Formele de privatizare in Romania

Introducere
La început ideea privatizării a fost întâmpinată de populaţie cu precauţie. Mulţi priveau cu suspiciune la cele ce se întâmplau în jur, aşteptau, polemizau şi erau de neclintit în opiniile lor. într-un moment se părea chiar că o bună parte din bonurile patrimoniale, repartizate cetăţenilor, aşa şi vor rămâne nefolosite. Totuşi, la licitaţia finală, nr. 15, în cadrul căreia au fost expuse aproape 600 de obiective, au participat simultan circa 1 milion 200 mii de persoane. Acest viguros acord final ne-a facut să concluzionăm: oamenii au înţeles - mai departe n-au unde se retrage. Totodată, nu putem să nu observăm că prin această implicare activă oamenii îşi manifestau şi dorinţa de a susţine reformele. Nu există, probabil, o familie, o casă, un colectiv, în care să nu fi fost discutat aprins modul de investire a bonurilor: cărui fond sau companii fiduciare să le încredinţeze, iar dacă e să participe la licitaţie de sine stătător, care o fi întreprinderile cu cele mai valoroase acţiuni... Cetăţenii urmăreau presa, făceau calcule, sistematizau informaţiile, analizau cu perspicacitate rezultatele lidtaţiilor, chibzuiau asupra eventualelor avantaje şi dezavantaje, luau decizii şi, chiar dacă nu toţi se aventurau să creadă că viitorul lor depinde de bonuri, acţiuni, dividende, totuşi majoritatea lor s-au antrenat în acest proces, definit drept epocal, care a fost determinant pentru metamorfozele produse în conştiinţa noastră.
Privatizarea, sau, cum se mai numeşte, „revoluţiablândă", a devenit o etapă de cotitură pentru existenţa majorităţii ţărilor ex-socialiste şi un grandios eveniment pentru destinele a sute de milioane de oameni. Adusă parcă de valurile transformărilor democratice, destrămarea propriu-zisă a vechii orânduiri social-economice a fost percepută de oameni ca o necesitate obiectivă de a schimba radical modul de viaţă. La rândnl ei, privatizarea a devenit momentul-cheie pentru plasarea economiei pe fagaşul relaţiilor de piaţă.
În acest context se cere să subliniem că procesele privatizării nu sunt specifice doar pentru ţărileex-socialiste. Actualmente, asemenea procese se produc în peste 50 de ţări, printre care se numără şi unele state înalt dezvoltate, cum sunt Anglia, Franţa, Germania, Japonia. Chiar şi pentm aceste ţări a devenit problematică susţinerea economică a întreprindenlor de stat. De exemplu, o dată cu instaurarea la putere a premierului Margaret Thatcher în Anglia a început privatizarea în masă a locuinţelor. în Franţa, în 1986 a fost adoptată o lege care permitea deetatizarea a 65 de companii de stat şi grupuri de bănci. Până nu demult în majoritatea ţărilor europene activau companii de telecomunicaţii de stat, darîn ultimii ani a început privatizarea lor în masă.
În diferite perioade de timp procesele privatizării în masă evoluau rapid în ţările Europei Centrale şi de Est, în C.S.L, care sunt conside-rate ţări cu economie în tranziţie. Pe marginea problemelor deznaţionalizării, deetatizării şi privatizării s-a discutat şi se mai discută aprins, se declanşează adevărate bătălii politice, la care participă guvernele, partidele politice, adepţii forţelor conservatoare şi progresiste. In acest sens republica noastră nu este o excepţie. Mai ţinem bine minte discuţiile incandescente din primul parlamen, când, deseori, emoţiile depăşeau limitele bunului simţ. Nu uităm nici faptul că în urma unor lupte acerbe a fost respinsă formula guvernamentală de privatizare şi a fost acceptată varianta partidului social-democrat, care interpreta cât se poate de populist principiile echităţii sociale. Dar cât de original era comportamentul opoziţiei la diferite etape! La început ea învinuia structurile guvernamentale pentru faptul că torpilează privatizarea. Mai apoi, când acest proces a demarat în ritm susţinut, au fost lansate alte învinuiri: chipurile, oamenii vor fi păcăliţi etc. Apropo, stări de lucruri similare au cunoscut şi alte ţări (Ungaria, Polonia, România), în care au fost emise decizii de stopare a privatizării. Desigur, orice procese economice noi de proporţii nu pot decurge fară greşeli, ceea ce n-a lipsit nici la noi. In ultimii ani subsemnatul, împreună cu colegii de la Ministerul Privatizării şi Administrării Proprietăţii de Stat, a consacrat o bună parte din timpul de serviciu organizării şi promovării privatizării. Eram nevoiţi să examinăm meticulos fiecare obiectivîn parte, să discernem toate particularităţile şi problemele lui specifice. Era o muncă deosebit de complicată, dar şi interesantă. Acum, când privatizarea a parcurs o bună parte din cale, când s-a încheiat acest proces în masă, este oportun să sintetizăm faptele, să pătrundem mai adânc în esenţa lucrurilor. Scopul acestei tentative de a înţelege şi interpreta obiectiv situaţia este evident: încercăm nu doar să facem bilanţul unei etape de muncă, dar mai ales să formulăm şi să examinăm cât se poate de atent problematica ei de bază, pentru a putea răspunde la dificila întrebare: ce-i de facut mai departe?
Privită în ansamblu, privatizarea este o acţiune social-politică de mare importanţă. Esenţa ei principală constă în deetatizarea în masă a proprietăţii, deschizând astfel calea proprietăţn private şi antreprenoriatului, creând premise şi condiţii pentru o activitate mai eficientă a întreprinderilor în noile condiţii ale relaţiilor de piaţă.
Sensul principal al privatizării rezidă în schimbarea fundamen-tală a relaţiilor de proprietate, în sporirea pe baza ei a eficienţei utilizării resurselor şi a potenţialului de producţie. Chiar dacă luăm drept exemplu mica noastră republică, vom avea de constatat că în numai ultimii 20-30 de ani statul a investit mijloace enorme în dezvoltarea economiei naţionale doar pe baza investiţiilor capitale centralizate, care erau concentrate m mâinile statului posesor şi proprietar.
