PROIECT LA ECONOMIE Creşterea economică şi mediul înconjurător

INTRODUCERE

Ca urmare a creşterii economice generale, progreselor obţinute în toate domeniile vieţii economice şi sociale, omul a ajuns astăzi să dispună de mijloace tehnice atât de perfecţionate, încât consumă cantităţi imense de resurse naturale regenerabile şi neregenerabile, exploatând tot mai intens factorii de mediu şi modificând natura într-un ritm rapid. Neimpunând însă asupra acţiunilor sale un control adecvat şi conştient, omul lasă cale liberă dezlănţuirii unor dezechilibre economice, cu efecte negative asupra calităţii vieţii sale cât şi asupra evoluţiei biosferei.
Din aceste motive în rândurile oamenilor de ştiinţă, ale oamenilor politici, ale populaţiei în ansamblu, s-a format treptat convingerea că, în condiţiile civilizaţiei contemporane, activitatea economică presupune nu numai preocuparea de a spori volumul şi calitatea bunurilor materiale şi a serviciilor prin asigurarea în mod curent a unei eficienţe economice ridicate, ci şi o grijă crescândă de a proteja mediul înconjurător, care în ultima analiză, constituie condiţia materială de bază a creşterii economice.
Devine tot mai evident faptul că, în condiţiile unui mediu puternic degradat şi poluat, un standard de viaţă materială fie el şi foarte ridicat îşi pierde orice sens, nemaiţinând seama de influenţa negativă a acestui mediu asupra evoluţiei în perspectivă a fenomenelor naturale şi biologice şi, prin aceasta, asupra creşterii economice înseşi.
În asemenea împrejurări apare tot mai necesară elaborarea şi adoptarea unei politici economice de largă perspectivă, în care să-şi găsească locul o strategie ecologică concretizată în acţiuni speciale de protejare a mediului înconjurător, integrate în programe de dezvoltare economică, precum şi în crearea unor mecanisme economico-sociale de înfăptuire a acestor programe, ca şi în realizarea unui cadru legislativ şi instituţional adecvat.
Devine astfel necesar studiul acestor fenomene în cadrul unei discipline care să înbine armonios elementele de bază ale economiei cu sfera protecţiei mediului, şi căreia din punct de vedere didactic se numeşte economia mediului.
Economia mediului, aşa cum a fost definită, este o disciplină de graniţă între ecologie şi ştiinţele economice, care studiază repartiţia pe glob a resurselor naturale, precum şi utilizarea lor în concordanţă cu menţinerea echilibrului ecologic în natură.
Economia mediului, are menirea de a îmbina dezvoltare economic-socială cu protejarea permanentă a mediului ambiant.
Economia mediului trebuie să militeze împotriva economismului excesiv, dar şi a ecologismului îngust, conservator, care exclude necesitatea dezvoltării economice necesare societăţii contemporane.
Economia mediului stabileşte priorităţile atât în domeniul economic cât şi al protecţiei mediului, astfel încât interesele omului şi integritatea naturii să coexiste armonios.




























1. PROTECŢIA MEDIULUI NATURAL
CERINŢĂ INTRINSECĂ
A UNEI DEZVOLTĂRI ECONOMICE MODERNE

Este un lucru elementar, dar fundamental, acela că omul nu se află în afara legilor care guvernează viaţa pe planeta noastră, ci, din contra, că orice vietate pământeană s-a format, s-a dezvoltat şi se va dezvolta în interacţiune cu mediul natural.
Întreaga mişcare a fenomenelor şi proceselor din sfera raportului om-natură este indisolubil legată de înaintarea şi complexitatea istorică a producţiei (în sens larg), deci a muncii. Constituind un proces în care omul efectuează, reglementează şi controlează schimbul de materii dintre el şi mediu, munca presupune atât expresie, contradicţia dintre cele două părţi.
1. Privit în mişcarea sa, raportul dintre oamenii care utilizează factorii naturali în interesul lor spre a-şi satisface necesităţile şi natură presupune:
a. o latură cantitativă care priveşte scara desfăşurării nevoilor omului şi a extragerii din natură a ceea ce îi trebuie, lucru care îşi află expresia în contradicţia dintre nevoile de resurse, pe de o parte, şi dimensiunile resurselor oferite de natură, pe de altă parte.
b. o latură calitativă, care îşi găseşte expresia în contradicţia dintre acţiunea de producţie, repartiţie, circulaţie şi consum a oamenilor, ce conduce, totodată, la deşeuri, efluenţi, reziduuri ş.a.m.d. pe care ei le aruncă în mediu, pe de o parte, şi posibilităţile de asimilare pe care le are mediul natural, pe de alta.
Deşi sunt indisolubil legate şi chiar se întrepătrund, cele două laturi pun, în esenţă, probleme distincte. Prima o ridică pe aceea a suficienţei şi durabilităţii resurselor - preocupare majoră pentru toate ţările -, iar a doua pe cea a afectării echilibrului prin poluare, poluarea nefiind, în fond, altceva decât resurse ajunse la loc nepotrivit. Drept urmare, între sistemul social al economiei şi sistemul factorilor naturali (implicit ecologici) există o legătură foarte strânsă şi o influenţă reciprocă puternică. Protejarea factorilor naturali se impune astfel ca o cerinţă fundamentală a continuităţii vieţii economice şi sociale. La acestea se adaugă problema factorului timp, a celui de intensitate şi cea a optimului cantitativ-calitativ al relaţiei dintre om şi natură, în interacţiunea lor.
2. Toate acestea ridică, împreună, câteva întrebări de principiu: pentru cine curge timpul, pentru cine are importanţă scara producţiei şi a consumului, pentru cine trebuie apăraţi factorii de mediu şi echilibru ecologic?
Răspunsul la aceste întrebări conduce la mai multe concepte:
a. Un concept este cel geocentric care face din protecţia Terei, a tuturor factorilor de mediu, un scop în sine, pământul urmând a fi apărat în general, condamnându-se orice intervenţie a omului şi neavându-se în vedere altceva decât conservaţionismul absolut. În această concepţie, omul se pierde aproape complet din atenţie, el fiind considerat doar unul din milioanele de elemente ce se cer conservate pentru ca "natura să rămână neatinsă în puritatea ei". Acest conservaţionism dus la absurd nu poate interesa însă decât puţini ecologi extremişti, dar nu găseşte nici o rezonanţă în mintea şi sufletul locuitorilor Terrei.
b. Un alt concept este cel denumit biocentric, care cere ca omul să pună în centrul preocupărilor sale ecologice celelalte forme de viaţă şi specii deoarece, deşi sunt creaturi sensibile, ele nu se pot prezerva singure, aşa cum o poate face omul, nici măcar atunci când este vorba de prădători. Conceptul respectiv cere ca omul să nu intervină în nici un altfel în viaţa speciilor, decât prin protecţie. Aceasto modalitate de conservaţionism nu ţine, însă seama, de faptul că apărarea biosferei în condiţiile în care omul nu-şi poate asigura existenţa şi dezvoltarea decât folosindu-se de natură, lucru ce i se interzice, nu mai poate interesa nici ea pe nimeni (bunăoară, pe sutele de milioane de oameni care mor de foame, sau aflate sub pragul sărăciei negre).
c. Un al treilea concept este acela antropocentric. În cadrul lui, totul este subsumat nevoilor crescânde ale omului, în faţa căruia nimic nu contează. A privi însă omul ca o creatură care are dreptul să facă ce vrea şi să încalce - în numele intereselor sale - legile naturii, se dovedeşte a fi o enormă eroare, căci orice idee împinsă la absurd - în cazul acesta absolutizarea necesităţilor immediate ale omului - se transformă în contrariul ei. Într-adevăr, făcând totul în folosul lor, fără limitele dictate de legile naturii, oamenii pot împinge lucrurile până acolo încât să distrugă înseşi bazele naturale ale existenţei lor. Şi, în această privinţă, oamenii au demonstrat o creativitate imensă, demnă de o cauză mai bună. Să ne amintim că este vorba de războailele cu tehnica cea mai sofisticată care distrug în masă şi sistematic atât oamenii cât şi factorii naturali, de soarta păturii de ozon a globului, de pădurile ecuatoriale, de poluarea gravă a apelor ş.a.m.d.
d. După cum se poate observa, deşi cele trei concepte au fiecare meritele lor, ele conţin, totuşi imense pericole. Care ar putea fi soluţia?
Credem că ea nu poate fi dată de un concept suprasimplificat şi unilateral, ca cele amintite, ci de unul complex, realist, care să îmbine raţional şi armonios elementele pozitive ale celor discutate şi să elimine totodată pericolele. Un asemenea concept l-am denumi al reconcilierii omului cu natura şi cu sine însuşi. Fără a omite nevoile multiple dar afirmând rolul său esenţial în respectarea naturii, conceptul acesta înseamnă respect faţă de legile naturii în viaţa economică, respect pentru viaţă în general şi diversitatea ei, respect pentru echilibrul ecologic, pentru sănătatea Terrei şi a sferelor ei, ca şi pentru progresul societăţii umane. În această concepţie, deci, protecţia mediului natural reprezintă protecţia omului şi a dezvoltării sale, iar protecţia omului - protecţia tuturor factorilor de mediu. O asemenea politică economică trebuie să includă în actele decizionale la toate nivelurile - individual, micro, mezo, macro şi mondo - criteriul ecologic, pe cel al durabilităţii şi pe cel al sănătăţii dezvoltării. Pentru aceasta însă este nevoie ca problemele mediului să fie studiate în complexitatea lor, iar legile naturii cunoscute şi respectate cu răspundere.
3. Abordarea problemei criteriilor protecţiei mediului necesită totodată împingerea cercetătorilor către spaţiul operaţional, spre a putea face din teorie un instrument de acţiune practică. Aici intrăm, inevitabil, în câmpul ştiinţelor tehnice, biologice şi al tehnologiei, pe de o parte, şi în cel al ştiinţelor economice şi sociale, pe de altă parte. Şi e firesc: multidisciplinaritatea, transdisciplinaritatea şi interdisciplinaritatea ţin de însăşi metodologia cercetării problemelor de care ne ocupăm. Problemele care se ridică sunt nu numai impresionante prin amploarea şi diversitatea lor, dar şi dintre cele mai complicate. În cele ce urmează, în limitele spaţiului de care dispunem, vom căuta să ne oprim asupra unora din aspectele care, într-un fel sau altul, privesc ştiinţele economice.
O problemă de însemnătate decisivă este aceea a nivelului şi a ritmului dezvoltării economico-sociale.
În lumina criteriului adoptat mai înainte, este necesat:
a. Creşterea economică să aibă un nivel care să permită acoperirea, adecvată condiţiilor contemporane, a nevoilor membrilor societăţii. Aceasta presupune desfăşurarea concretă a creşterii economice în raport cu factorii de mediu, atât în timp, cât şi în spaţiu. În timp, ea trebuie să aibă continuitate. Potrivit punctului nostru de vedere, acest lucru presupune o dezvoltare care să poată fi susţinută de factorii naturali şi umani şi care, în plus, să poată fi durabilă, respectând echilibrul ecologic dinamic, iar pentru aceasta - sănătoasă. De aici câteva probleme:
aI. Cât de mare poate fi o economie faţă de resursele ei naturale şi faţă de sistemul ecologic care stau la baza ei?
bI. În ce limite şi cât timp poate fi ţinut în echilibru dinamic sistemul ecologic din respectiva ţară, în condiţiile în care importul şi exportul îi modifică dimensiunea şi calitatea propriei activităţi economice?
cI. Poate fi asigurată dezvoltarea economico-socială durabilă şi sănătoasă doar prin creşterea economică sustenabilă?
Fireşte, aici şi acum, nu pot fi date decât răspunsurile de principiu:
La prima întrebare răspunsul este oferit de limita dincolo de care se provoacă epuizarea prematură sau periculoasă a unor resurse naturale şi de ajungerea la încălcarea echilibrului ecologic dinamic. La a doua, răspunsul este că limita sustenabilităţii şi creşterii economice sănătoase este arătată de atacarea echilibrului ecologic general şi dinamic. Iar la a treia întrebare, apare necesar să subliniem că, pentru a fi sustenabilă, durabilă şi sănătoasă, dezvoltarea economică trebuie să fie însoţită şi de o dezvoltare socială adecvată, ceea ce presupune o structură socială neantagonistă şi un stat de drept care să se bazeze pe justiţia socială. Dezechilibrele sociale profunde provoacă nu numai dezechilibrele economice, dar şi ecologice, un dezechilibru agravându-l pe celălalt. În plus, creşterea economică sustenabilă, durabilă are nevoie şi de realizarea practică a unui sistem moral sănătos, a unei conştiinţe ecologice fără de care ea ar fi funciarmente subminată.
b. O altă problemă care se pune este aceea a necesităţii internalizării costurilor provocate mediului de către agenţii economici care tind să utilizeze factorii de mediu ca pe nişte bunuri libere, iar costurile reparării daunelor să le arunce asupra societăţii, asupra unei părţi a ei sau asupra altor agenţi. Datorită acestei tendinţe, deteriorarea mediului începe să se desfăşoare cu o energie tot mai îngrijorătoare. Pentru a pune capăt unei asemenea situaţii, agenţii economici - ca şi indivizii - trebuie obligaţi de autorităţi să suporte ei înşişi pagubele ecologice pe care le porduc, adică să transforme costurile ecologice pe care ei le vor externe, în costuri interne ale propriei activităţi. Cadrul legal al unei internalizări este deci obligatoriu. El trebuie să stabilească limitele şi condiţiile în care elementele nocive ale producţiei etc. pot fi evacuate în mediul natural sau amenzi progresive pentru asemenea evacuări ori anumite taxe ce urmează a fi plătite în concordanţă cu dimensiunile şi caracterul respectivelor evacuări nedorite ş.a.m.d. Internalizarea costurilor are drept efect o incitare la reducerea raţională a consumului total de muncă pe unitate de produs şi, odată cu aceasta, oferă imboldul economic necesar în vederea asigurării protecţiei mediului.
c. S. C. Kolm a introdus noţiunea de funcţie a mediului. Potrivit lui, notăm cu Y produsul intern net, cu B bugetul protecţiei mediului (adică partea din Y consacrată diverselor măsuri ce rezultă din politica de protejare a mediului) şi cu E indicele de calitate a mediului, atunci calitatea mediului (E) este o funcţie descrescătoare în raport cu Y (pentru că în raţionamentul lui Kolm poluarea creşte odată cu activitatea economică) şi o funcţie descrescătoare în raport cu B (întrucât cheltuielile de protecţie apără, conservă sau ameliorează mediul). Prin urmare:

