George Baritiu

Cele mai vechi urme ale prezentei umane în partile Aradului, dateaza din stadiile finale ale glaciatiunii Wurm, (wurm II-III, circa 40.000-10.000 î.Hr) si constau în diferite piese cioplite din roca bazica, varfuri , razuitoare, lamele , daltite.
Prima informatie scrisa despre existenta geto-dacilor în raport cu tracii sud-dunareni, în partile Aradului, dateaza din perioada de la sfarsitul sec. VI î.Hr. Pe cursul inferior al râului Mures (Marisos), în judetul Arad, s-au descoperit vestigiile a numeroase catati dacice, cum sunt cele de la Ziridava, Savarsin, Varadia de Mures, Cladova, care au facut parte din puternicul sistem defensiv al regelui Decebal, ultimului rege dac, înainte de cucerirea romana. În timpul celui de-al doilea razboi daco-roman, Împaratul Traian a cucerit teritoriile la nord de Mures, incluzându-le în provincia Dacia.
În timpul provinciei romane, Valea Muresului, veche artera de circulatie care si pana atunci marcase profund destinul acestor locuri, era strabatuta de un drum militar si comercial care lega Dacia de Pannonia.
Primul mileniu sta sub semnul incursiunilor popoarelor migratoare, goti, huni, gepizi, avari, care au trecut prin aceste locuri, stapânindu-le temporar. Cele mai vechi urme ale prezentei slavilor pe cursul inferior al Muresului dateaza de la sfârsitul secolului al VI-lea. Prezenta acestora în fosta Dacie a fost mai îndelungata decat a altor migratori, iar relatiile cu autohtonii mai strânse. Asimilarea elementului slav de catre populatia autohtona este considerata ultima faza a procesului de formare a poporului român.
La marginea de vest a localitatii Vladimirescu, au fost descoperite urmele unei asezari datand din secolele VIII-IX, si a unei fortificatii din pamant si lemn, sec, IX-XI, reprezenta sediul unei uniuni de obsti din cadrul voievodatului lui Glad si apoi al lui Ahtum. La începutul sec. XI, fortificatia este distrusa si abandonata în urma deselor lupte.
În secolul al X-lea, ungurii, stabiliti în Câmpia Panoniei au început expansiunea spre Transilvania, una din caile principale de intrare fiind Valea Muresului.
În sec al XI-lea, voievodatele românesti din zona Aradului, conduse de Ahtum, sunt înfrânte de armata cavalerilor unguri, marcand astfel începutul dominatiei maghiare.
Din aceasta perioada dateaza si primele atestari documentare ale Aradului, într-un document editat la Buda de regele Ludovic I în anul 1347 în care este intercalat un citat din anii 1080-1090, care mentioneaza "comitatul Orod lânga fluviul Mures".
Cetatea veche a Aradului, cunoscuta sub denumirea de cetatea Orod, era situata pe teritoriul actual al comunei Vladimirescu. Aceasta a fost distrusa in urma deselor navaliri ale tatarilor si turcilor.
In anii 1552-1554, in timpul stapanirii turcesti a fost construita o alta cetate pe malul drept al Muresului, pe locul actualei fabrici textile Teba. În jurul acestei cetat se dezvolta asezarea civila a vechiului oras, Aradul devenind un important punct strategic si un renumit centru comercial.
În urma pacii de la Karlowitz, din anul 1699, granita dintre Imperiul turcesc si cel Austriac este stabilita pe râul Mures, cetatea Aradului trecând astfel sub dominatia habsburgica. Odata cu transformare Aradului intr-un oras de granita, au fost adusi numerosi sarbi cu scopul de a întari paza acestei zone, iar dupa desfiintarea granitei de pe Mures si extinderea dominatiei habsburgice si asupra Banatului, in anul 1724, au fost aduse 40 de familii de germani din Franconia, care au fost asezati in Aradul Nou, de cealalta parte a râului Mures.
In afara cetatii, s-a format o noua zona, locuit in special de maghiari si germani, care mai tarziu a devenit Piata Libertatii si în prezent Piata Avram Iancu. În acea vreme exista un brat al Muresului pe actuala strada George Baritiu care despartea cele doua importante zone ale orasului, Cartierul Sarbesc in jurul cetatii si cartierul German-maghiar, în afara cetatii.