Pe fundalul acestor realizări, din an în an devenea tot mai acută şi mai actuală chestiunea cu privire la utilizarea proprietăţii de stat şi a proprietăţii cooperatist-colhoznice. Mulţi economişti şi tehnocraţi reveneau mereu la problema privatizării, se străduiau să transforme colectivele întreprinderilor şi unităţilor agricole colective în subiecţi reali ai proprietăţii. Dovadă sunt reformele şi experimentele anilor 60, 70, 80, modelul iugoslav de întreprinderi populare, ideile antreprizei de brigadă şi colective, stimularea muncii conform rezultatelor finale etc. Toate acestea se faceau cu un singur scop: ca omul să se simtă stăpân la întreprindere, m colectiv şi să depună maximum de eforturi pentru obţinerea unui randament înalt prin utilizarea raţională a mijloacelor tehnice şi patrimoniale din proprietatea publică. Şi totuşi, nu s-a mers, pe această idee, până la obţinerea unui rezultat logic, adică până la recunoaşterea posibilităţii principale de divizare a proprietăţii (de stat) publice şi de dezmembrare din ea a unei părticele mici, a acelei cote pe care omul o poate considera personală, deşi face parte din proprietatea publică.
Anume acest drept firesc al omului asupra unei părţi din proprietatea creată cu concursul său şi stă la baza ideii de privatizare. Cu alte cuvinte, privatizarea nu înseamnă revenirea la capitalism, ci realizarea unor paşi siguri pe fagaşul evoluţiei, care se cocea în adâncurile economiei sovietice şi care şi-a găsit întruchipare în experienţa ţărilor postcapitaliste dezvoltate, despre care se spune, nu fără temei, că anume lor le-a reuşit făurirea „sodetăţii socialiste dezvoltate".





















Formele de privatizare în Republica Moldova şi căile ei
Privatizarea în Republica Moldova a început după o perioadă de pregătiri îndelungate. Documentul de temelie al programului de reformare a proprietăţii a devenit Legea cu privire la privatizare, adoptată în iulie 1991. în conformitate cu experienţa Cehiei şi a Rusiei, a fost determinat modelul de bonuri patrimoniale. Valoarea bonului patrimonial nominal, care nu era considerat ca obiect de vânzare-cumpărare şi pe care putea să-1 primească fiecare cetăţean al republicii, era stabilită proporţional în funcţie de durata vechimii în muncă. Bonul oferea posibilitatea de a primi gratis o parte din proprietatea de stat şi de a privatiza apartamentele de stat. în martie 1993 a fost aprobat Programul de privatizare în masă, iar peste 50 de acte nor-mative şi legislative au constituit baza lui juridică. Organizarea privatizării a decurs cu asistenţa organismelor internaţionale, în primul rând, a Agenţiei SUA pentru dezvoltare internaţională (USAID), reprezentată în Republica Moldova de către compania „Price-Waterhouse", PBN, precum şi a programului TACIS în re-publica noastră. în total pregătirile au durat 3 ani, aşa încât privatizarea în masă a început abia în iulie 1994. Cu toate acestea, ea a decurs în ritm accelerat şi s-a încheiat spre finele anului 1995, încadrându-se într-o perioadă de 14—15 luni.
Schema Generală a Procesului de Privatizare în Masă (schema nr. 1) reflectă cele mai importante elemente ale acestui proces în ţara noastră. Ea conţine multe principii şi modalităţi care au fost aprobate în alte ţări (Cehia, Rusia). însă unele elemente ale acestei scheme au fost realizate insuficient. Mecanismul de organizare a privatizării a funcţionat, dar au fost comise şi multe greşeli, despre care vom vorbi pe parcurs.
Rezultatele privatizării în masă sunt bine cunoscute. Ele vor mai fi precizate, sintetizate, dar deja se poate afirma că la ea au participat peste 3,2 milioane de cetăţeni ai ţării noastre. Contra bonuri patrimoniale au fost privatizate peste 2235


de întreprinderi mari, mici şi mijlocii, adică în realitate complexul industrial al republicii, pe deplin comerţul şi sfera deservirh sociale, complexul agrar. Au fost privatizate circa 90 la sută din apartamentele de stat.
Diagrama nr. l
Privatizarea în Moldova. Întreprinderi mari, medii şi mici privatizate conform Programului de privatizare

Majoritatea obiectelor (circa 70 procente) au fost privatizate prin intermediul fondurilor de investiţii şi companiilor de trast. Însă, s-a dovedit a fi reuşită formula creării asociaţiilor de cetăţeni. 52,6 procente din obiectele privatizate prin licitaţii şi cu „strigare" şi con-curs au fost privatizate de asociaţiile de cetăţeni (diagrama 2).
Diagrama nr. 2


Proprietatea colhozurilor şi sovhozurilor a fost repartizată nemijlocit locuitorilor de la sate. Au devenit deţinători ai cotelor circa 1 milion de persoane. Pământul, de asemenea, a devenit proprietate a sătenilor.
Care este cota de proprietate a fiecărui participant la procesul de privatizare? În unele ramuri, unde predomină întreprinderile cu mare consum de fonduri, această cotă atinge cifra de 4 mii lei. În asemenea ramuri, cum ar fi comerţul, unde fondurile de bază sunt mici, la rândul său, şi cota este redusă esenţial. Conform datelor preliminare, în ansamblu pe republică, cota patrimoniului privatizat a unui cetăţean constituie în medie de la 900 până la 1000 lei. De specificat că într-o situaţie mai bună s-au pomenit a fi locuitorii de la sate, care de data aceasta nu au fost nedreptăţiţi.
La baza privatizării au fost puse următoarele principii, forme şi metode: transmiterea către colective a până la 20 procente din proprietate contra bonuri patrimoniale (BP), privatizarea contra mijloace băneşti, cu participarea investitorilor străini. Programul prevedea privatizarea totală şi parţială contra BP a unei anumite cote din patrimoniul statului. S-au aplicat şi soluţii neordinare. De exemplu, 50 procente din proprietatea întreprinderilor din industria de prelucrare au fost transmise gratuit furnizorilor de materii prime. Farmaciile au fost privatizate numai cu participarea lucrătorilor din această sferă. O particularitate a fost aceea că ritmurile privatizării mijlocii şi mari au depăşit ritmurile privatizării „mici". Aceste şi alte principii sunt caracteristice modelului de privatizare în ţara noastră.