E = E(Y, B)

iar derivatele parţiale de ordinul întâi ale acestei funcţii sunt:
Ey mai mic decât zero şi Eb mai mare decât zero.
După părerea noastră, funcţia lui S. C. Kolm nu poate fi însă mulţumitoare deoarece nu ţine seama de doi factori esenţiali: introducerea progresului tehnico-ecologic în producţia (P), de pildă a tehnicii noi mai puţin degradante pentru mediu sau nepoluante, şi mişcarea ecostructurii producţiei (S), adică a structurii producţiei din punctul de vedere al consecinţei ecologice. De aceea, considerăm că indicele de funcţie (şi calitate) a mediului trebuie notat:
E = E(Y, S, P, B)

în care Ep mai mare ca zero, întrucât calitatea mediului creşte odată cu aşezarea producţiei pe baza progresului tehnico-ecologic şi Es mai mare ca zero, în sensul că indicele calităţii mediului sporeşte pe măsură ce structura producţiei se modifică în detrimentul ramurilor, subramurilor şi producţiilor care degradează mediul.
d. O problemă deosebit de importantă este aceea dacă munca de prevenire a poluării şi degradării mediului, de refacere a calităţii acestuia este doar consumatoare de produs intern net sau este şi creatoare de valoare, de produs intern net. Este drept că autorii teoriei "dilema economică a poluării" susţin că protecţia mediului nu ar face decât să consume PIB şi prin aceasta să blocheze creşterea economică întrucât după ei, nu ar fi posibilă fără poluare. Adevărul este însă că:
aI. activitatea de protejare a mediului influenţează pozitiv asupra sporirii venitului naţional întrucât, acţionând favorabil asupra sănătăţii fizice şi psihice a membrilor societăţii, contribuie la creşterea lor de muncă;
bI. ea influenţează, de asemenea, asupra creşterii productivităţii muncii sociale şi contribuie la menţinerea acesteia la un nivel ridicat întrucât elimină sau reduce perioadele de boală care, în condiţiile poluării sau deteriorării mediului natural, devin dese şi nu o dată prelungite;
cI. influenţând în bine sănătatea omului, îi prelungeşte durata vieţii, fără a mai vorbi de faptul că reduce numărul cazurilor de pensionare prematură pentru motive de boală şi îi oferă astfel posibilitatea să desfăşoare o activitate creatoare un timp mai îndelungat, fără a mai aminti de faptul că însăşi viaţa omului devine mai frumoasă şi mai plină de satisfacţii;
dI. acţiunea de protejare a mediului natural şi de asigurare a unei calităţi corespunzătoare a lui este în acelaşi timp o acţiune de protejare a resurselor deoarece, pe de o parte, ea conservă mediul natural necesar unei existenţe umane şi producţiei, iar pe de altă parte, conduce la economii de resurse înlăturând risipa, utilizându-le mai complex sau reciclând deşeuri şi efluenţi care altfel ar fi ajuns în mod dăunător în mediu. Nu o dată, activitatea de protejare a mediului ridică nivelul calităţii acestuia.
eI. dar nu numai atât: prevenirea degradării mediului este mai puţin costisitoare decât cea de reparare a daunelor. Ca întotdeauna, profilaxia este, şi aici, mai ieftină decât terapia. Drept urmare, munca de protejare a mediului este o muncă productivă, care, menţine sau îi redă valoarea ori creează valoare nouă şi produs intern net iar nu doar consumatoare.
Caracterul productiv, de menţinere sau restaurare a valorii mediului, de creare a unei valori noi şi astfel de produs intern net pe care îl are activitatea de protecţie a mediului, constituie un element dintre cele mai importante ce trebuie luate în considerare în orice program de activitate economică.
La aceasta se adaugă încă faptul că, internalizând pe o cale sau alta cheltuielile necesare pentru protecţia mediului, se cunosc mai bine costurile totale ale fiecărei producţii, iar recuperarea costurilor prin preţuri pune problema minimizării lor şi a maximizării rezultatelor utile pe fiecare unitate de cheltuială în vederea protecţiei mediului. La rândul ei, problema maximizării rezultatelor utile ale cheltuielilor de protecţie a mediului ridică, inevitabil, cu deosebită forţă, pe aceea că progresul tehnic trebuie să fie în acelaşi timp şi progres economic şi progres ecologic.
Caracterul productiv, de menţinere sau restituire a valorii mediului, ca şi de creare a unor valori noi şi, astfel, de produs intern net, pe care îl are activitatea mediului, constituie un element dintre cele mai importante ce trebuie luate în considerare în orice program de dezvoltare economică. Ca urmare a celor arătate, apare necesar ca desfăşurarea producţiei să aibă loc în aşa fel încât materia să fie utilizată, dacă este posibil, până când se epuizează căile de introducere, în circuitul economic - cu respectarea regulilor ecologice - a oricărui deşeu sau efluent, restul final urmând - dacă nu poate fi evitat - să fie redus la minimum.
Iar toate acestea privesc nu numai industria, ci şi agricultura, transportul, turismul ş.a.m.d.























