forme ale filozofiei greceşti se află în germene aproape toate concepţiile ulterioare ale evoluţiei biologice.Thales din Milet (625-545 î.e.n.) a contribuit la dezvoltarea matematicii, astronomiei, filozofiei.Thales presupunea că Pământul reprezintă un disc plan ce pluteşte mereu pe ape, iar cutremurile de pământ sunt provocate de valurile apei în vreme de furtună.Anume apa era considerată de Thales ca element comun care stă la baza şi începutul tuturor lucrurilor existente. Din apă apar toate fiinţele, ea fiind veşnică şi infinită. Thales caută motivaţia mişcării acestei substanţe, presupunând existenţa unui suflet mişcător.Anaximandru din Milet (610 – 546 î.e.n.) constată acţiunea factorilor mediului asupra organismului."Animalele, afirmă Anaximandru, sunt născute prin acţiunea căldurii solare asupra mâlului umed, apoi ele au ieşit pe uscat şi atunci au suferit modificări. Primele animale s-au născut în apă, chiar omul se trage din peşti..."Anaximandru îşi închipuia Pământul ca un cilindru, ridicat în centrul lumii, nesprijinit pe nimic, fiind astfel precursorul ideii geocentrismului în astronomie.Deoarece Anaximandru nu accepta în calitate de element primordial nici apa, nici aerul şi nici altceva real, propune o nouă înţelegere a substanţei primordiale, care este nelimitată, infinită, veşnică, numită apeiron (indefinit). El socotea că părţile acesteia se schimbă, întregul însă rămâne neschimbat. Apeironul, după Anaximandru, conţine elemente contrare care, eliminându-se, fac posibilă dezvoltarea materiei cu căpătarea de diverse forme de existenţă.Anaximene din Milet (585 – 525 î.e.n.), contrar lui Anaximandru, socotea Pământul un disc plat ce se ţine pe loc şi nu pluteşte liber. Pământul a generat toate planetele şi stelele.La baza existenţei lucrurilor Anaximene pune o materie infinită, în continuă mişcare, identificată de el cu aerul. Acest aer, dilatându-se, devine foc, iar comprimându-se, devine vânt, apoi nour, apă, pământ, piatră şi din acestea apar toate elementele. Universul, în acest caz, se formează fără un amestec oarecare al Zeilor, deoarece ei înşişi au apărut din aer .Xenofan din Colofan (570 – 478 î.e.n.) într-o formă poetică şi adeseori glumeaţă demitologizează diverse fenomene naturale. Tot ce poate fi născut şi creşte este pământ şi apă, chiar şi oamenii îşi au geneza din pământ şi apă.În viziunea lui Xenofan, Universul nici nu apare din altceva, nici nu se transformă în ceva, adică în plan universal schimbarea nu există.Heraclit din Ephes (540 – 480 î.e.n.) susţine că apariţia şi dezvoltarea vieţuitoarelor este rezultatul unităţii şi al luptei contrariilor, care se susţin reciproc şi determină mişcarea materiei. Anume lui îi aparţine afirmaţia clasică "panta rhei" – totul curge. Heraclit pune bazele concepţiei automişcării materiei, izvorul mişcării fiind contradicţia.Heraclit susţinea că la baza dezvoltării lumii se află focul, datorită contrariilor pe care le conţine. Lumea întreagă se prezintă ca un foc viu. El scrie: "Această lume, unică în totul, n-a fost făcută de nimeni din zei şi nici din muritori; ea a fost, este şi va fi un foc mereu viu, aprinzându-se cu măsură şi stingându-se cu măsură".Cunoaşterea adevărată după Heraclit este posibilă doar prin cunoaşterea naturii în unitatea şi contrariile ei. Procesul de cunoaştere este foarte complex şi îmbină atât cunoaşterea senzorială, cât şi cea raţională. În acelaşi timp fenomenele analizate, simţurile sunt relative. Vorbind despre relativitatea frumosului, Heraclit menţiona: "Cea mai frumoasă maimuţă este respingătoare în comparaţie cu genul omenesc, ... iar