Pentru participarea mai organizată a cetăţenilor la acest proces au fost create fonduri investiţionale de privatizare, companii de trast, asociaţii ale cetăţenilor. Majoritatea cetăţenilor (circa 70 procente) au participat la privatizare prin aceste agenţii. Cele mai multe fonduri şi companii de trast au desfaşurat o amplă activitate de colectare a bonurilor şi de participare la licitaţii. Anume ele au devenit veriga fară de care ar fi fost imposibilă privatizareaîn termene atât de reduse. Primele licitaţii experimentale „cu ciocanul" au demonstrat că prin această formă organizatorică n-o să reuşim privatizarea rapidă a miilor de obiective. De aceea decizia de organizare în masă a licitaţiilor s-a dovedit a fi oportună şi eficientă.
La etapa iniţială s-au încins numeroase dispute, discuţii, polemici, s-au facut propuneri atât referitor la baza normativă a privatizării, cât şi la unele probleme aparte ale acestui proces complicat. Pe parcurs, am fost nevoiţi să operăm numeroase amendamente la actele norma-tiveîn vigoare care, adeseori, erauîn discordanţă unul cu altul. Uneori, puneam la îndoială dacă ceea ce facem e corect. Poate era cazul să ne oprim, să ne clarificăm în toate încă o dată?
În aprilie-mai 1994 am împărtăşit aceste gânduri într-un cerc îngust, am analizat diferite variante şi am ajuns la concluzia că ar fi fost de neexplicat şi nejustificat faptul dacă Guvernul nou confirmat a stopa privatizarea. Cum adică, pe de o parte, proclamăm continuitatea şi aprofundarea reformelor, iar pe de altă parte, stopăm privatizarea?! Era clar că o retragere ar fi fost egală cu înfrângerea. De aceea s-a optat pentru modificările necesare şi pentru continuarea privatizării.
În aprilie 1994 a fost semnat decretul Preşedintelui Republicii Moldova „Cu privire la unele măsuri de reglementare a procesului de privatizare". A urmat cunoscuta hotărâre guvernamentală nr. 287 „Cu privire la reglementarea şi accelerarea procesului de privatizare a patrimoniului de stat". Aceste şi alte documente au determinat soluţionarea multor probleme, pe care legislatorii nu le-au putut prevedea. Astfel, experienţa de transformare a întreprinderilor în societăţi pe acţiuni, fară de care era imposibilă includerea acestor unităţi în lista pentru privatizare, a scos la iveală numeroase probleme privind transformarea întreprinderilor de stat şi pe principii de arendă m societăţi pe acţiuni (evaluarea produsului arendat, indexarea cotelor patrimoniale, procedurile juridice, documentele de constituire etc.). Într-o perioadă scurtă a fost elaborat un pachet de documente de cea mai mare importanţă, care au decis regulile jocului şi au permis continuarea privatizării.
Privatizarea accelerată a fost impulsionată şi de metoda înfăptuirii ei de la „vârf”, adică de desfaşurarea ei în mod centralizat. În principiu, privatizarea a decurs organizat graţie eforturilor Guvernului, ale Ministerului Privatizării şi Administrării Proprietăţii de Stat, ale ministerelor de ramură şi ale organelor teritoriale din cadrul Ministerului Privatizării. Cu adevărat, o asemenea metodă „ortodoxală" în practica mondială există şi, printre altele, şi-a demonstrat eficienţa. Aspectul negativ al ei este că organele puterii locale practic nu au participat la privatizare. Participarea cetăţenilor la acest proces s-a redus, în realitate, doar la transmiterea bonului nominal, pe când în Cehia s-a reuşit elaborarea planurilor de privatizare a marilor unităţi economice prin atragerea maselor largi - nu numai a lucrătorilor şi specialiştilor în domeniu, dar şi a tuturor celor care se simţeau capabili să sugereze o idee valoroasă. De asemenea, au fost incluşi şi investitori strâini înregistraţi. Această modalitate a permis cehilor, chiar din startul deetatizării patrimoniului, să-şi concentreze atenţia asupra celor mai eficiente şi mai de perspectivă proiecte de restructurare a producţiei. La noi, însă, aceste probleme au revenit perioadei postprivatizaţionale, când soluţionarea lor se complica prin pierderea ritmului şi a timpului.
Pe parcursul acestei etape a privatizării apăreau mereu îndoieli în privinţa corectitudinii evaluării proprietăţii de stat. Oare n-a fost prea diminuată valoarea proprietăţii? Asta pe de o parte. Pe de altă parte, oare n-au fost prea majorate preţurile la obiectivele propuse spre privatizare?
A fost şi una, şi alta. Şi nu numai la noi. Doctorul Ianoş Levandovsky, ministrul Poloniei pentru reformarea proprietăţii, încă la începutul anilor 90 scria că „privatizarea este o vânzare de întreprinderi, care nu aparţin nimănui şi al căror cost nu e ştiut de nimeni, unor cumpărători fară bani". în condiţiile când populaţia nu avea capacităţi de cumpărare, forma acceptată de privatizare a devenit transmiterea, practic gratuită, către cetăţeni a unei cote din acţiunile întreprinderilor de stat. Avantajele acestei decizii sunt următoarele: termene reduse la minim, posibilitatea ca populaţia să participe la privatizare, chiar şi în lipsa banilor. Această formă nu stimulează inflaţia, în schimb impulsionează dezvoltarea relaţiilor de piaţă. Părţile negative ale acestei forme de privatizare sunt că statul nu încasează venituri, deşi suportă cheltuieli sesizabile; oamenii nu preţuiesc tot ceea ce primesc fără plată, proprietatea dispersată în milioane de acţiuni generează, la o anumită etapă, lipsa de control şi de responsabilitate în gestionarea întreprinderilor.