2. RESURSELE NATURALE, MEDIUL
ÎNCONJURĂTOR ŞI CREŞTEREA ECONOMICĂ

Studiul resurselor naturale - componentă esenţială a mediului ambiant - se pretează la o amplă analiză din foarte multe puncte de vedere, cum sunt: cerinţele creşterii economice, potenţialul oferit în perspectivă de factorii de mediu, progresele ştiinţifice şi tehnologice şi evoluţia demografică, ce influenţează, pe de o parte, ritmul cererii şi al extracţiei, iar pe de altă parte, ritmul substituţiei, reducerii consumurilor specifice ş.a.
Energia folosită de om sub diferite forme, element pentru întreaga activitate economică, formează unul din factorii tot mai importanţi ai civilizaţiei materiale omeneşti. Un alt element esenţial, care formrază însă structura materială a economiei, îl constituie materiile prime minerale şi biologice. Toate obiectele confecţionale de om în procesul de producţie pentru a satisface diferite categorii de trebuinţe - fiziologice, sociale şi spirituale - şi care ne înconjoară pretutindeni au ca origine materia primă supusă prelucrării.
În faţa omului privit ca un complex biologic şi social cu determinări biofiziologice, psihologice şi socio-istorice concrete - stau numeroase trebuinţe, pentru satisfacerea cărora există multe obstacole provocate de mediul înconjurător. În acest caz mediului i se dă un înţeles larg, incluzând deci în această categorie atât mediul natural, cât şi cel artificial (economic, social, cultural şi estetic), în care omul îşi desfăşoară întreaga sa activitate, tot mai bogată şi mai complexă. Omul, definit în multilateralitatea sa, împreună cu nevoile sale este considerat ca un sistem cibernetic. Pentru conservarea şi dezvoltarea acestui sistem, omul desfăşoară întreaga sa activitate pe baza informaţiilor recepţionate şi a răspunsurilor la variaţiile şi incertitudinile venite de la mediul ambiant (fig. 1).
Prin informaţiile recepţionate despre starea, comportamentul şi evoluţia mediului, omul caută să dea răspunsuri la o serie de probleme privind selectarea şi ordonarea nevoilor, organizarea întregii sale activităţi individuale şi de grup după anumite priorităţi, în care ia în considerare mijloacele disponibile, precum şi posibilitatea creării acestor mijloace materiale, profesionale, organizaţionale, politice şi ideologice pentru satisfacerea nevoilor. Aceste mijloace, ca şi posibilităţile de a le crea sunt cu atât mai eficiente şi mai diversificate cu cât omul, prin dezvoltarea economică şi socială, se eliberează de sub dominaţia directă a naturii.
Atât la nivelul indivizilor, cât şi la cel al grupurilor şi claselor sociale din diferite ţări există o varietate mare de tipuri şi structuri de trebuinţe, ca şi diferenţe însemnate în ce priveşte nivelurile de satisfacere a acestora.
De aceea, se impune ca lucrurile să fie analizate mai atent, pentru a putea trage concluzii corecte, conforme cu realitatea.
Prima constatare: Gradul de dezvoltare economică îşi pune amprenta în mod hotărâtor asupra nivelului şi structurii dorinţelor şi trebuinţelor relevate în mod practic prin cererea efectivă. Trebuinţele, ca şi dorinţa de satisfacere a acestora constituie motorul iniţial care declanşează dezvoltarea economică. Dintre naţiunile şi grupurile sociale cu condiţii grele, devin cele mai dinamice tovmai acelea care sunt mânate de dorinţele ferme de a străbate noi trepte de realizare a unor trebuinţe sporite cantitativ şi ca diversitate.
Deci putem obţine explicaţii consistente cu privire la mobilitatea, nivelul şi structura diferitelor categorii de trebuinţe numai când acestea sunt puse în strânsă corelaţie cu studiile de dezvoltare economică. Astfel, într-o societate mai puţin dezvoltată din punct de vedere economic, nevoile sunt mai puţin diversificate, mai puţin schimbătoare, iar ponderea lor principală o formează cele de supravieţuire biofiziologică. Pe măsură însă ce nivelul de dezvoltare economică creşte, iar volumul şi diversitatea produselor şi serviciilor sporesc, nevoile umane nu mai sunt legate atât de strâns de viaţa biofiziologică. Ele trec treptat la cele de interes social, ştiinţific, cultural, estetic, etc.
A doua constatare: În afara de nivelul de dezvoltare economică, un alt factor care îşi pune amprenta asupra structurii, volumului şi direcţiilor de evoluţie a trebuinţelor este cel privind natura relaţiilor de producţie şi sociale, structura de clasă, nivelul de cultură, ca şi reprezentările şi concepţiile oamenilor asupra nevoilor lor, reflectate şi de aspiraţiile individuale şi colective. Într-adevăr, analizând mai atent fizionomia societăţii sub aspectul tendinţelor privind structura şi volumul trebuinţelor, va reieşi legătura acestora cu mecanismele economice şi sociale, care în întregime sunt dominate şi aservite scopului maximizării profitului, procesele economice sunt intensificate la maximum prin aplicarea descoperirilor ştiinţifice şi tehnologice în scopul univoc al sporirii profitului.
Aceasta înseamnă, practic, un mare consum de resurse regenerabile şi neregenerabile din natură şi adeseori peste puterea naturii de menţinere a echilibrului ecosistemelor vitale pentru evoluţia viitoare a sistemului biologic, şi în primul rând a celui uman.
A treia constatare: Analiza existenţei unor diferenţe încă mai mari între diferite ţări şi grupuri sociale în ce priveşte structura şi volumul trebuinţelor, au stat la baza unor propuneri de elaborare a unor standarde privind nivelul minim şi nivelul maxim de trebuinţe în medie şi pe o persoană. Atingerea nivelurilor prevăzute de aceste standarde se propune să formeze chiar obiective de politică economică nu numai la nivelul naţiunilor, ci şi al unor organisme ONU. Fireşte pentru atingerea obiectivului de a realiza un nivel minim de satisfacere a trebuinţelor în multe ţări în curs de dezvoltare, se cere, pe plan intern, introducerea unor structuri economice şi sociale care să favorizeze, pe de o parte, intensificarea ritmului de creştere economică, iar pe de altă parte, realizarea unei politici de repartiţie echitabilă.