cel mai înţelept dintre oameni în comparaţie cu Dumnezeu pare maimuţă şi după înţelepciune, şi după frumuseţe, şi după toate celelalte."Empedocle din Agrigentum (483 – 423 î.e.n.) susţine că lumea se dezvoltă din patru rădăcini veşnice: focul, aerul, apa, solul. Lumea lui Empedocle oscilează între împărăţia Urii şi cea a Iubirii, generatoare de cicluri succesive de viaţă.Aceste două principii antagoniste, pe care astăzi, fără îndoială, le trecem la categorii morale, în acele timpuri erau atribuite tuturor obiectelor.Empedocle evidenţia patru perioade în mersul dezvoltării lumii. Prima perioadă reprezintă o uniune adevărată a elementelor, generată de activitatea prieteniei. A doua perioadă înseamnă intrarea urii în acţiune şi elementele apar unele dezbinate, altele unite . În perioada a treia ura capătă o dominaţie absolută, fapt ce determină despărţirea completă a elementelor. Perioada a patra apare odată cu dominaţia prieteniei care iarăşi uneşte elementele şi lumea are astfel o dezvoltare ciclică.Anaxagora din Clazomenes (500 – 428 î.e.n.) poate fi considerat ca predecesor al teoriei panspermiei (originea cosmică a vieţii), deoarece este autorul concepţiei venirii germenilor vieţii de pe alte planete .El nu recunoaşte cele patru stihii, ci afirmă că la baza tuturor lucrurilor stau o mulţime de particule materiale, pe care le numeşte "seminţe" sau "germeni" ai lucrurilor.În viziunea lui Anaxagora materia cu calităţile ei nu are forţă de mişcare. Cauza mişcării el o stabileşte în afara ei şi o numeşte "nous" (spirit, raţiune), ce oferă impuls materiei şi generează o mişcare ciclică generală.Democrit din Abdera (460 – 360 î.e.n.) este socotit (alături de profesorul său Leuchip) autorul teoriei atomistice.El susţine ideea că germenii vieţuitoarelor reprezintă nişte microparticule care reproduc în miniatură diferite părţi ale corpului, şi care migrează în organele reproductive. Democrit susţine că hazardul este legea de bază a naturii pe care noi o ignorăm. Tot el divizează animalele în două grupe: cele fără sânge (nevertebratele ?) şi cele cu sânge (vertebratele ?), clasificare care a dominat timp de milenii .Democrit susţinea că viaţa ia naştere din umezeală cu ajutorul căldurii, iar mai departe - din sămânţa fiecărei vietăţi, fără ajutorul forţelor dumnezeieşti. Vieţuitoarele au apărut evoluând treptat: mai întâi au apărut animalele acvaterestre, apoi cele terestre, schimbându-şi esenţial aspectul. Cele mai slab dezvoltate şi neadaptate erau înlăturate, păstrându-se doar formele rezistente.Democrit evidenţiază principiul incompatibilităţii diferitelor specii, afirmând că după cum în lumea atomilor se atrag cei asemănători, aşa şi în lumea animalelor unirea se face cu indivizii de aceeaşi specie.Deoarece afirmarea unei necesităţi cauzale generale este principiul de bază al atomiştilor, Democrit se conduce de un determinant strict. După părerea lui, există numai necesitate, întâmplare nu există, ea fiind o invenţie a oamenilor ca rezultat al necunoaşterii lucrurilor.Democrit vorbea şi despre viaţa primitivă a oamenilor, evidenţiind rolul vorbirii şi al vieţii în comun. Omul în viaţa sa creează multe lucruri prin imitarea acţiunilor observate.Hipocrate din Cos (460 – 377 î.e.n.) realizează (în colaborare cu elevii săi) o sinteză a cunoştinţelor din medicină, embriologie, fiziologie, anatomie, expusă în lucrarea sa “Corpus Hipocraticus ”. El a studiat embrionul de găină şi cel uman.Hipocrate este considerat fondatorul medicinii.Hipocrate consideră că germenii noului individ sunt produşi de către întregul organism, atât de părţile