Un alt aspect ce îi face pe reformatori să încline spre privatizarea gratuită este factorul social. Esenţa lui constă în faptul că, în virtutea unor tradiţii socialiste, anume privatizarea egalitaristă ni se pare a fi cea mai echitabilă din punct de vedere social. Pe această cale s-a mers şi în republica noastră. Trebuie menţionat că, la noi, cota proprietăţii de stat distribuită gratuit a fost cu mult mai mare decât în oricare altă ţară. De aceea unele dedaraţii care apăreau în mass-media, precum că „privatizarea este o înşelare de proporţii a poporului" sunt nejustificate. De regulă, nu se aduc argumente în favoarea acestei „teze", deoarece în realitate nu există alt stat care să fi distribuit cetăţenilor un volum atât de impunător din proprietatea sa. Să luăm, de exemplu, privatizarea spaţiului locativ. În unele ţări, mai mult sau mai puţin, pe când la noi peste 51 procente din fondul locativ a fost privatizat gratuit, iar 40,7 procente contra bonuri. Unde e „marea înşelare"?
Consider mult mai argumentat reproşul că am fost prea darnici, că n-am putut utiliza privatizarea pentru completarea bugetului cu surse bugetare suplimentare foarte necesare statului. În Cehia, bunăoară, fiecare cetăţean a plătit statului câte 30 de dolari în momentul primirii bonului. Noi, însă, am cheltuit multe mijloace pentru emiterea şi distribuirea bonurilor.
Şi totuşi, la evaluarea proprietăţii de stat am avut şi dificultăţi, şi confuzii, şi omisiuni, care au labază factori obiectivi: lipsa unei statistici corespunzătoare, a principiilor şi metodicilor pentru efectuarea unor calcule, bazate în esenţă pe relaţiile de piaţă, dictate de logica procesului de privatizare. În această situaţie a fost necesar să ţinem cont „din mers" de conjunctura de piaţă creată şi să scoatem la licitaţie obiectivele la preţuri mai mari decât valoarea lor de bilanţ. Sincer vorbind, în acest caz nutream speranţa că bonurile patrimoniale distribuite vor fi real acoperite prin cota proprietăţii de stat corespunzătoare.
Încă n-am uitat reproşurile adresate din toate părţile precum că bonurile patrimoniale şi-au pierdut valoarea. Şi aici aş vrea să amintesc că valoarea unui bon de-al nostru este de zeci de ori mai mare decât valoarea vaucerului rusesc. De aceea subliniez încă o dată: acuzaţiile ce ni s-au adus nu au nici un temei. Statul a procedat corect.
Şi totuşi, această problemă necesită o explicare mai profundă. Analiza efectuată după declararea privatizării în masă a scos la iveală decalajul dintre volumul proprietăţii de stat, inclus în programul de privatizare, şi suma bonurilor distribuite populaţiei. Aceasta din cauza că nu s-a facut la timpul oportun indexarea fondurilor fixe. Mai mult, am început privatizarea fară o evidenţă chibzuită a proprietăţii de stat. De aici şi exagerarea că 2/3 din totalnl fondurilor fixe ale republicii reveneau fondurilor fixe din sfera socială, pe când e necesar să fie invers. Am fost nevoiţi ca în perioada iulie-septembrie 1994 să verificăm proprietatea statului pe ministere şi departamente. S-a dovedit că datele statistice şi cele ale ministerelor nu corespund. Astfel, la Ministerul Industriei, costurile întreprinderilor incluse în programul de privatizare au fost evaluate, prin calcule de bilanţ, la o sumă de 120 milioane lei. Toate organizaţiile şi întreprinderile Ministerului Comerţului au fost estimate la suma de 15 milioane lei. în centrul municipiul Chişinău unele obiective din această sferă au fost preţuite de la 1000 la 20 de lei. În programul de privatizare au fost incluse şi întreprinderile de pe malul stâng al Nistrului, dar locuitorii acestor zone n-au fost înscrişi în liste. Conform concepţiei iniţiale, nu se prevedea ca bonurile să fie distribuite şi locuitorilor de la sate: ei urmau să obţină gratuit proprietatea colhozurilor şi sovhozurilor, precum şi cota parte de pământ. Se ştie că Parlamentul n-a fost de acord cu această variantă.












Diagrama nr.3
Structura fondurilor fixe în economia Republicii Moldova
(la sfârşit de an, în procente)


Pentru evaluarea proprietăţii au fost create comisii speciale din reprezentanţi ai tuturor ministerelor. În acest sens s-a lucrat intens până la finalizarea analizei totale în procesul pregătirii obiectivelor pentru privatizare, pe parcurs am aprofundat metodele de evaluare a unităţilor expuse la licitaţie. La a patra lidtaţie a ieşit la iveală o diferenţă esenţială de preţ faţă de întreprinderile similare scoase la licitaţiile precedente.
S-a făcut simţită o anumită nelinişte m cadrul fondurilor de investiţii şi a companiilor de trast. De altfel, aceste echivocuri pot fi justificate. Dar cum să procedăm noi, organizatorii, când devenea tot mai limpede că valoarea tuturor bonurilor nu poate fi acoperită nici chiar prin scoaterea la licitaţie a tuturor întreprinderilor republicii?
Recunosc, am fost destul de îngrijoraţi. În schimb, ca rezultat al analizei efectuate, au fost depistate erorile comise. Ministerul Economiei, Ministerul Privatizării şi Administrării Proprietăţii de Stat, Ministerul Finanţelor au întocmit un document în care se examinau cauzele situaţiei create şi se făceau recomandările necesare.
Eroarea esenţială poate fi urmărită în diagrama nr. 3 „Structura fondurilor fixe" (la sfârşit de an). Este limpede că structura constituită a fondurilor fixe a fost „răsturnată" la 01.01.1994. Anume această schemă ne-a permis să găsim cauza subestimării fondurilor sferei de producţie şi să introducem modificările necesare în plin proces de privatizare. Trebuie să recunoaştem că Banca Mondială n-a salutat acest lucru. Dimpotrivă, în repetate rânduri şi-a exprimat îngrijorarea.
Iată, deci, care au fost elementele de bază şi particularităţile acestui important proces în ţara noastră. Acuma ne aflăm la etapa de desfăşurare a privatizării contra bani conform Programului de privatizare 1997-1998. Avem mai multă experienţă, dar privatizarea se desfăşoară lent. Speranţele noastre legitime în participarea investitorilor străini nu se adeveresc. Se cer modificări în politica privatizării. Toate acestea sunt consednţe ale erorilor şi greşelilor comise la etapa iniţială şi pe parcursul privatizării.