2.1 CARACTERUL DEFICITAR ŞI LIMITAT AL
RESURSELOR ÎN CONTEXTUL CREŞTERII ECONOMICE

Până de curând, analiza economică în ansamblul său, şi mai ales cea referitoare la optimizare, a fost predominată de conceptul privind caracterul deficitar al resurselor. O mare parte din aparatul conceptual şi metodologic a fost strâns legat de rezolvarea problemelor privind alocarea resurselor la nivel micro şi macroeconomic. În acest context, limita factorilor de producţie apare ca fiind relativă atât în viziune statică, cât şi în cea dinamică. Într-adevăr, bunurile apar deficitare, pe de o parte, în raportul în care se găsesc aceste bunuri în procesul de producţie, deci combinarea lor reciprocă din punct de vedere cantitativ şi calitativ în procesul utilizării acestora. Ele apar ca fiind deficitare deoarece factorii de producţie necesari nu sunt disponibili fără limită în timpul procesului de producţie.
În teoria alocării optime a resurselor este vorba de o combinare a factorilor de producţie de aşa manieră încât, ţinând seama de unele restricţii date de caracterul deficitar temporar al unor resurse, să se realizeze un efect maxim. Fiind pus în joc un număr mare de factori şi de variante tehnologice, se urmăreşte folosirea lor eficientă, precum şi substituţia unor resurse deficitare cu altele nedeficitare.
Privind procesele în dinamică, în general, factorii de producţie se reproduc în cantităţi din ce în ce mai mari. Totuşi în procesul utilizării resurselor, caracterul deficitar al acestora se menţine în mod relativ (între resurse), devinind practic, oscilant în timp, tocmai datorită intervenţiei cu intensităţi diferite a progresului tehnic, a acţiunii directe a omului, a mecanismului economic ş.a.. Caracterul deficitar al resurselor în raport cu nevoile societăţii se atenuează treptat pe măsura dezvoltării economice şi a sporirii contribuţiei progresului tehnic la creşterea economică.
Caracterul deficitar al resurselor ar trebui evidenţiat în economie cu ajutorul preţurilor: cu cât aceste resurse sunt mai deficitare, cu atât preţul lor ar urma să fie mai ridicat.
Într-adevăr, preţurile trebuie să exprime, pe de o parte, cantitatea de cheltuieli de muncă vie şi materializată, iar pe de altă parte, situaţia curentă şi de perspectivă a pieţii (cerere şi ofertă), starea resurselor naturale ş.a.
Interpretările de mai sus au devinit însă insuficiente pentru o înţelegere mai bună, la adevărata dimensiune, a noii problematici. De aceea, apare necesară abordarea problemei resurselor în strânsă legătură cu evoluţia mediului şi a factorilor acestuia, cu noile procese economico-sociale şi tehnologice de perspectivă, care au loc nu numai la scară naţională, ci şi mondială.
Însă, chiar dacă privim lucrurile pe plan general, se perpetuează aceeaşi imagine tradiţională, potrivit căreia resursele naturale esenţiale pentru asigurarea vieţii biologice şi a celei economico-sociale ar fi bunuri libere (free goods) şi că omul trăieşte într-un spaţiu nelimitat, iar resursele naturale ar fi daruri ale naturii.
Dezvoltarea industriilor şi a tehnologiilor, creşterea populaţiei etc. au început să solicite tot mai mult şi sub diferite forme mediul înconjurător, aşa încât aceste a devenit un factor de producţie adiţional, iar poluarea a intervenit ca un element tot mai evoluat în domeniul limitelor mediului natural.
Este necesar ca omul să-şi schimbe comportamentul în raporturile sale cu natura, de la violenţă şi nechibzuinţă el trebuie să se încadreze ca un protector şi colaborator al mediului natural, sau, după cum spune Boulding, să-şi găsească locul într-un sistem ecologic ciclic care este capabil de reproducere continuă a formei materiale.
În legătură cu resursele minerale care sunt nereânnoibile, este destul de dificil să stabilim cu certitudine numărul anilor de exploatare a rezervelor existente până la completa lor epuizare. Dacă, totuşi, se calculează cantitatea rezervelor de minerale grupate în categoriile sigure, probabile şi posibile, aceasta se face de către specialişti nu cu scopul de a arăta că peste un număr de ani resursele globului vor fi sau nu complet epuizate. Aceste cantităţi şi durata lor de exploatare arată mai degrabă gradul de cunoaştere a rezervelor la un moment dat, permis de mărimea fondurilor alocate pentru cercetări şi explorări geologice, de interesul practic care există în acest scop în alocarea fondurilor în ramurile extractive respective pentru sporirea producţiei curente şi în perspectivă imediată, precum şi de posibilităţile tehnice şi economice existente de valorificarea acestora.
Pe măsura extinderii cunoaşterii, ca urmare a cercetărilor geologice, a perfecţionării tehnologiilor de exploatare şi de extracţie, sporesc şi rezervele exploatabile de resurse naturale. De asemenea sunt atrase în circuitul economic noi resurse minerale, cu care se îmbogăţeşte gama acestora, unele dintre ele putând substitui pe cele clasice, devenite prea costisitoare.
Având în vedere toate aceste lucruri, este mai corect să se facă aprecierea că evoluţia economiei mondiale în ansamblu, ca şi economiile naţionale componente, va fi influenţată nu atât de limitele fizice ale resurselor în condiţiile unei evoluţii demografice normale, ci îndeosebi de cele economice şi tehnologice. În acest sens devin hotărâtoare costurile de extracţie ale diferitelor minerale datorită trecerii la folosirea de minereuri cu conţinut tot mai scăzut şi cu un grad tot mai mare de impurităţi, la adâncimi mai mari de exploatare şi în condiţii din ce în ce mai grele. De asemenea, o influenţă însemnată vor avea evoluţia cercetărilor şi aplicării noilor tehnologii care să facă posibilă substituţia resurselor clasice cu altele noi, ca şi economisirea folosirii resurselor prin reducerea consumurilor specifice, prin reciclarea acestora etc. Toate acestea se reflectă în costurile de producţie şi în nivelul de eficinţă economică a extracţiei elementelor utile.
A indica numărul de ani cât va dura exploatarea rezervelor până la epuizarea lor completă atunci când se fac prognoze privind evoluţia economiei şi, de aici, a se trage concluzii potrivit cărora creşterea economică trebuie încetinită sau oprită apare nu numai ca un lucru nejustificat, ci chiar naiv din punct de vedere al raţionamentelor economice. Toate acestea însă nu trebuie să ne îndemne la o stare contemplativă sau la pasivitate în ce priveşte impactul pe care îl au resursele asupra creşterii economice. Dimpotrivă, ele impun intensificarea cercetărilor geologice, gospodărirea raţională a resurselor, eforturi sporite de cercetare şi tehnologice pentru trecerea la exploatarea unor resurse cu conţinut tot mai redus de substanţe utile şi, îndeosebi, căutarea de noi resurse eficiente de substituţie sau care să satisfacă o gamă cât mai largă de trebuinţe.
Activitatea de producţie este caractreizată ca fiind un proces în care are loc schimbul permanent între om şi natură:
a. desprinderea resurselor din natură pentru prelucrarea lor în produse folositoare;
b. restituirea în mediul natural a materialelor sub formă finală de deşeuri.
După un anumit timp, cu o întârziere mai mică sau mai mare, o parte din deşeuri sunt integrate în circuitul biologic, iar altă parte, în circuitul economic. Prima formă de integrare se numeşte reciclarea naturală care are loc mai cu seamă cu ajutorul agenţilor biologici, iar cea de-a doua - reciclarea artificială, care se face de către om. Problema este de a păstra la proporţii cât mai reduse cantităţile de reziduuri evacuate în natură, şi anume în limita potenţialului de care dispune mediul natural de a le recicla fără urmări defavorabile de tipul dezechilibrelor ecologice. Aceasta se poate realiza, pe de o parte, prin desprinderea din natură a unor cantităţi rezonabile de resurse şi prelucrarea eficientă a acestora, fără să rezulte cantităţi mari de deşeuri, iar pe de altă parte, de a capta şi colecta în proporţii crescânde aceste deşeuri, începând de la însăşi sursa lor de producere, şi a le supune prelucrării în procesele de producţie.
Operaţia este cunoscută sub denumirea de reciclare artificială a resurselor. Desfăşurarea sa are loc după anumite reguli sau cerinţe obiective de care trebuie să se ţină seama în formularea unor acţiuni practice în economie.
În primul rând, pe întregu ciclu economic - de la extracţia, producţia şi transformarea materiei prime la consumul final - se produc subproduse cu valoare redusă sau fără valoare, precum şi reziduuri fără valoare, ori chiar cu efecte dăunătoare în economie, numite, pe scurt deşeuri, care sunt susceptibile în anumite condiţii tehnice şi eficienţă economică de a reintra în circuitul economic.
În al doilea rând, în cursul proceselor economice, inclusiv al reciclării deşeurilor, au loc modificări ale proprietăţii produselor, precum şi dispersia materiei, cu care prilej se produc degradarea materiilor prime, pierderea greutăţii, etc.
În al treilea rând, evoluţia ratei de reciclare a deşeurilor este determinată, pe de o parte, de evoluţia costului la producţia obţinută din materia primă originală, iar pe de altă parte, de evoluţia costului la produsele obţinute din reciclarea deşeurilor, luând în considerare, în acelaş timp atât cheltuielile de investiţii suplimentare pentru recuperarea acestor resurse, cât şi efectele negative ce pot fi provocate vieţii economice şi sociale dacă nu s-ar lua măsurile necesare de reciclare a deşeurilor. Atât timp cât ambundenţa unor resurse exploatabile asigură costuri de producţie mult mai scăzute decât cele pe care le-ar putea asigura utilizarea deşeurilor, iar influenţa negativă a evacuării acestora în natură asupra factorilor de mediu nu au început încă să-şi facă apariţia, reciclarea rămâne în afara teoriei şi practicii economice, nereprezentând interes nici din punctul de vedere al eficienţei economice şi nici din cel al moralei ecologice. Problema capătă importanţă şi începe să intre în câmpul de preocupări al ecologiştilot apoi ale economiştilor în măsură în care încep să-şi facă apariţia efectele negative asupra factorilor de mediu, cu pierderi pentru economie. Ea capătă aspecte deosebit de acute în cazurile când resursele devin deficitare, iar costurile noilor resurse extrase din natură cresc.
În al patrulea rând, mărimea ratei de reciclare, precum şi masa deşeurilor reciclate depind de nivelul de dezvoltare economică în general, de gradul de dezvoltare a unor ramuri recunoscute ca mari producătoare de deşeuri, precum şi de intensitatea caracterului deficitar al resurselor, atât pe plan intern, cât şi internaţional, sau pe de o parte, de raritatea resurselor, iar pe de altă parte, de mărirea cererii. Deşi în acest domeniu statisticile sunt destul de sărace în informaţii, iar metodologia care stă la baza calculării indicatorilor nu este încă unitară, totuşi, există unele calcule şi situaţii pentru a putea reprezenta unele tendinţe privind amploarea şi direcţia de desfăşurare a fenomenului.
Astfel în anii 70, cantitatea deşeurilor industriale, comerciale şi menajere colectate a ajuns la cca 40 kg/zi locuitor în SUA, 18 kg/zi în RFG şi 2 kg/zi locuitor în România.
Pretutindeni, metalele preţioase sunt aproape în întregime reciclate. Totodată, rate înalte de recuperare se realizează la metalele feroase şi neferoase, însă cu diferenţe mari pe ţări. De exemplu, la cupru raportul între producţia mondială de cupru rafinat obţinut din minereu şi producţia obţinută din reciclare este de 0,42. În acelaşi timp însă, în ţările cu un consum mare de cupru şi cu un puternic deficit de resurse miniere proprii, acest raport apare mult mai ridicat: 0,66 în SUA, 0,97 în ţările Europei de Vest etc. De asemenea, în ţările exportatoare de aluminiu obţinut din prima fuziune, rata de reciclare exprimată ca raport între producţia de aluminiu din a doua fuziune şi producţia din prima fuziune a fost în anul 1970 foarte redusă (Norvegia - 0,008, Canada - 0,03, Franţa - 0,23) faţă de marile ţări importatoare de aluminiu din prima fuziune unde rata de reciclare a fost mult mai înaltă (Japonia - 0,43, RFG - 0,84, Italia - 1,05, Anglia - peste 5). Rate de recuperare înaltă se realizează la fier (50-70%), iar rate în creştere se înregistrează la hârtie şi cartoane, textile, sticlă şi cauciuc. De exemplu, gradul de colectare a maculaturii faţă de consumul intern de hârtie şi carton se ridică la 30-33% în unele ţări din Europa de Vest (Franţa, Olanda, Anglia, RFG) şi în anul 1975 la 28,5% în România, cu perspectiva de creştere la peste 36%.
Realizarea la această cale a unor însemnate economii de resurse, precum şi a protecţiei mediului sunt evidente dacă se are în vedere că numai pentru fabricarea unei tone de hârtie sunt necesare 3,8 mc de material lemnos, 650 kg de combustibil convenţional, cca 110 kg de produse chimice, un cosum foarte mare de apă şi că procesul de fabricaţie, al hârtiei are un grad înalt de poluare al unor factori de mediu (îndeosebi al apei).
În general, există pretutindeni tendinţa ca ratele de recuperare a resturilor de producţie şi a deşeurilor să crească substanţial, ceea ce apare ca un fapt pozitiv pe linia cerinţelor privind conservarea resurselor naturale şi protecţia mediului înconjurător. Se menţin, totuşi însemnate obstacole în calea ridicării acestor rate, cum sunt: costuri de invenţii şi cheltuieli de exploatare încă necompetitive faţă de cele asigurate prin procedeele de extracţie primară, disponibilităţi de fonduri de investiţii încă restrânse în raport cu cererile, insuficiente în ce priveşte rezultatele oferite de tehnologiile existente pentru recuperarea deşeurilor, etc. În vederea economisirii resurselor şi a recuperării deşeurilor pot fi însă găsite numeroase soluţii atât pe linia sporirii în această direcţie a contribuţiei cercetării şi proiectării, cât şi pe linia perfecţionării sistemului de organizare, de cointeresare materială (individuală şi colectivă), precum şi de educaţie cetăţenească a populaţiei în spiritul economisirii şi reciclării resurselor.
La ceastă dată se recunoaşte insuficienta studiere a relaţiilor şi a cerinţelor de ordin economic pentru prevenirea sau redresarea unor factori de mediu, a unor efecte negative precum şi lipsa unui sistem de evaluări economice ale resurselor naturale suficient închegat, de cuprinzător, de eficient şi fundamentat teoretic, sistem care să fie pus în slujba economisirii resurselor naturale şi a conservării factorilor de mediu. Unii cercetori apreciază că a sosit timpul unei evaluări băneşti realiste a terenurilor agricole şi silvicole, care să fie corect luată în considerare economiceşte în procesul reproducţiei lărgite şi a creşterii economice, ca şi în compania mărimii şi structurii preţului producţiei agricole din ţară cu cele de peste hotare. De asemenea trebuie să adăugăm că a sosit timpul de a evalua băneşte şi resursele minerale ale subsolului, ca şi resursele de apă, astfel încât asemenea evaluări să fie utilizate ca instrumente eficiente în acţiunea amplă de raţionalizare a extracţiei şi a utilizării în producţie a tuturor resurselor, acţiune pusă în strânsă corelaţie cu cerinţele creşterii economice în perspectivă.
Evaluarea resurselor are o importanţă nu atât teoretică în sine, ci mai cu seamă practică, pentru înlăturarea risipei în procesele economice (de producţie şi de consum), pentru exploatarea raţională a acestora ş.a. Faptul că, în general, consumurile specifice de materii prime şi de resurse energetice sunt încă mai mari, că factorul de recuperare al multor resurse minerale este foarte mic, că se face o mare risipă în întregul circuit economic tocmai la acele resurse care în perspectivă se vor împuţina tot mai mult se datoreşte în bună măsură tocmai situaţiei că preţurile se stabilesc doar pe baza valorii - muncă curente şi că nu se iau în considerare în măsură suficientă factorii specifici determinanţi privind situaţia actuală şi de perspectivă a acestor resurse.
Toate cele menţionate mai sus constituie elemente utile în realizarea politicii economice în domeniu resurselor. Folosite cu grijă aceste elemente pot contribui, într-adevâr, la raţionalizarea consumului de resurse naturale şi la conservarea factorilor de mediu.