sănătoase, cât şi de cele bolnave. Ca urmare, substanţele provenite de la organele bolnave vor determina la descendenţi formarea unor organe bolnave . Hipocrate a menţionat că indivizii umani sunt foarte deosebiţi unul de altul şi în acest caz "... medicul trebuie să trateze bolnavul, şi nu boala", care se manifestă extrem de diferit de la individ la individ . Aristotel din Stagira (384 – 322 î.e.n.) reprezintă mintea genială a antichităţii. El a fost magistrul lui Alexandru cel Mare (Machedon) şi elevul lui Platon. Este bine cunoscută afirmaţia lui, care a devenit clasică : "Amicus Plato, sed magis amica veritas" (prieten îmi este Platon, dar mai mare prieten îmi este adevărul).Aristotel este considerat fondatorul zoologiei datorită amplelor lui sinteze ştiinţifice: "Istoria animalelor", "Părţile animalelor","Generaţiile animalelor", "Mişcările animalelor".Analizând embrionul de găină, el constată dezvoltarea progresivă a organelor în timpul embriogenezei.Aristotel a fost un adept al concepţiei autogenezei vieţii. De exemplu, el afirma că "vieţuitoarele pot să apară nu numai la încrucişare, ci şi din mâl". Însă în ideile sale era fixist, deşi era foarte aproape şi de transformism.În ce priveşte locul omului, Aristotel îl considera ca pe un animal – "zoon politikon" – în care s-au realizat toate intenţiile naturii. El introduce noţiunea de specie ca o categorie logică şi aranjează vieţuitoarele conform "scării gradaţiei" naturii, de la plante la animale şi apoi la om.Am menţionat că după ideile sale era fixist, dar aproape de transformism. Mişcarea la Aristotel reprezintă starea firească a naturii, a cărei dezvoltare nu se poate cunoaşte fără dezvăluirea caracterului mişcării . Mişcarea nu există ca ceva aparte de obiecte, ea nu este o stare deosebită a lucrurilor din natură. Mişcarea a fost întotdeauna şi va exista veşnic.Susţinând ideea despre mişcarea veşnică, fără început şi fără sfârşit, Aristotel încearcă să explice mişcarea corpurilor. El recunoştea mişcarea internă, spontană, de la sine a corpurilor şi a fiinţelor vii. În acelaşi timp, fiind foarte aproape de ideea despre automişcare, Aristotel nu se menţine pe această poziţie şi apelează la un izvor al mişcării, la un motor care trebuie să fie nemişcat, adică la Dumnezeu.Mişcarea este concepută ca trecere a materiei din starea ei de posibilitate în actualitate. Materia nu este ceva concret, nu are formă, ci este doar un substrat de proprietăţi. Materia încă nu este realitate, deoarece fără formă ea este lipsită de viaţă şi de energie. Trecerea din posibilitate în realitate presupune legătura strânsă a materiei şi a formei. Forma este un început activ, care face materia determinată şi este cauza existenţei materiei în chip concret. Aristotel spunea: "Prin formă înţeleg esenţa oricărei fiinţe". Forma este concepută de el ca un principiu imaterial pe care-l numeşte "entelehie", care ar însufleţi materia. Entelehia apare ca o inteligenţă supremă, ca un spirit universal, ca o gândire care imprimă universului un scop final.În concepţia sa despre suflet Aristotel încearcă să schiţeze multiplele dependenţe ale sufletului de "stările corpului". El determină locul situării sufletului ( în inimă ), de unde vine căldura sângelui, care se răceşte în creier şi alimentează suflarea vieţii organismului (pneuma). Sufletul este o tendinţă de participare la eternitate. În viziunea lui Aristotel prima însuşire a sufletului este proprietatea de a consuma hrană şi de a "procrea urmaşi", caracteristică tuturor fiinţelor vii şi plantelor. Sufletul este cauza şi începutul corpului viu ca izvor al mişcării, ca scop şi ca esenţă a trupului însufleţit. Aristotel a efectuat numeroase investigaţii biologice. El descoperă pentru prima dată diferite organe caracteristice animalelor: vezica urinară la broască, oviductul la stridii; contribuie la dezvoltarea anatomiei comparate, stabilind analogia şi omologia organelor, precum şi corelaţia dintre organe; divizează animalele în două grupe: cu sânge şi fără sânge.