Una dintre cele mai frecvente îndoieli ţinea de termenele privatizării: n-am finalizat oare prea în grabă etapa masivă a procesului?
Desigur, un an şi ceva e o perioadă prea scurtă impusă Ministerului Privatizării şi Administrării Proprietăţii de Stat, dacă luăm în consideraţie că, în corespundere cu concepţia mecanismului de privatizare prin abonare, cheltuielile pentru organizarea unei licitaţii s-au estimat în medie la 70 mii dolari SUA.
Putem fi de acord că, sub aspect psihologic, privatizarea într-un ritm atât de alert s-a înscris ca o continuare a terapiei de şoc, cum a fost liberalizarea preţurilor. Dar trebuie să înţelegem şi altceva: din momentul adoptării Legii cu privire la privatizare şi până la aplicarea ei în practică a trecut atât de mult timp, încât orice tărăgănare era inadmisibilă. Dacă în 1991 întreprinderile industriale încă mai funcţionau, produceau şi livrau mărfuri, obţineau venituri, în anii 1994-1995 ne-am pomenit într-o situaţie de criză extrem de grea, când majoritatea întreprinderilor staţionau şi nu mai produceau împotmolindu-se în neplăţi şi datorii reciproce. Să specificăm că atât în perioada pregătirii pentru reformarea proprietăţii, cât şi în procesul privatizării, ar fi fost o iluzie să mizăm din start pe o atitudine binevoitoare faţă de reforme din partea colectivelor şi a şefilor de întreprinderi. Dar simptomul periculos al privatizării necontrolabile, spontane, „sălbatice", iar uneori chiar acapararea ilicită a patrimoniului, care începuse deja, puteau fi evitate prin accelerarea privatizării. Apăreau diferite păreri în ceea ce priveşte participarea statului la privatizarea unor întreprinderi strategice.
Din păcate, Parlamentul nu a acceptat propunerea noastră privind introducerea aşa-ziselor „acţiuni de aur" ale statului la cele mai importante întreprinderi. Timpul şi realitatea au demonstrat că participarea statului cu o cotă simbolică în societăţile pe acţiuni şi cu drept de „veto" asupra deciziilor acestora (care şi este sensnl „acţiunii de aur") ar fi fost binevenită.
Au fost vehiculate mai multe opinii şi cu privire la forma de privatizare a întreprinderilor mici. Probabil, nu a fost îndreptăţită pe deplin privatizarea multor magazine mici contra bonuri patrimoniale. Mai raţională ar fi fost privatizarea contra mijloace băneşti. Rămâne a fi discutabilă, de exemplu, şi modalitatea de privatizare a întreprmderilor de prelucrare a materiei prime agricole. Poate fi acceptată ideea acordării a 50 la sută din proprietatea întreprinderilor de prelucrare în posesia furnizârilor de materii prime. Dar e greu, totuşi, de crezut că în felul acesta între parteneri se va produce o integrare durabilă. Această proprietate se va pulveriza în acţiunile sutelor de mii de lucrători de la sate, care, ulterior, vor fi vândute. Cam aşa se va termina toată integrarea, iar fabricile vor căuta alţi parteneri, în funcţie de conjunctura pieţei. În Cehia s-a procedat altfel.
În baza a 30 la sută din proprietatea întreprinderilor de prelucrare a fost creat un fond solid de stat pentru garantarea creditelor acordate unităţilor agricole.
Nu a fost bine formnlată până la capăt nici concepţia privatizării contra bani. Desigur, nu se putea să nu fie luat în consideraţie nivelul scăzut al posibilităţilor reale de participare a populaţiei la acest proces. Această concluzie a fost confirmată şi de rezultatele licitaţiilor cu vânzare a obiectelor contra bani. Dar au fost şi alte variante de atragere a mijloacelor de la cetăţeni, cum ar fi, să zicem, arendarea, însoţită ulterior de cumpărarea proprietăţii de către membrii colectivelor. Această formă nu a fost însă acceptată.
Pentru realizarea privatizării contra mijloace băneşti a fost rezervată neîntemeiat o parte extrem de mică din proprietatea statului. Trebuia, totuşi, să expunem spre vânzare cât mai multe obiective, care să fie cumpărate de membrii colectivelor de la întreprinderi, de cetăţeni, de investitori... Dar pe parcurs ne-am convins că speranţa noastră de a acumula în buget resurse financiare de la privatizare a fost prea exagerată.
Cu regret, privatizarea în masă nu a generat un aflux de investiţii străine, şi aceasta, probabil, este una din părţile ei slabe. în Programul de privatizare pe anii 1995-1996 figurau 39 de întreprinderi industriale, în care până la 60 la sută din proprietate era destinată pentru investitorii străini. Rezultatele sunt cunoscute au fost studiate doar vreo câteva proiecte. Situaţia este explicabilă, în primul rând, privatizarea a decurs într-un termen foarte scurt, din care cauză investitorii străini n-au reuşit să se orienteze în situaţia creată. în al doilea rând, multe întreprinderi -cele prea mari - nu sunt acceptabile pentru investitorii străini ce dispun de mijloace mici sau mijlocii. Nu este de neglijat nici factorul stabilităţii politice, care este, totuşi, unul decisiv, în momentul când vine vorba despre investiţii în ţara noastră. Un alt factor important ţine de gradul nostru de a fi deschişi, dacă vreţi.
Trebuie menţionat că nu a fost realizat pe deplin nici principiul echităţii sociale, estimat ca fiind important în modelul privatizării în masă. Cei mai favorizaţi, conform rezultatele privatizării, sunt locuitorii satelor, cărora li s-a distribuit patrimoniul unităţilor agricole, pământul şi în plus, au participat prin bonurile primite la privatizarea obiectivelor industriale şi ale comerţului.
În situaţie privilegiată s-au dovedit lucrătorii cooperaţiei de consum - cca 50 mii de oameni. Ei s-au ales cu o cotă bună din patrimoniul bogat al acestei organizaţii şi, în plus, au mai primit şi bonuri patrimoniale. Nici până astăzi nu este scoasă de pe ordinea de zi problema cu privire la cota de proprietate a statului în cooperaţia de consum, deşi se ştie că anume el a investit mult pentru dezvoltarea şi prosperarea ei. Ar fi fost corectă decizia privatizării contra bani, în folosul statului, a cel puţin 20 la sută din proprietatea acestei organizaţii publice.