Între anii 1763-1783, din ordinul Imparatesei Maria Tereza, se construieste o noua cetate in Arad, situata în bucla Muresului, care s-a pastrat pana astazi, in prezent aici fiind sediul garnizoanei militare Arad.
În anul 1834, Aradul este declarat oras liber regesc, la festivitati participând insusi îmaratul Francisc I. Acest fapt a favorizat în continuare dezvoltarea sa, în aceasta periaoda conturandu-se actuala zona centrala cu edificii impunatoare, bulevardul central, denumit Corso, fiind asemanat de marele istoric român Nicolae Iorga, cu Ringul vienez.
În anii primului Razboi Mondial, miscarea nationala a românilor din imperiu se intensifica, la 2 noiembrie 1918, Consiliul National Român Central cu sediul la Arad, preluând de facto conducerea Transilvaniei. Oamenii politici aradeni, Stefan Cicio Pop, Vasile Goldis, Ioan Suciu, au pregatit adunarea plebiscitara de la Alba Iulia unde s-a adoptat la 1 Decembrie 1918 declaratia care proclama unirea Transilvaniei cu România. Acesta este este declarata Ziua Nationala a României. (Tara Româneasca-Valahia si Moldova se unisera, intr-un singur stat, România, la 24 ianuarie 1864).
În perioada interbelica Aradul se extinde prin înglobarea satelor inconjuratoare Activitatea comerciala s-a amplificat, Aradul fiind pe locul al patrulea în tara cu cele 4001 de societati comerciale, se introduce sistemul telefonic automat prin centrala, Aradul fiind printre primele orase din tara si primul din Transilvania.
Anii celui de-al doilea Razboi Mondial propulseaza dun nou partile aradene pe avanscena istoriei, odata cu eroica rezistenta a elevilor Scolii de Subofiteri de la Radna, care au opus rezistenta, la 12-20 septembrie 1944, în fata trupelor hortiste care cautatu o cale înspre centrul Transilvaniei prin Defileul Muresului.
Dupa al 2 lea Razboi Mondial, a urmat perioada comunista, in timpul careia Aradul se dezvolta ca centru industrial, conturandu-se marile platforme industriale ce au atras populatia de la sate, ceea ce adus la constructia de noi cartiere de locuinte.
Din 1989 pe calea democratiei, fiind cel de al doilea oras din Romania în care a fost inlaturata dictatura comunista, nu fara jertfe de sange.
Viata mi-a arãtat cã amintirile obisnuite se exprimã mereu prin cuvinte si cele mari prin tãcere, dar adevãrul seamãnã cu o flacãrã ce lumineazã în ceatã fãrã s-o risipeascã, învãtîndu-ne cã fãrã întuneric lumina ar fi inutilã. Asa se face cã uneori adevãrul seamãnã cu o legendã pe care pãrintii o transmit copiilor ca pe-o amintire de familie...
Gîndindu-te la cei 80 de ani pe care i-a împlinit Liceul "George Baritiu" - primul liceu românesc din Cluj-Napoca, aflãm cã întelepciunea nu e, poate, decît o iubire care-si cunoaste atît de bine motivele încît nu se mai teme sã lase nostalgia pe aceeasi balantã cu lumina soarelui...
Liceul s-a deschis la 19 octombrie 1919 pe baza unui ordin al Consiliului Dirigent din Sibiu, iar patronul spiritual al atîtor gene ratii de absolventi a fost ales marele cãrturar George Baritiu a cãrui personalitate era emblematicã pentru idealul de afirmare a identitãtii noastre nationale. Înfiintarea liceului ce purta numele cãrturarului din Jucu avea ambitia de a forma o scoalã de elitã a tãrii si de a valorifica vigoarea noastrã spiritualã. Sub acest semn si-a deschis portile pentru primii 278 de elevi, care la 19 octombrie 1919 au aplaudat discursul primului director, profesorul si teologul Alexandru Ciura...
Dupã un timp, amintirile ne lovesc ca pietrele aride, iar întrebãrile sunã prelung si devin propriile lor rãspunsuri. Apoi, vorbele pe care n-am apucat sã le rostim scuturã tãcerea amintindu-ne cã filosofia nu stã în cuvinte, ci în fapte.
Alexandru Ciura a fost unul dintre strãlucitii dascãli ai Blajului si animator al Astrei, dar si un cronicar al Unirii de la Alba Iulia la care a participat în calitate de delegat oficial...