În afirmaţiile lui Aristotel putem întâlniri idei despre lupta pentru existenţă ("animalele care trăiesc în acelaşi loc şi folosesc aceeaşi hrană, se luptă între ele"), adaptare ca rezultat al selecţiei naturale ("aşa este pretutindeni unde obiectele luate în totalitate ni se par create pentru ceva; în realitate ele numai s-au păstrat, deoarece datorită unei tendinţe interioare s-au arătat a fi constituite adecvat condiţiilor").Aristotel a sugerat ideea de a aranja toate animalele într-o singură "scala naturae" gradată după gradul lor de perfecţiune. La aranjarea animalelor se ţinea cont şi de gradul de dezvoltare a organismelor la naştere. Scara lui Aristotel cuprindea unsprezece trepte, având zoofitele la bază şi omul la treapta superioară. Ierarhizarea se efectua în baza "puterii sufletului". Plantele au fost puse la bază, deoarece se limitează la capacitatea lor nutritivă, apoi urmau animalele capabile de senzaţie şi motricitate, şi apoi în vârf omul, ca urmare a puterilor raţiunii ."Scara fiinţelor" a lui Aristotel se baza pe o serie de principii, printre care :– principiul de înrudire a fiinţelor;– principiul ierarhiei fiinţelor;– principiul continuităţii şi trecerii lente.Teophrast din Eres de Lesbos (370 – 287 î.e.n.) este considerat fondatorul botanicii. Fiind discipolul lui Aristotel, Teophrast generalizează datele despre plante şi scrie lucrarea "Istoria plantelor". El susţine ideea despre transformarea plantelor sub acţiunea factorilor mediului, dar admite "metamorfoza" unor plante în altele .Epicur din Samos (341 – 270 î.e.n.) este un continuator al ideilor materialiste în epoca elinistă. În filozofia sa a căpătat o însemnătate dominantă şi şi-a găsit dezvoltare teoria atomistă a lui Democrit.Epicur afirma că pentru a deveni fericit, omul trebuie să cunoască legile naturii: "Fără ştiinţele naturii nu putem căpăta plăceri neîntristate".Ca şi Democrit, Epicur susţine că lumea este formată din atomi care se leagă şi se combină între ei. Atomul este o substanţă, un corp material, cu o anumită mărime care include cele trei dimensiuni proprii oricărei realităţi materiale. Atomii au o mărime destul de mică, deşi nu infinit de mică, o formă, ce tinde la infinit, şi o greutate, care de asemenea este foarte variabilă. Atomii, care reprezintă partea materială, împreună cu spaţiul vid alcătuiesc lumea ce ne înconjoară (Universul).După părerea lui Epicur, Universul, care este format din atomi şi vid, se află în veşnică dezvoltare şi transformare, este veşnic şi infinit, deoarece veşnici şi infiniţi sunt atomii ce-l formează.Deşi nu respinge ideea existenţei divine, în acelaşi timp, Epicur ne vorbeşte despre existenţa vieţii în toate lumile. Lumea noastră este una dintre lumile fără număr ale Universului infinit ("...în toate lumile există fiinţe vii, plante şi alte obiecte, pe care le vedem în această lume").