Unele nereguli şi greşeli puteau fi, totuşi, evitate. Din păcate, de la bun început s-a dovedit a fi neîntemeiată decizia Parlamentului privind trecerea în subordonarea sa a Departamentului Privatizării, care a devenit astfel necontrolabil şi, în realitate, nici nu colabora cu structurile guvernamentale. Mai apoi a fost creat Fondul Proprietăţii de Stat, şi pe parcursul unei perioade îndelungate, cele două instituţii omogene s-au confruntat cu ostilitate, fireşte căîn detrimentul cauzei. Despre această stare de lucruri se ştia, însă au întârziat foarte mult măsurile adecvate de intervenţie. leşirea din impas a fost găsită în urma creării, pe baza acestor structuri, a Ministerului Privatizării şi Administrării Proprietăţii de Stat. E adevărat, au trebuit depăşite mari dificultăţi, dar, în consecinţă, decizia s-a dovedit a fi eficientă.
O activitate organizatorică mare a desfăşurat Ministerul Privatizării şi Administrării Proprietăţii de Stat, dar nivelul de pregătire a multor obiective pentru privatizare era scăzut. Practic, au fost înlăturate de la privatizare ministerele şi departamentele de ramură şi organele publice locale. Privatizarea spaţiului locativ a fost efectuată fară organizarea anticipată a asociaţiilor locatarilor, ceea ce practic astăzi a devenit o frânăîn promovarea reformei în domeniul spaţiului locativ şi serviciilor comunale.
Trebuie să subliniem faptul că, în ansamblu, analiza obiectivă a rezultatelor, precum şi a greşelilor şi carenţelor privatizării nu pot pune la îndoială perfomanţa realizată m aceeastă privinţă. Noi am executat legile şi am realizat programele aprobate de către Parlament. Controlul şi supravegherea, mai ales din partea comisiilor Parlamentului, au fost cât se poate de rigide. Anume din aceste motive putem constata că, în ansamblu, privatizarea a decurs organizat şi a fost înalt apreciată de prestigioase organisme internaţionale. De aceea ne şi permitem să afirmăm că încheierea privatizării contra bonuri a devenit o etapă importantă de reformare economică în ţara noastră. Doar acum putem sesiza în deplină măsură semnificaţia ei. Anume ca rezultat al privatizării se consolidează procesele de liberalizare în economie, începe să prospere sectorul privat, se creează baza pentru dezvoltarea pieţei de capital, a pieţei funciare, a pieţei de imobil.
Proprietatea privată şi rolul ei în dezvoltarea economiei de piaţă
Cel mai semnificativ rezultat al privatizării constă în apariţia proprietăţii private. Să ne reamintim pentru început cât de mult era vehiculată teza precum că privatizarea îi va face proprietari pe toţi cetăţenii delaolaltă sau, în cel mai rău caz, le va crea tuturor condiţii de start egale pentru a deveni proprietari. Promotorii reformelor acordaseră o însemnătate primordială acestei teze, considerând că din clipa când cetăţenii vor primi acţiunile, toţi vor deveni bogaţi, vor beneficia de dividende şi se vor simţi stăpâni ai proprietăţilor.
Mai ştim că nici în ţările dezvoltate (în aceeaşi Suedie sau, să zicem, în SUA) nici pe departe n-au devenit proprietari toţi locuitorii lor. Acesta e un fenomen normal, deoarece e imposibil să devină proprietar întreg poporul şi nici nu e nevoie de aşa ceva. Mai cunoaştem şi faptul că omul care a intrat în posesia unor acţiuni şi a devenit acţionar, din care reiese că are dreptul să primească dividende conform valorii acţiunilor sau să le vândă după dorinţă, mai este şi membru al colectivului de acţionari şi chiar dacă participă la toate măsurile organizatorice ale acestui colectiv, nu înseamnă că el a devenit proprietar în sensul larg al acestui cuvânt.
Astăzi operăm cu mai multă siguranţă în acţiuni cu termenul de „proprietate", neobişnuit până nu demult.
Cunoaştem că remarcabilii economişti americani P. Crowse şi A. Alchian consideră mai reuşită utilizarea termenului de „dreptul la proprietate". În acest caz, dreptul la proprietate reflectă anumite relaţii între oameni, sancţionate de societate şi de stat prin intermediul actelor legislative, în procesul de creare şi utilizare a unor bunuri. „Dreptul la proprietate este dreptul de a controla utilizarea anumitor resurse şi de a repartiza cheltuielile şi veniturile respective. Anume drepturile la proprietate - sau ceea ce în conformitate cu opinia oamenilor de afaceri ar însemna nişte reguli corespunzătoare de joc – determină în ce mod se realizează în societate procesele cererii şi ofertei.
În activitatea economică a oamenilor există două regimuri fundamentale de drept: al proprietăţii private şi al proprietăţii de stat. Dar mai poate fi unul mixt: pe baza primelor două regimuri de drept. Când vorbim despre dreptul proprietăţii private, subânţelegem că o persoană juridică aparte posedă întregul „ghem", alcătuit din 11 feluri de drept asupra proprietăţii, după cum e determinat în lucrările savanţilor P.Crowse şi A.Alchian:
• dreptul de posesiune;
• dreptul de utilizare;
• dreptul de administrare;
• dreptul la supravenituri;
• dreptul de suveran, adică dreptul de a înstrăina, a folosi, a schimba, a distruge proprietatea;
• dreptul la securitate, adică de protejare împotriva exproprierii sau a prejudiciilor cauzate de mediul extern;
• dreptul de a lăsa ca moştenire;
• dreptul de posesiune pe termen nelimitat;
• interdicţia de a utiliza mijloace care dăunează mediului extern;
• dreptul la posibilitatea încasării la plata datoriei;
• dreptul de tip restant, adică la reintegrarea în drepturi în cazul nerespectării împuternicirilor.
Iar în cazul când o anumită persoană juridică beneficiază doar de unele drepturi din acest „ghem", anume atunci şi iau naştere diferite combinaţii reale de drepturi asupra proprietăţii private. Dacă vorbim de proprietatea de stat, atunci înseamnă că de întreg „ghemul de drepturi" sau de unele componente ale lui, beneficiază anume statul.