3. RAPORTUL DINTRE CREŞTEREA ECONOMICĂ ŞI
MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

Spre deosebire de epocile anterioare, când dauna din activităţile economice era relativ mică şi natura avea forţe destule pentru restabilirea echilibrului ecologic, în condiţiile actuale situaţia s-a schimbat brusc. Criza ecologică globală, ce se manifestă în diferite forme, a devenit o realitate.
O problemă ecologică centrală, îndeosebi în ţările subdezvoltate, este apa potabilă poluată. Aproape un miliard de oameni pe glob nu au acces la apă curată. Peste trei milioane de oameni, în majoritate copii, mor annual din cauza apei potabile poluate. Purificarea apei necesită resurse colosale, dar acest lucru este îndreptăţit şi în toate ţările se iau măsuri de construcţie a sistemelor de purificare a apelor.
Odată cu trecerea la economia de piaţă, o responsabilitate mare revine întreprinderilor din sectorul privat.
Dauna ecologică în urma gospodăririi din fosta U.R.S.S. a transformat, conform constatărilor experţilor străini, pământurile agricole într-un adevărat pustiu. E nevoie să treacă mulţi ani, până când statele noi constituite îşi vor putea asigura populaţia cu produse şi până când se vor transforma în concurenţi reali în domeniul agriculturii.
Aplicarea pesticidelor în Moldova s-a făcut de 13 ori mai intens decât pe celelalte teritorii ale fostei U.R.S.S. DDT a fost interzis, după ce a otrăvit peste 12 milioane de hectare de pământ arabil.
Cheltuielile pentru purificarea solului îmbinat cu erbicide şi pentru lichidarea daunelor aduse de poluările industriale sunt enorme. Pământul e ameninţat de erozie şi de alte pericole, agricultura confruntându-se şi cu alte probleme. În urma folosirii intensive şi incorecte a pământului şi a altor resurse naturale, în Republica Moldova s-a creat o situaţie ecologică gravă, s-a redus simţitor stabilitatea producţiei agricole.
Indicii de folosire şi presiune asupra potenţialului natural în Moldova sunt cei mai mari în comparaţie cu tot teritoriul fostei U.R.S.S. Teritoriul economic activ al republicii constituie 95% din suprafaţă.
Procesul de utilizare a resurselor naturale îmbină o totalitate de transformări şi modificări ale resurselor naturale, caracterizate prin cicluri de resurse. Activitatea economică denaturează în fond mersul esenţial al ciclurilor naturale şi provoacă crize ecologice, conflictul "om-natură".
Republica Moldova este o zonă unicală pe glob după caracterul compact al terenurilor funciare fertile, climă ş.a. Principala bogăţie patrimonială a ţării, indiferent de daunele pricinuite, rămâne a fi pământul ei. În republică 80% din teritorii le constituie cernoziomurile cu 1-1,5 metri grosime. Deşi pământurile republicii sunt foarte variate (745 feluri de soluri), sunt supuse eroziei şi acumulării de săruri, totuşi cele fertile predomină. Din 33,7 mii de km2 de suprafaţă 32,0 mii km2 constituie teritoriul economic activ. Fiecărui locuitor al Republicii Moldova îi revine mai puţin (în medie) de 40 de ari de pământ agricol.