De-a lungul timpului, aici au lucrat profesori de exceptie ca Ion Chinezu si Gheorghe Serban, Ovidiu Hulea si Ion Nicoarã, Vasile Candrea si Ioan Buzea, George Mateescu si Ioan Moga, Henry Jaquier, Louis Liotard, Edmond Bernard, Francios Neel sau Lucian Voiculescu, Constantin Lacea si Ioan Gherghel, Francesco Anelli si Carlo Faccio, Bucur Tincu si Victor Iancu, Gheorghe Lãzãrescu, Constantin Iencica si multi altii...
Acestia au fãcut ca în perioada interbelicã liceul sã strãluceascã prin spirit academic si competitie sau prin absolventi care au marcat viata culturalã si stiintificã a tãrii. Dar, anii rãzboiului au mutilat liceul rãmas fãrã numele ilustrului patron si rebotezat ca "Liceu coeducal de stat maghiar cu limba de predare românã", pînã în 1943. În anul urmãtor revine la traditie, dar conditiile istorice erau mult schimbate, iar Reforma din 1948 îl transformã în Scoala Medie de Bãieti nr. 1. Din 1954 devine Scoala Medie nr. 5, care organiza si învãtãmînt la forma seralã, iar pregãtirea umanistã se restrînge brutal. Cu toate acestea, marii profesori Gergariu, Roscãu, Florea Rariste, Patachi, Manciu, Constantinescu, Bosca sau Hortenzia Popescu au stiut sã caute adevãrata spiritualitate culturalã si în afara cadrului oficial. Apoi, pe linia acestui curent, la stãruinta directorului Constantin Gomoiu, în 1957, liceul îsi reprimeste pentru a doua oarã numele confiscat...
Cîtiva ani lucrurile au mers din ce în ce mai bine, dar în 1972 liceul suferã cea mai gravã mutilare, fiind transformat într-un grup scolar de postã si telecomunicatii, de care se desprinde abia în 1991.
Avînd istoria sa zbuciumatã, problema Liceului "George Baritiu" nu este numai a municipalitãtii, ci a întregii tãri, fiindcã acest asezãmînt si-a ajutat generatiile de absolventi sã înteleagã multe din cele aflate cu ajutorul inimii de la viatã. Fiindcã aceastã scoalã ne-a dat mai mult decît stiintã si culturã, ne-a dat o moralã. O moralã în centrul cãreia se aflã mereu ziua de azi si nesfîrsitul drum spre zilele de mîine...
Aici a studiat Petre Tutea si Horia Stanca, Ion Negoitescu si Radu Stanca, Nicolae Balotã si Cornel Regman, Petru Cretia si Francisc Pãcurariu, Emil Giurgica si Dumitru Micu, Alexandru Cãprariu si Valeriu Cristea, Liviu Petrescu si Ioan Alexandru, Marian Papahagi si Ioan Papuc, Adrian Popescu si Aurel Sorobetea, pe lîngã multi altii. De aici si-au luat zborul o multime de idei spre o lume feritã de certitudinea gravitatiei, iar nenumãrati tineri s-au realizat ca intelectuali cu adevãratã vocatie europeanã, întelegînd cã tintele cele mai importante sunt cele pe care le purtãm în inimã si care, chiar dacã nu le atingem, ne cãlãuzesc...
Gîndindu-mã la fostii conducãtori ai liceului, pe care i-am prins în anii de scoalã (Gomoiu, Drãghici sau Tãranu), îmi amintesc si de marele învãtãtor care ne-a fost domnul Stetiu. Apoi, admir efortul actualei directoare Mariana Rãdutiu pentru a înnoda firul traditiei care ne spune cã ziua de ieri este istorie, iar cea de mîine seamãnã a sperantã.
Dar traditia baritistã are un secret. Acest secret ne învatã cã pe acest pãmînt fiecare valoreazã exact atît cît a dãruit, sau a fãcut pentru ceilalti. Restul cuvintelor sunt inutile, iar florile toamnei vor face din toate doar o amintire...
Dar mã gîndesc si la clasa mea. Era vremea cînd nu des coperisem timpul si trãiam înlãuntrul lui cu o superbã detasare. Eternitatea si clipa pãreau simple speculatii într-o clasã care a dat zece profesori universitari, iar restul colegilor fiind reputati specia listi în numeroase domenii în tarã si departe de ea. Acum, aduc un elogiu liceului meu, dar si colegilor pe care i-am avut. Fiindcã acestia au înteles cã un ideal începe acolo unde se sfîrseste indiferenta, iar entuziasmul acolo unde sfîrseste scepticismul, învãtînd apoi sã deosebeascã nisipul de ceea ce dureazã, de ceea ce rãmîne...