Ce fel de proprietari sunt proaspeţii noştri acţionari, dacă majoritatea din ei îşi închipuie doar cu aproximaţie ce se întâmplă, ce se face la întreprinderi, dacă nu participă la administrarea lor şi nici nu au posibilitate reală s-o facă, în esenţă, fiind ghidaţi doar de interesul de a obţine profit şi de a încasa dividende. În Occident, acestei categorii de acţionari i se atribuie delicatul termen de „proprietari incompetenţi". Dar cum să-l numim pe actualul nostru acţionar, până mai ieri deţinător doar de bonuri patrimoniale, care a rămas aşa cum a fost - simplu muncitor salariat şi care, la drept vorbind, nici până acum nu prea crede că el se va alege cu ceva bun de la privatizare?
Dacă utilizăm un vocabular mai obişnuit, adică mai pe înţelesul tuturor, atunci despre acţionarii noştri de rând putem spune următoarele: este proprietar, dar nu şi stăpân. Mai putem adăuga că privatizarea contra bonuri patrimoniale nu ne indică cine sunt stăpânii întreprinderilor. în acest context, într-un ziar am citit o afirmaţie destul de usturătoare: „Ca rezultat al primei etape de privatizare, proprietatea a devenit, practic, a nimănui şi este evident că ea nu s-a transformat în nimic mai bun decât era proprietatea publică, care avea, totuşi, un oarecare stăpân". Bineânţeles, dacă acţiunile unei întreprinderi aparţin şi statului, şi membrului colectivului de muncă, şi „firmelor de încredere" (e bine dacă e vorba de 2-3 fonduri de investiţii sau de trast, dar ele pot fi mai mult de 10), şi persoanelor fizice, şi structurilor de antreprenoriat privat, şi unor persoane cu nume false, arunci devine foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să te pronunţi „cine e stăpân la această întreprindere".
Desigur, aceasta nu înseamnă că un asemenea răspuns nu va fi dat. El se pregăteşte prin dezvoltarea activă a pieţei de capital, prin vânzarea şi cumpărarea în ritmuri susţinute a acţiunilor, iar într-o perspectivă apropiată - prin a doua emisie de hârtii de valoare. Anume acest proces va scoate la iveală viitorii stăpâni ai întreprinderilor. Cine vor fi ei? Care variante sunt posibile în acest caz?
Să începem cu cea mai elementară. La una sau chiar la mai multe întreprinderi, să zicem, sunt scoase în vânzare acţiunile. Ele se vând de către deţinătorii care le-au primit contra bonurilor patrimoniale - prin abonament sau prin intermediul firmelor de încredere. În Slovenia, unde e în toi o reformă similară, 28 la sută dintre potenţialii acţionari afirmă următoarele: cum primim la mână hârtiile de valoare, îndată le şi vindem. Şi la noi în republică acest proces deja are loc. Derularea ulterioară a evenimentelor depinde de faptul cine va cumpăra toate aceste acţiuni.
Ele pot fi cumpărate şi de membrii colectivului şi, ca rezultat, aceştia pot concentra în mâinile lor pachetul de acţiuni de control, devenind astfel proprietari colectivi ai întreprmderilor unde muncesc. Acest fenomen ar fi cât se poate de firesc. Întreprinderi de acest gen există şi în SUA, unde proprietatea colectivă este recunoscută prin lege şi şi-a creat chiar o bună reputaţie.
La alte întreprinderi e posibilă şi o lansare impunătoare de acţiuni, când acestea vor fi vândute nu numai de acţionarii de rând „extemi", dar şi de membrii colectivelor de muncă. În acest caz acţiunile pot fi achiziţionate de un grup mic în frunte cu conducătorul manager al întreprinderii, care va deveni stăpânul ei. Această întreprindere se va transforma cu adevărat în una privată, unde angajaţii vor munci în conformitate cu condiţiile stipulate în contract.
E clar că aceste procese nu vor decurge fară „viforniţe". Deja acum, când încă nu s-a încheiat perfectarea juridică a rezultatelor privatizării, practic s-a declanşat pretutindeni o luptă încordată, uneori chiar dură, pentru administrarea întreprinderilor, pentru pachetul de acţiuni de control.
Participanţii la aceste confruntări - acţionarii interni sau „insiderii" (colectivul de muncă, managerii) şi acţionarii externi sau „outsiderii" (firmele de încredere, persoanele fizice, structurile antreprenoriatului privat) - vor urmări fiecare interesele lor, se vor asocia ca parteneri sau, din contra, se vor prezenta în calitate de concurenţi. Este absolut limpede că incandescenţa acestei lupte încrâncenate, care la început va purta un caracter furtunos, ulterior se va potoli uşor, însă nu într-atât încât să putem afirma că ostilităţile au încetat. E în natura economiei de piaţă ca această „âncrucişare de săbii" să fie mereu stimnlată şi perpetuată. Totul se explică prin faptul că anume în această luptă se produce structurizarea capitalului - redistribuirea şi concentrarea lui în mâinile celui care va prelua stăpânirea de la stat.
Important e să înţelegem că procesul de concentrare a capitalului nu numai că este inevitabil, dar e şi necesar. E limpede că el va genera şi o mulţime de probleme.
Cum vor evolua evenimentele? Ce pericole ne pasc ca urmare a eventualelor greşeli, paşilor negândiţi sau deciziilor nechibzuite?
Efectele acestei lupte acute pentru pârghiile de comandă în noul sistem economic se simt la multe întreprinderi. Un exemplu elocvent în acest context ne poate servi conflictul de după privatizare, care a zguduit întreg colectivul şi enormul detaşament de acţionari ai magazinului „Gemeni" din capitală. Aici am devenit martori oculari ai manifestării fenomenului de ciocnire a intereselor acţionarilor externi (fondurile de privatizare etc.), care în urma privatizării au devenit posesori a 50 procente din acţiuni, şi a acţionarilor interni care, de asemenea, deţin aproape jumătate din pachetul de acţiuni. în consecinţă, vechea echipă de conducători a încercat să opună rezistenţă echipei nou alese. Iar în această ciocnire febrilă au fost puse în mişcare, s-o spunem pe şleau, şi procedee permise, dar şi din cele interzise.