Presiunea comparativă asupra naturii Tabelul 1
Indicii Ucraina Moldova
Densitatea populaţiei la 1 km2
Asigurarea cu apă potabilă la 1 km2, m3 pentru o persoană, m3
Împădurirea teritoriului, %
Asigurarea cu resurse energetice şi combustibil, %
Cota de pământ agricol în fondul funciar, %
Cota de pământ arat, %
Îngrăşăminte minerale la 1 ha, kg
la 1 ha de arătură, kg 84,5
67,1
0,8
13,8
"
69,6
58,8
120,7
153,4 123,1
20,1
0,2
8,9
0,7
75,9
67,3
170,8
196,1

Pentru a stopa deteriorarea situaţiei ecologice prin activităţi economice intense, e necesară o remaniere cardinală a principiilor de organizare a gospodăriei agricole.
Pentru a restabili nivelul subteran al apelor, nu mai trebuie să fie cultivate luncile râurilor şi râuleţelor, dândule posibilitatea de a reânvia. E necesară o revedere a opiniilor cu privire la rotaţia semănăturilor, la circuitul solurilor, trebuie luate măsuri contra poluării industriale ale solului. Numai crearea unui echilibru între activitatea economică agricolă şi mediul natural poate schimba situaţia ecologică din Republica Moldova.
Activitatea de producţie în extindere comportă pericolul efectului "de seră", şi, în rezultat, supraîncălzirea planetei noastre, ce ar putea avea consecinţe ecologice imprevizibile. În ţările înaintate, îndeosebi în S.U.A., cresc considerabil alocaţiile pentru ocrotirea mediului ambiant. Tot în S.U.A. mulţi savanţi eminenţi au constatat că creşterea temperaturii pe Pământ va fi foarte neînsemnată în următorii o sută de ani. La forul ecologic internaţional din Rio-de-Janeiro în iunie 1992 s-a ajuns la înţelegerea că în caz că va spori pericolul creşterii temperaturii globale, se vor lua măsuri serioase.
În Republica Moldova precum şi în alte ţări, poluarea mediului aerian a ajuns la un nivel ameninţător. În legătură cu faptul că noxele se deplasează cu aerul pe întregul glob, poluarea atmosferei are un caracter planetar.
Rolul de bază în poluarea atmosferei revine evacuărilor de la transportul auto, cazangerii, centrale termoelectrice, întreprinderi industriale. Transportului auto îi revin 60% din volumul total al poluanţilor atmosferei, industriei - 17%, sistemului energetic - 14%, arderea deşeurilor - 9%. Conform datelor bibliografice, evacuările specifice în rezultatul arderii unei tone de combustibil convenţional, constituie:
• oxid de carbon - 395 kg;
• oxid de azot - 20 kg;
• hidrocarburi - 34 kg;
• aldehide şi acizi organici - 1,4 kg.
Evacuările în atmosferă a substanţelor nocive gazoase şi lichide de la transportul auto pentru anul 1990 în Republica Moldova a constituit circa 545,8 mii tone, inclusiv:
• oxid de carbon - 432,1 kg;
• bioxid de azot - 24,5 kg;
• hidrocarburi - 82,8 kg.
În afară de afectarea directă a sănătăţii omului noxele, nimerind în mediul ambiant, apoi în produsele agricole le fac neconcurente la realizarea pe piaţa mondială, ceea ce este foarte important pentru sectorul agrar din Moldova.
În oraşe transportul auto este factorul principal al degajărilor toxice în atmosferă, inclusiv şi al celor cancerogene.
La funcţionarea motorului automobilului într-un regim stabil conţinutul impurităţilor în gazele de eşapament este mai redus decât în regimul de lucru al motorului în gol, regimul de pornire şi frânare, ce este foarte caracteristic pentru exploatarea transportului auto în ciclul urban. Conţinitul de substanţe dăunătoare creşte la exploatarea automobilului cu o ajustare nesatisfăcătoare a sistemului de alimentare şi de aprindere a amestecului carburant. Zilnic 1000 automobile de tipul motoarelor cu carborator elimină aproximativ trei tone oxid de carbon, 200-400 kg de alţi compuşi de la arderea necompletă a benzinei, 50-150 kg oxid de azot.
Gazele de eşapament de la transportul auto provoacă următoarele boli: alergiile, catarul căilor respiratorii superioare, angina, tuberculoza, cancerul etc.
În tabel sunt prezentate date despre CLA (concentraţia limită admisibilă) şi indicele toxicităţii care indică raportul de diluare cu aer a unui şi de substanţe toxice până la o stare inactivă, ce se conţin în gazele de eşapament de la motoarele cu ardere internă.
Din acest tabel rezultă că obţinerea CLA prin diluarea cu aer pentru majoritatea substanţelor toxice practic este imposibilă. Deaceea este necesară elaborarea şi utilizarea metodelor de ardere mai completă a combustibilului la motoarele cu ardere internă.

Concentraţia limită admisibilă şi indicele toxicităţii
pentru unele substanţe
Substanţa CLA, mg/m3 Indicele toxicităţii, K
CO 1,000000 1,0
NOx 0,085000 11,8
CHx 1,500000 0,67
C 0,500000 20,00
Pb 0,000700 1,43103
Hidrocarburi aromatice policiclice 0,000001 1106