Dascãlii de mare vocatie pe care i-am avut m-au învãtat cã timpul pe care-l trãim este singurul care ne apartine si depinde numai de noi ce chip îi vom da. În anii aceia, domnul Roscãu si doamna Moga ne-au explicat cã istoria nu respectã legendele si cã sabia lui Damocles nu atîrnã deasupra cui trebuie, în timp ce domnii Bota, Iasinschi si Ducaru ne-au învãtat cã toate lamentatiile pleacã în general de la o premisã gresitã. Ascultîndu-i pe profesorii Drãghici si Marian am aflat cã numai tinînd minte vom putea sã alegem, memoria fiind mereu un criteriu...
Blîndele doamne Popescu, Bozac, Ciobanu, Bucevschi, Serban, Vlasa sau Vitelaru ne-au fãcut sã simtim sã frumusetea nu te tri mi te în cer ci pe pãmînt, acolo unde domnul Gergariu ne amintea cã în fiecare ceas se întîmplã lucruri care cer un sfat. Profesorii de sport, Scurtu sau Marian Pascalãu, ne-au învãtat cã bucuria este starea de spirit normalã a omului, starea în care sufletul trãieste calm si statornic, netulburat de fricã, uitînd cã atîtea lucruri din jur seamãnã cu un fabricant de iluzii. Sigur, timpul a trecut, dar ne-a rãmas ideea cã cei întelepti vãd în bunãtate singurul semn al superioritãtii pe care-l recunosc. De la acestia am mostenit foamea de luminã, dar si dorinta de a-i urma în tãcere.
Ce ciudat! Parcã toate s-au petrecut cu veacuri sau cu cîteva clipe în urmã.
Parcã ieri sau aiurea stãteam în aceeasi bancã cu Tutu...




Pedagog, om politic, istoric si ziarist, este considerat întemeietorul presei românesti din Transilvania. Nascut în comuna Jucul de Jos, jud. Cluj, a studiat la Rimetea, Blaj si Cluj. Începând cu anul 1836 s-a stabilit în Brasov, ca profesor la scoala din Cetate. În perioada îndelungata cât a ramas în Brasov, a desfasurat o bogata activitate culturala si politica. În calitate de pedagog, a elaborat o serie de studii si articole, printre care: Disertatia despre scoli, pentru toti credinciosii de legea greceasca din Brasov, 1835; Educatia, Invatatorul, Omul, 1839; Luminarea si adevarul, 1838; Educatia, Scoala, Cultura, 1848, etc. La 12 martie 1838, George Baritiu a scos Gazeta de Transilvania, cea dintâi gazeta politica a românilor din Transilvania, pe care a si condus-o pâna în 1850. În 2 iulie 1838, îi adauga suplimentul Foae pentru minte, inima si literatura. Pe plan politic, a desfasurat o activitate sustinuta de idealurile libertatii sociale, unitatii nationale si independentei politice. În anul 1866 a devenit membru fondator al Societatii Academice Române din Bucuresti, iar în 1893, presedintele Academiei Române. Din anul 1888 a fost presedinte al ASTREI. Activitatea publicistica a lui George Baritiu este extrem de bogata si variata. El a editat, în perioada 1857-1865, calendare românesti întocmite "pe gradurile si clima Transilvaniei, Ungariei, Tarii Românesti si Moldovei", si a scris o serie de articole pe cele mai variate teme, publicate în: Foaie pentru minte, inima si literatura, Transilvania, Analele Academiei Române, Gazeta Transilvaniei si Observatoriul. A colaborat la Dictionarul Academiei. Principala sa opera ramâne Parti alese din istoria Transilvaniei pe doua sute de ani în urma, aparuta la Sibiu, în trei volume, între anii 1889-1891.

A murit la Sibiu, la 2 mai 1893, fiind înmormântat alaturi de Al. Papiu Ilarian.

George Baritiu a stat la Brasov timp de 42 de ani. În tot acest timp, prezenta sa a fost generoasa, implicata si creatoare pe plan politic si cultural. Omagierea personalitatii sale este fireasca pentru institutia noastra de cultura, în spiritul pretuirii valorilor autentice