Episoadele de acest gen nu vor fi excepţie, deoarece ele reflectă nişte procese reale, care se desfaşoară în spaţiul economic al republicii. Important e să supraveghem ca aceste conflicte să nu se transforme în „răfuieli fizice", ca ele să fie aplanate în cadrul strict al legii. Şi aici, aspectul juridic al problemei se corelează cu pericolul real că în această perioadă tulbure a „încrucişărilor de săbii" multe colective de muncă şi conducători pot fi pur şi simplu total demoralizaţi. Trebuie să ţinem cont de faptul că în asemenea situaţii de incertitudine e posibilă de la bun început activizarea structurilor criminale, care se specializează în domeniul escrocheriilor pe piaţa de capital. Practica ţărilor occidentale, iar în prezent chiar şi a unora postsocialiste, ne demonstrează că aceste elemente nu se mulţumesc doar cu „pescuirea naivilor", dar se încumetă să pătrundă şi în reţeaua de computere, în baza de date şi informaţii despre afacerile şi operaţiile efectuate sau preconizate, practicând astfel o adevărată piraterie computerizată şi un banditism informaţional.
Cu cât mai devreme vom acţiona cu toată răspunderea în vederea pregătirii unui sistem de protecţie a afecerilor curate şi de combatere a acţiunilor ilicite, cu atât mai sigur şi mai eficient va funcţiona (în regim de exploatare obişnuit) mecanismul relaţiilor de piaţă care a demarat deja.
Confruntarea intereselor, lupta diiră pentru supremaţie, politica „dividendelor" nu trebuie să devieze în economie într-o „joacă fară reguli", cum, de altfel, s-a mai întâmplat în alte state. Trebuie să recunoaştem că postprivatizarea simbolizează în sine desăvârşirea şi ireversibilitatea diferenţierii foştilor mundtori - în proprietari reali ai mijloacelor de producţie şi angajaţi reali conform contractului de muncă. Anume în această situaţie statul trebuie să-şi spună cuvântul, cum s-ar zice, cu fermitate, să coordoneze cu abilitate toate procesele, să supravegheze cum sunt respectate legile, să ţină cont de necesitatea constituirii unui regim optim pentru asigurarea intereselor la toate nivelurile şi în toate sferele - la nivel de ţară, oraş, raion, sat, companie pe acţiuni, colecdv de muncă, firmă privată, familie, întreprindere individuală etc.
Privatizarea a înaintat multe probleme celor care au devenit acţionari. Ei trebuie ajutaţi să se orienteze în situaţiile noi şi complicate şi pregătiţi temeinic în privinţa realizării drepturilor lor legitime. Fiecare cetăţean, care a investit bonurile sale pentru obţinerea unei cote oarecare din proprietatea publică, trebuie, conform legii, să obţină dreptul de proprietate asupra acestei valori, care la sate înseamnă cota de pământ şi cota valorică din averea colhozului sau sovhozului, iar la oraşe - de certificatul care confirmă că cetăţeanul este realmente acţionar al unei sau mai multor întreprinderi, sau că este deţinătorul acţiunilor unui fond de investiţii.
La această etapă devine extrem de important ca oamenii să-şi imagineze clar mecanismul de realizare a propriilor drepturi. Ei trebuie să ştie în ce instanţe să se adreseze în cazurile când drepturile lor sunt ignorate. Omul trebuie să cunoască cine poartă sau nu răspundere pentru această farădelege. Statul nu poate fi un simplu observator în asemenea situaţii. El trebuie să supravegheze ca procedurajuridică de obţinere a dreptului asupra proprietăţii să decurgă fară întârzieri, în mod organizat, fără încălcări sau recurgeri la subterfugii ori maşinaţii.
Aceasta se referă, în primul rând, la momentul când sunt create reestrele acţionarilor, necesare pentru legalizarea dreptului de proprietar al acţionarilor şi care permit fiecărei companii de acţionari să determine cine are dreptul să participe şi să voteze în cadrul adunărilor acţionarilor, cine şi în ce volum beneficiază de dividende. Reestrul acţionarilor mai este necesar şi pentru înregistrarea vânzărilor şi achiziţionărilor de acţiuni ale întreprinderilor. Toate societăţile pe acţiuni sunt obligate să creeze şi să perfecteze reestrul oficial de sine stătător sau cu ajutorul registratorilor independenţi.
La această etapă acţionarii au nevoie acută de informaţii obiective despre societăţile pe acţiuni. Dar unde pot obţine aceste informaţii? Cine poate garanta autenticitatea lor? Multe societăţi au fost create încă înainte de demararea privatizării şi au reuşit să-şi formeze organele de conducere corespunzătoare. Să nu ne mire faptul că în prezent, când la întreprinderi şi-au facut apariţia „acţionari externi", care deseori se grăbesc să-şi „manifeste independenţa" - insistă că fie convocată imediat adunarea generală (deşi nu e nevoie de eaîn fiecare caz aparte), să fie introduse schimbări în documentaţie, să fie schimbată vechea conducere etc., - în colectivele de muncă şi în jurul lor au loc confruntări de interese. Astfel, există pericolul real ca energia oamenilor să fie irosită nu atât pentru soluţionarea problemelor vitale aleîntreprinderilor (restructurare, marketing, retehnologizare), ci pentru „clarificarea relaţiilor" tensionate.
Necunoaşterea drepturilor şi a mecanismului de realizare a lor poate fi o frână serioasă în calea extinderii activităţi post-privaziţionale. O importanţă deosebită le revine noilor legi adoptate de Parlament cu privire la societăţile pe acţiuni şi cu privire la fondurile de investiţii, în care sunt formulări exacte şi destul de importante pentru întreprinderi, acţionari şi fonduri de investiţii.
Concluzii: Privatizarea şi postprivatizarea continuă. Este important să tragem concluzii din anii precedenţi, din experienţa altor state. Astăzi suntem obligaţi să continuăm aceste procese cu o mai mare eficienţă şi responsabilitate.

Bibliografie

1. Ion T.Guţu, Republica Moldova: Economia în tranziţie, Litera, Chişinău 1998.
2. B. Mihai, Situaţia macroeconomică actuală a ţărilor din Europa centrală şi de Est, Academia română, 1997.
3. P. Roşca, Economia generală, Chişinău 1997.