În interpretarea fenomenelor naturii Epicur a fost un materialist consecvent. El susţine că lumea naturală poate fi cunoscută doar pornind de la impresiile oferite de simţuri. Numai senzaţia este adevărată şi sigură. Simţurile nu te pot înşela. Eroarea ia naştere numai în momentul când interpretăm senzaţiile, când adăugăm propriile noastre păreri. Epicur dezvăluie ideea deviaţiei spontane, afirmând că "din nimic nu apare nimic; începutul libertăţii şi al dorinţelor trebuie căutat în elementele din care a luat naştere lumea".Idei similare filozofiei greceşti găsim şi în antichitatea romană.Lucreţiu Carus (98 – 55 î.e.n.) susţine ideea lui Democrit despre hazard ca bază a vieţii în Universul infinit. În poemul său "De Rerum Natura" dă o explicaţie evoluţionistă originii plantelor şi a animalelor. Lucreţiu poate fi considerat precursor al multor teorii moderne: – despre selecţia naturală ca factor al evoluţiei (afirmă că monstruozităţile şi formele mai puţin dotate sunt eliminate); – sociobiologiei (evidenţiază rolul limbajului şi al etologiei comparate în comunicarea animalelor);– teoriilor corpusculare ale eredităţii (vorbeşte despre existenţa unor elemente diverse ("primordia multis") transmise de la tată la fiu);Lucreţiu, în continuarea ideilor lui Democrit şi Epicur, susţine structura corpusculară a tuturor corpurilor materiale din natură, afirmând că totul rezultă în ultima instanţă din două principii: plinul (materia compactă) şi vidul (spaţiul compact).Corpurile materiale sunt, în concepţia lui Lucreţiu, de două feluri: simple şi compuse. Ceea ce este simplu nu poate pieri, atomii nu dispar niciodată. Sunt supuse dispariţiei şi transformării, care au loc în timp, numai corpurile şi fenomenele complexe.Lucreţiu respinge ideile despre autogeneza vieţii, afirmând că "nimic nu apare din nimic". Orice lucru trebuie să aibă seminţele din care ar putea să apară. El menţionează: "Dacă un lucru ar putea să apară din nimic, fără a avea nevoie de germeni particulari, apariţia lui ar fi posibilă oriunde, oricând şi în orice formă. Omul ar putea ieşi din unda mării, păsările şi peştii – din pământ, cirezi de animale ar cădea din nori, pe fiecare arbore ar creşte diferite fructe...".În lucrările lui Lucreţiu putem întâlni referinţe la originea animală a omului. El susţinea că oamenii primitivi trăiau asemenea animalelor. Ei nu cunoşteau focul şi trăiau izolat, necunoscând nici limba, nici moralitatea. Toate acestea au apărut ca rezultat al unui proces îndelungat de dezvoltare. Procesul uman a fost marcat printr-o serie de activităţi creatoare, cum ar fi cucerirea focului, prelucrarea metalelor, perfecţionarea uneltelor de muncă, apariţia vorbirii etc.Lucreţiu era convins că religia nu este decât un produs al spaimei şi al ignoranţei omului primitiv, incapabil să-şi explice în mod raţional fenomenele naturii înconjurătoare. Zeii nu sunt decât un produs al imaginaţiei provocate de teamă, spune Lucreţiu, nefiind de acord cu Epicur, care admitea existenţa zeilor în spaţiile dintre lumi.Marcus Tullius Cicero (106 – 43 î.e.n.), eminent om de stat, celebru orator, om de cultură, evidenţiază comunitatea dintre om şi natură, om şi divinitate cu toate că nu face o delimitare strictă a noţiunilor de natură şi divinitate.Vorbind despre natura omului, Cicero susţine că datorită permanentelor cicluri şi rotiri ale corpurilor cereşti s-au creat condiţii favorabile pentru crearea rasei omeneşti, care, împrăştiată şi semănată pe tot întinsul pământului, a fost înzestrată cu darul divin al sufletului. Sufletul a fost sădit în oameni de către divinitate. De aici şi legătura dintre om şi divinitate.Natura a mai înzestrat făptura omenească cu agerimea minţii şi a simţurilor.Cicero evidenţiază rolul vorbirii şi al raţiunii în perfecţionarea umană .Pliniu cel Bătrân (23 – 79 e.n.) sistematizează datele din lumea vegetală şi animală în renumita sa lucrare: "Historia naturalis" (în 37 de volume).