Pentru diminuarea în gazele de eşapament a substanţelor dăunătoare şi menţinerea CLA, stabilite de lege, sunt folosite următoarele căi:
1. Utilizarea combustibilului gazos (H2, CH4, etc.)
2. Utilizarea combustibilului combinat.
3. Îmbunătăţirea injectării benzinei în tractul de aspirare şi obţinerea amestecului necesar de benzină.
4. Perfecţionarea proceselor de ardere (anticameră-flacără).
5. Purificarea catalitică a gazelor de eşapament.
Mai eficientă este combinarea purificării catalitice cu una din metodele sus-numite, excluzând arderea hidrogenului.
Mai actuală este utilarea purificatoarelor de gaze (la automobilele cu sisteme de formare exterioară a amestecului) nu cu sisteme de injectare, ci cu carburatoare.
Carburatoarele moderne, instalate la automobilele "Moskvich" şi "Lada", la o ajustare corectă a lor şi a sistemelor de aprindere, permit de a avea în gazele de eşapament în regimul de lucru al motorului în gol, oxid de carbon în limitele 0,5-1,2%, hidrocarburi 1200 mln-1, care în comparaţie cu oxidul de carbon nu depăşeşte normele CLA după standardul actual şi se limitează la 2%. Însă lipseşte garanţia că la automobilele exploatate sunt ajustate carburatoarele şi sistemele de aprindere.
Automobilele de producere europeană, SUA şi Japonia (foste în exploatare), aduse în Moldova, de regulă, sunt înzestrate cu sisteme de injectare a benzinei şi sistemul I-sondă, sau cu carburatoare mai puţin toxice, majoritatea fiind echipate cu purificatoare a gazelor. Însă speranţa că ele poluează mai puţin mediul ambiant nu este justificată din următoarele considerente:
1. Lipseşte garanţia că starea lor tehnică este satisfăcătoare, fiindcă în republică nu sunt bancuri de diagnosticare pentru verificarea sistemelor sus-numite.
2. De regulă purificatoarele catalitice a automobilelor în cauză sunt uzate în urma distanţei mari, care s-a parcurs (după cum se ştie, durata funcţionării purificatoarelor este de 50000-100000 km), iar kilometrajul parcurs la automobilele aduse, de obicei, este de 100000 km şi mai mult sau catalizatoarele sunt "otrăvite", fiindcă nu oriunde este posibilă alimentarea cu benzină neetilată. "Otrăvirea" purificatorului decurge foarte repede în urma depunerii unui strat de plumb pe suprafaţa catalizatorului, dacă benzina conţine adaosuri de plumb. După consumarea unui rezervor de astfel de benzină purificatorul nu mai neutralizează oxidul de carbon, iar după două-trei rezervoare - şi toţi ceilalţi compuşi.
Este stabilit că o diminuare mai eficientă a conţinutului componenţilor nocivi în gazele de eşapament se atinge prin utilizarea catalizatorilor pentru purificarea oxidativă a CO, CHx la admisia suplimentară a aerului în tractul de eşapament. Însă aceasta necesită prezenţa şi a unei instalaţii suplimentare pentru pomparea aerului şi a altei instalaţii pentru arderea combustibilului rămas. Diminuarea conţinutului gazelor de eşapament se poate efectua şi prin intermediul catalizatorilor complecşi.
În aşa ţări ca SUA, RFG, Franţa şi Japonia au fost obţinute mari succese în elaborarea purificatoarelor de gaze pentru transportul auto. În rezultat în 1970 în SUA a fost adoptată legea privind puritatea aerului, iar în anul 1975 s-au stabilit nişte norme stricte asupra evacuării substanţelor dăunătoare în atmosferă de către motoarele alimentate cu benzină.
În RFG în anul 1983 guvernul a luat o hotărâre de a ridica cu 90% a normelor toxicităţii gazelor de eşapament şi de trecere la folosirea benzinei neetilate (benzină ce conţine 0,05 cm3 tetraetil de plumb într-un galon echivalent cu 3,785 l). Din anul 1985 majoritatea automobilelor, produse în RFG, sunt înzestrate cu instalaţii de purificare a gazelor. Însă purificatoarele produse în RFG costă foarte scump, deoarece sunt utilizaţi catalizatori din platină şi rodiu.
Intensificarea cercetărilor pentru elaborarea şi implementarea purificatoarelor de gaze a servit adoptarea în mai multe ţări a actelor legislative privind stricteţea normelor de conţinut a substanţelor toxice în gazele de eşapament de la transportul auto.
În rezultat au fost elaborate construcţii originale a purificatoarelor de gaze. De exemplu, firma "Enghelgard" a propus metoda industrială de producere a ceramicii de fagure, care posedă o rezistenţă gazodinamică redusă. Firma "GSM" a elaborat catalizatorul de Pt-Pd pentru purificarea oxidului de carbon şi hidrocarburilor. Au fost imobilizaţi catalizatorii Pt-Rh, Pt-Rh-Pd-Ce pe oxid de aluminiu granulat, pe purtătorii din ceramică cu scopul purificării mai complexe a gazelor de CO, CH4 şi NOx (firma "GMC", "Ford", "Chrysler").
Posedăm experienţe şi sunt premise pentru utilizarea compuşilor catalitici cu conţinut redus de metale scumpe şi rare, baza cărora o constituie metalele polivalente a grupei intermediare cu structura electronică a subnivelului "d" necompletată, precum şi catalizatori ce nu conţin metale scumpe şi rare, dar în compoziţia lor intră stfel de metale ca nichelul, cuprul şi cromul.
Dezvoltarea catalizei eterogene de purificare a gazelor de eşapament de la motoarele transportului auto a contribui la obţinerea ceramicii de fagure, ca purtător primar, precum şi sinteza catalizatorilor pe baza unor compuşi neorganici neordinari (perovskite, acizi heteropoliciclici).
În calitate de materie primă pentru obţinerea catalizatorilor pot fi utilizate deşeurile industriei galvano-chimice ce conţin cupru, nichel, crom etc. Extragerea lor este posibilă prin metoda dezalcalinizării şi transferarea lor în complexe amoniacale solubile, cu reducerea ulterioară sub acţiunea amestecurilor de reducători activi. Cu ajutorul acestei metode este posibilă stratificarea metalelor sau aliajelor lor cu formarea termică ulterioară a fazelor şpinelice cu compoziţie stabilită.
De asemenea se utilizează o tehnologie mai avansată de producere a catalizatorilor prin metoda descompunerii termice a compuşilor diferitor metale. Însă această metodă face cheltuieli mari de energie şi costul sărurilor iniţiale este mai înalt.
Luând în considerare că numărul automobilelor în Moldova creşte accelerat, sunt necesare cercetările în domeniul elaborării catalizatorilor complecşi de purificare a gazelor de eşapament, utilizând ceramica de fagure. O metodă similară de producere a ceramicii de fagure pe bază de cordierită în Moldova deja există.
Însă limitarea numai la astfel de lucrări este insuficientă pentru soluţionarea practică a acestei probleme. Este necesar să luăm un şir suplimentar de măsuri ce constau în următoarele:
1. Să elaborăm la nivel de legislaţie asigurarea purificării ecologice a mijloacelor de transport, plus la aceasta ridicând cerinţele faţă de CLA a substanţelor dăunătoare în gazele de eşapament de la motoarele automobilelor nu numai jos de nivelul ţărilor Europei Apusene.
2. Să trecem la utilizarea benzinei neetilate.
3. Să creăm Centrul de diagnosticare şi a sucursalelor lui în republica cu scopul verificării transportului auto la corespunderea normelor standardelor de Stat.
4. Să asigurăm controlul tuturor automobilelor aduse în ţară în corespundere cu cerinţele purităţii ecologice.
5. Să organizăm producerea purificatoarelor catalitice a gazelor cu instalarea lor obligatorie la automobile în corespundere cu actele legislative.
În unele regiuni concentrarea elementelor chimice şi impurităţilor din aerul atmosferic atinge un nivel periculos pentru viaţă. Cu "ploile acide", aceste substanţe dizolvate în apa ce cade pe pământ infectează apa şi nimicesc vegetaţia pe teritorii mari. Odată cu creşterea numărului de staţii atomoelectrice, sporeşte substanţial pericolul acumulării în aer şi pe pământ a substanţelor radioactive. Un exemplu în acest sens este avaria de la staţia Cernobâl, care a poluat teritorii imense din Ucraina, Belorusia, Moldova şi din alte ţări.
În ultimul timp apare pericolul găuririi stratului de ozon al planetei, ce apără vietăţile de pe glob de influenţa distrugătoare a razelor ultraviolete. Avariile şi acumulările de substanţe toxice în aer, apă, sol conduc la creşterea îmbolnăvirilor grave.
Toate aceste probleme se pot rezolva prin stabilizarea unui echilibru între activitatea economică umană şi mediul ambiant, adică un echilibru optim în sistemul "om-natură". Căutarea soluţiilor trebuie să se desfăşoare în două direcţii:
1. în primul rând, trebuie ca toate forţele umane mondiale să colaboreze în sensul păstrării şi ocrotirii sistemelor biologice încă existente, să nu se permită distrugerea florei şi faunei de pe planeta Pământ;
2. odată cu protejarea sistemelor biologice, e necesară elaborarea mecanismelor de reglare a industriilor biotehnologice.
Omenirea trebuie să aloce tot mai multe venituri provenite din activitatea economică, pentru a salva principalele resurse de viaţă ale sale - aerul, apa, solul.
Rezultatele economice şi tehnologice obţinute de-a lungul deceniilor în ţările dezvoltate au creat un optimism robust în jurul sistemului de producţie şi tehnologie modern, încât legătura firească de intercondiţionare dintre creşterea economică şi mediu fie că a fost uitată, fie că a creat o imagine falsă, potrivit căreia natura generoasă se poate dispensa de toate bogăţiile sale, pe care omul le poate obţine după bunul său plac fără vreun control sistematic. De asemenea, s-a creat imaginea că omul înzestrat cu forţa inteligenţei şi tehnologie modernă trebuie să domine şi apoi să transforme natura, punând-o astfel în întregime în slujba sa.
Această atitudine faţă de mediu a fost reflectată din plin de ştiinţele economice, care, astfel au alimentat şi ele conştiinţa multor generaţii în direcţia respectivă. Însă în felul acesta am asistat la adâncirea înstrăinării omului de natură, proces care începuse deja odată cu înaintarea spre civilizaţiile moderne, de când el îşi crează şi îşi dezvoltă un mediu artificial tot mai confortabil, pe seama sau în opoziţie cu cel natural.
Sistemul tehnologic modern îl înstrăinează pe om de natură în aşa măsură încât el acţionează tot mai mult împotriva ei, contribuind la degradarea acesteia. Natura astfel se poate răzbuna în mod ireversibil. Problema esenţială este nu numai de a găsi explicaţii privind originea unor astfel de atitudini, ci şi de a face pe om un bun aliat şi protector al naturii de a căuta şi construi mecanismele economice şi sociale, necesare care să lucreze pentru protecţia mediului în condiţiile creşterii economice.
Din punct de vedere al manierei generale a subiectelor tratate, se poate aprecia că în acest domeniu sunt formate trei curente principale, care în general sunt dominate de viziunea a trei profesii:
a) ecologi, care în general, pe baza unor studii ample şi concrete a faptelor şi fenomenelor, pledează în favoarea conservării mediului natural, adeseori emiţând ca soluţie principală încetinirea sau oprirea creşterii economice.
b) economişti, care pe baza cercetărilor concrete ale ecologilor, ca şi a unor cercetări proprii, subliniază compatibilitatea dintre creşterea economică şi conservarea mediului, conţinând nu numai explicaţiile ci şi mecanismele economice sociale necesare pentru a asigura această compatibilitate.
c) matematicieni, care, de obicei, pe baza unor ipoteze, ca şi a unor concepte elaborate fie de ecologi, fie de economişti, formează modele pentru a clarifica mai bine interdependenţele, dintre variabile şi pentru a desprinde unele tendinţe, inclusiv cele pe termen lung.
Acest domeniu necesită însă o cercetare amplă, interdisciplinară în care economiştii şi tehnologii din diferite ramuri şi de diverse specialităţi trebuie să conlucreze.

