TIPURI DE STRATEGII DE INTERNAŢIONALIZARE

Pot fi grupate în funcţie de douã mari criterii:
A. Dupã raţiunile internaţionalizãrii:
a) strategii de marketing internaţional;
b) strategii de dezvoltare internaţionalã multifuncţionalã.
B. Dupã tipul firmei care se internaţionalizeazã:
a) strategiile firmelor mici şi mijlocii;
b) strategiile firmelor (societãţilor) multinaţionale.

A. a) Strategiile de marketing internaţional:
Sunt strategii cu dominanţã comercialã care exprimã, înainte de toate, opţiunea firmei de pãtrundere pe pieţele strãine. Acestea include urmãtoarele tipuri de strategii:
 strategiile de “smântânire” – sunt utilizate pentru a valorifica, din punct de vedere comercial, un produs cu duratã de viaţã redusã, prin difuzarea lui pe o arie geograficã mai largã. Sunt folosite în domeniul bunurilor de consum.
 strategiile de penetrare – sunt adecvate pentru bunurile cu un ciclu lung de viaţã. Se foloseşte în domeniul bunurilor de echipament.
 strategiile de explorare – urmãresc luarea de poziţii pe pieţele greu accesibile, dar care ar putea oferi un potenţial important în cazul deschiderii mai accentuate spre exterior. Se practicã pe pieţele emergente (cazul noilor state industrializate, al ţãrilor în tranziţie, etc).
 strategiile de dumping – pot rãspunde unor preocupãri diferite, fie cã urmãresc pe termen scurt vânzarea unor stocuri acumulate în întreprinderile productive, fie cã se încadreazã într-o orientare, pe termen lung, care vizeazã luarea de poziţii pe pieţele foarte concurenţiale, unde elasticitatea cererii, în raport cu preţul, este foarte ridicatã.

A. b) Strategiile de dezvoltare multifuncţionalã:
Acestea iau în considerare, în procesul internaţionalizãrii, nu numai funcţiunea de marketing a întreprinderii, ci şi celelalte funcţiuni ale sale (funcţiunea de producţie, de cercetare-dezvoltare, de personal, financiar-contabilã, etc).

B. a) Strategiile firmelor mici şi mijlocii:
 strategiile de internaţionalizare a firmelor mici şi mijlocii:
Sunt influenţate de caracteristicile firmei, de mediul de afaceri şi de modul în care cocep ele extinderea spre exterior. Astfel, în ceea ce priveşte caracteristicile firmei, s-a constatat cã o bazã de resurse adecvatã pentru firmele mijlocii şi cu experienţã îndelungatã de afaceri, oferã posibilitãţi de orientare internaţionalã. De asemenea, firmele din industria prelucrãtoare dezvoltã mai uşor strategii internaţionale bazate pe diferenţierea produsului. De asemeni, deţinerea unui avantaj tehnologic poate fi un atu în procesul internaţionalizãrii.
În ceea ce priveşte caracteristicile mediului, s-a constatat cã o competiţie accentuatã pe piaţa internã şi un ritm de dezvoltare, favorizeazã orientarea formelor mici şi mijlocii spre pieţele internaţionale şi globale.
 strategia nişei:
Presupune concentrarea acestor firme pe produsele sau serviciile la care dispun de avantaje competitive, ca urmare a capacitãţii lor de inovare, de adaptare şi de schimb a producţiei în raport cu evoluţia cererii.
Deţinerea de brevete este un mijloc de protecţie a avantajelor.
 strategia concentrãrii:
Presupune îmbunãtãţirea performanţelor tehnice şi comerciale ale produselor pe pieţele existente şi dezvoltarea, pe aceastã bazã, a liniei de produse şi pãtrunderea de noi pieţe, prin expansiune internaţionalã.
 strategia diferenţierii:
Este practicatã de firmele care oferã, pe pieţele strãine, produse diferenţiate calitativ şi adaptate în raport cu specificul cererii locale. Diferenţierea nu se bazeazã pe servicii, pe imagini sau preţuri, deoarece dimensiunile firmei nu le permit susţinerea financiarã a acestor orientãri.
 strategia mixtã:
Presupune combinarea unor strategii diferite, într-o abordare globalã, dar cu mijloacele şi resursele specifice unei firme mici şi/sau mijlocii.

B. b) Strategiile firmelor (societãţilor) multinaţionale:
Societãţile multinaţionale sunt firme care au, prin natura lor, o vocaţie internaţionalã şi globalã ce se reflectã în mod nemijlocit în strategiile lor de afaceri, organizatorice şi manageriale.
Printre aceste strategii putem include:
 strategia filialei sursã (strategia clasicã) – propune valorificarea avantajelor oferite de dotarea cu resurse în ţara gazdã, sau de diferenţiarul decosturi.
 strategia filialei cu autonomie funcţionalã – presupune crearea unor structuri productive în ţãrile de implantare, având aceeaşi naturã cu firma mamã, filialele sunt autonome, controlul se exercitã atât prin relaţii de proprietate, cât şi prin furnizarea de tehnologie sau factori de producţie de cãtre firma mamã.
 strategiile de integrare complexã – au drept element definitoriu internaţionalizarea producţiei, cât şi a celorlalte funcţiuni ale firmei, orice filialã putând sã îndeplineascã o anumitã funcţiune (funcţiunea de cercetare-dezvoltare, de personal, financiar-contabilã).
 strategia tehnico-financiarã – depãşeşte orizontul strategiei iniţiale şi urmãreşte punerea în valoare a unor atuuri tehnice, cât şi a unor posibilitãţi financiare de tipul conglomeratului. Se caracterizeazã prin câteva aspecte:
- trecerea de la investiţii directe la subcontractãri;
- creşterea implicãrii în domeniul cercetãrii-dezvoltãrii;
- urmãrirea de profituri speculative din operaţiuni pe piaţa financiarã în curs de globalizare.
 strategiile globale – se caracterizeazã prin aspecte cum sunt: o viziune globalã, mondialã asupra pieţei şi concurenţei; activitãţi în domeniile bazate pe tehnica de vârf, obţinerea de valoare adãugatã în mai multe ţãri, localizarea activitãţilor acolo unde ele sunt cele mai rentabile.
 alianţele strategice – licenţiere, subcontractare, cooperare industrialã, societãţi mixte, etc. ele dau naştere la reţelele multinaţionale (alianţe între societãţi mamã). În cadrul acesta multinaţional, societãţile transnaţionale pot fi, în acelaşi timp, concurente pentru unele activitãţi şi partenere pentru alte activitãţi (cercetare-dezvoltare, spre exemplu).
 integrarea internaţionalã a producţiei – proces ce se contureazã în ţãrile dezvoltate în ultimii 15 ani, bazate pe legãturi de tip matriceal (legãturi verticale şi orizontale), implicând nu numai rapoarte în cadrul unor multinaţionale între firma-mamã şi filiale, ci şi alianţe strategice şi cooperare cu firmele aparţinând altei multinaţionale, creindu-se aşa numitele firme reţea.