3.1 DACĂ TREBUIE OPRITĂ CREŞTEREA ECONOMICĂ

Potrivit părerii unor ecologi, imperativul mediului necesită oprirea creşterii economice ca o chestiune a supravieţuirii. După părerea multor economişti însă, imperativul socio-economic, dimpotrivă solicită continuarea creşterii ca o problemă a supravieţuirii sociale. Însă şi unii şi alţii pun aceste probleme sub forma unor condiţii necesare, însă nu şi suficiente, primii referindu-se la cerinţa protejării şi restaurării ecosistemelor, iar ceilalţi la cerinţa progresului social şi a asigurării stabilităţii economice.
Evoluţia vieţii economico-sociale nu poate fi interpretată în termeni fizici, cantitativi sau doar în termenii unor relaţii liniare, univoce, deterministe.
Asupra acestei relaţii şi concluzii simplificate se pot face următoarele observaţii:
a) creşterea economică exprimată prin evoluţia PNB nu este scopul final, ci doar un mijloc, un instrument, scopul final al producţiei sociale şi în general al întregii activităţi social-economice fiind creşterea nivelului de trai.
b) Creşterea economică, exprimată prin indicatori sintetici ca PNP etc. constituie o sursă substanţială a creşterii bunăstării individuale şi sociale a populaţiei, cu toată creşterea de cheltuieli pentru conservarea mediului. Potrivit estimărilor, cheltuielile totale, publice şi private prevăzute pentru apărarea mediului în produsul naţional brut pentru unele ţări cu economie dezvoltată, se ridică până la 2,5% şi chiar mai mult. În SUA cheltuielile pentru protecţia mediului se ridicau la 2% din PNP (105 mlrd. dolari), iar la Londra reducerea substanţială a fumului din aer la 0,15 lire sterline pe an pe fiecare locuitor al oraşului.
Aceste cheltuieli, în creştere, încorporate în venitul naţional sub diferite forme contribuie într-o anumită măsură la umflarea acestui indicator cu o cotă parte care nu se regăseşte în produse şi servicii destinate consumului neproductiv şi deci ele diminuează bunăstarea populaţiei.
Dar chiar şi în aceste condiţii, creşterea economică încă oferă posibilităţi mari de sporire a nivelului de trai al populaţiei, în special în ţările în curs de dezvoltare. În acest context, corect ar fi ca problema să fie pusă în termenii raţionamentului marginal de eficienţă, compararea creşterii beneficului cu creşterea costului. Este vorba de o balanţă între natură şi om, între mediu şi creşterea economică între tehnologie şi ecologie.
Soluţia concretă este deci de a accepta creşterea care dă suplimente de beneficii nete pentru om şi societate, până când diferenţa dintre beneficiul creşterii economice şi costul reducerii poluării, inclusiv protecţia mediului, devine zero, deci până când cheltuielile pentru protecţia mediului nu mai aduc nici un supliment adiţional de bunuri pentru ridicarea calităţii vieţii. Prin urmare problema este nu de a maximiza protecţia mediului şi creşterea economică. Însă la o diferenţă nulă între beneficii şi costuri s-ar ajunge într-un viitor previzibil doar în cazul când tehnologiile industriale ar rămâne aceleaşi sau s-ar dezvolta mai lent decât ritmul de deteriorare al mediului.
c) Formularea propunerii de încetare a creşterii economice, mai ales la nivel planetar sau regional, nu poate avea nici o consistenţă atâta timp cât pe întinse regiuni ale globului şi pe ţări există o discrepanţă în ce priveşte nivelul de dezvoltare economică, tehnologică şi ştiinţifică şi intensitatea legăturii funcţionale dintre solicitarea ecologică şi creşterea economică.
După unele aprecieri, un locuitor cu un venit mediu într-o ţară dezvoltată economic, ca de exemplu SUA, în comparaţie cu un locuitor dintr-o ţară subdezvoltată din Africa cauzează o rată de exploatare a ecosistemelor planetei de cca 100 de ori mai mare şi evacuează în natură reziduuri poluante în proporţii şi mai mari. Unele ţări dezvoltate grăbesc procesul de dezechilibrare sau chiar de distrugere nu numai a propriilor sisteme ecologice ci şi a unor ecosisteme din ţări în curs de dezvoltare pe două căi principale. Prima se referă la tendinţa unor ţări dezvoltate de a amplasa investiţii de capital în ramurile nepoluante în ţările dezvoltate şi de ramuri puternic poluante în ţările în curs de dezvoltare fără eforturi deosebite de adaptare a unor tehnologii curate. A doua se referă la consumul unor cantităţi masive de materii prime importate din ţările în curs de dezvoltare. Din cele prezentate apare evidentă eroarea propunerii de frânare sau încetare a creşterii economice, cu consecinţe defavorabile pentru ţările sărace şi favorabile pentru cele bogate.
d) Problema esenţială este nu de a frâna creşterea economică, mai ales în ţările în curs de dezvoltare, ci de a căuta şi aplica instrumente economice şi politice eficiente pentru a pune de acord cerinţele obiective ale creşterii economice cu cele ale protecţiei mediului prin gospodărirea şi alocarea raţională a resurselor şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu, modalităţile de acţionare fiind următoarele: celor ce consumă resursele, ca şi celor ce poluează factorii de mediu şi afectează sănătatea omului să li se impună restricţii economice prin preţuri mai ridicate, prin taxe progresive pentru că poluează mediul natural şi social, precum şi prin altfel de instrumente.
În legătură cu această problemă, economistului îi revin cel puţin următoarele obligaţii: în primul rând să explice geneza opoziţiei dintre optimul nivel microeconomic şi social (total) în care problema mediului ocupă un loc important. În al doilea rând economistul este chemat să calculeze pagubele pe care le aduc atât poluarea, cât şi folosirea unor rate înalte de consum al resurselor şi pe ceastă bază, să stabilească un sistem de preţuri şi de taxe suficient de eficace, alături de unele măsuri prohibitive, un sistem instituţional şi de control corespunzător.

Concluzie: Făcând această remarcă, nu intenţionăm să prezentăm vreo variantă a modelelor de creştere economică şi de evoluţie a mediului înconjurător, ci doar să subliniem câteva lucruri mai importante:
 în primul rând, există un număr mare de factori care au numai o existenţă simultană, ci sunt într-o strânsă interconexiune. Potrivit acestui principiu orice lucru este conectat cu oricare alt lucru şi, ca atare, producând un impuls sau perturbând un factor, datorită strânsei lor interconexiuni, are loc, mai curând sau mai târziu, o mişcare sau o perturbare a altor factori sau chiar a întregului sistem;
 în al doilea rând, în natură, fie prin transformări fizice sau chimice, fie prin consumuri biologice, nimic nu se pierde, ci totul îşi schimbă doar locul sau forma. Ca atare, orice lucru desprins din natură, prelucrat sau consumat, trebuie să meargă undeva. De obicei aceasta se acumulează în cantităţi mari de materiale în locuri ale naturii de care ele nu aparţin şi din care motiv se pot produce perturbaţii ale factorilor şi ale ecosistemelor;
 în al treilea rând, natura (fizică, chimică şi biologică) are legile sale, care nu pot fi şi nu trebuie să fie încălcate, ci studiate cu atenţie, cunoscute şi înţelese de om în toate acţiunile sale. Intervenţia omului în procesele naturale trebuie să aibă loc nu împotriva sau în detrimentul acestora, ci în strânsă concordanţă cu procesele şi legile naturii, pentru evitarea perturbaţiilor sau catastrofelor. Aceasta nu presupune însă că omul trebuie să evite orice modificare a naturii. Ceea ce se cere însă este de a păstra aceste modificări în limite raţionale şi admisibile, prevăzând şi evitând acele procese de acumulare care, potrivit legilor de evoluţie, pot duce la schimbări bruşte, destructive, cu pagube mari şi ireversibile;
 în al patrulea rând, mediul natural trebuie integrat în modele de creştere ţinând seama de cele două laturi esenţiale ale sale - ca izvor de resurse naturale (minerale, biologice) necesare desfăşurării proceselor economice şi ca rezervor pentru evacuarea reziduurilor din procesele economico-sociale cu o capacitate limitată de absorbţie a acestor reziduuri şi de autoregenerare a factorilor de mediu.
O asemenea evaluare are importanţă nu numai pentru a satisface cerinţe ale cunoaşterii, ci, în special, pentru a satisface cerinţe practice devenite vitale pentru evoluţia societăţii umane contemporane şi, îndeosebi, a celei viitoare.









Bibliografie:

N. N. Constantinescu "Dileme ale tranziţiei la economia de piaţă"
Editura AGER - Economistul, Bucureşti 1992.

F. Dumescu "Economia mediului"
Arad 1995.

Reviste:

"Intellectus" 1997
Nr. 3 p.64-66
"Purificarea gazelor de eşapament"

"Columna" 1994
Nr. 9-12
"Planeta depozit de deşeuri"

"Tribuna economică" 1997
Nr. 51-52 p.25
"Raportul resurse - mediul înconjurător"