Evoluţia arhitecturilor religioase din Moldova

Pe aceasta palma de Tara Moldovei, precum cele patru vinturi dezlantuite, se rostogoleau in lung si lat calarimi crispate la chip, stropsind linistea din suflete, luind in copite icoana frumosului... Si omul stergandu-si obrazul scuipat, cioplea indaratnic ascunse lacase - in padurile si stincele pripoase de pe Raut si Nistru inca din veacul al XIII-lea se adaposteau, fugind de urgia hoardelor pagine , monahi si sihastri cete de tarani. Astfel aparut-au o sama de schituri rupestre, precum cel de la Butuceni,sau cel de la Horodiste, sau cel de la Saharna... Intrari tainuite, ferestre mici scobite, chilii strimte, naosuri fara frumuseti de prisos... Insa, si in aceasta sgircenie a pietrei mina mesterului a simtit potrivirea umbrei si luminii, muchiei si ovalului, asprimii si blindetei.Istoria arhitecturii religioase din Moldova întruneşte mai mult de şase secole (XIV-XX). Aşadar, dacă s-ar face o analogie cu starea lucrurilor înregistrată în Bulgaria, Serbia şi în special cu Ţara Românescă, state care au parcurs în istorie o cale asemănătoare, s-ar constata că arhitectura Moldovei a cunoscut mai multe procesede înviorare. În ce priveşte arhitectura ecleziastică din Moldova sec. XIV-XVII, ea defineşte o periodaă independentă a arhitecturii şi construcţiilor de cult, fapt ce demonstrează că sec. XVIII a unit particularităţile arhitecturii medievale din principatul Moldovei cu tipuri şi stiluri noi, elaborate în sec. XIX şi care prezintă o perioadă specilă în arhitectură. Ca şi în alte state europene, mănăstirile din Moldova medievală au fost consolidate printr-o incintă solidă din piatră. Bisericile Moldovei din sec.XIV-XVII prezintă monumente originale şi aparţin şcolii Moldoveneşti de arhitectură. Arhitectura din Moldova poate fi comparată cu cea a ţărilor balcanice, arhitectura cărora a avut o influienţă puternică asupra arhitecturii altor ţări, demonstînd caracterele asemănătoare şi principiile apropiate formării lor. Caracteristica principală a arhitecturii Moldovei din sec. XIV-XVII constă în conexiunile ei cu tradiţiile artei decorative moldoveneşti, cunoscute încă din sec.XIII. Mănăstirile din Moldova se caracterizează, de regulă, printr-o aşezare arhitecturală planimetrică închisă, de tip concentric. Concepţia dispunerii ierarhice a edificiilor în complex a fost frecventă nu numai în moldova, ci şi în Bulgaria, Rusia, precum şi în toate ţările europene din epoca medievală. Unul din cele mai vechi asezeminte monastice din Tara Moldovei este Manastirea Adormirii Maicii Domnului de la Capriana. Urzita pe vremea lui Alexandru cel Bun, manastirea a fost innoita pe la 1470 de catre Stefan cel Mare. La zidirea ei au pus mina si mesterii lui Petru Rares. Prin 1541 manastirea a fost savirsita de Stefan Rares si Alexandru Lapusneanu, carele printr-un hrisov din 11 aprilie 1559 au daruit manastirii 12 sate. O asezare monastica veche este si Manastirea Curci. Se crede ca a fost intemeata de Stefan cel Mare, dar fiind pustiita in nenumarate dati, a renascut abea in veacul al XVIII-lea. In podoabele bisericilor si caselor de piatra manastiresti ca si in zidirea tuturor bisericilor, inaltate pe intinsul Moldovei, predomina motivele de izvod baroc si motivele de neoclasic. Aceasta impletire de motive din vremuri si izvoade diferite dainuie in asezarea de hram al manastirilor Hinca, Hirjauca, Girbovet, Dobruja, Japca...Doar biserica manastirii Rudi, este deosebita, fiind inaltata dupa vechile izvoade din Tara Moldovei. Inscrisa de minune in palma unei vai adinci si albind pe urzeala verde neprihanita a padurii, acest lacas este un model de rara potrivire de masuri si linii cu povirnisul si natura in care i s-a dat locul. În Muntenia şi Moldova au fost zidite multe cetăţi şi ansambluri arhitecturale mănăstireşti. Aporul meşterilor autohtoni în crearea formelor de artănaţională se exprimă prin introducerea tradiţiilor şi a inovaţiilor originale în arhitectură şi artă.
Comparînd arhitectura din Moldova cu cea din ţările balcanice şi din Bizanţ pot fi relevate particularităţile şi principiile lor de formare. În timp ce arhitectura bizantină se folosea îndeosebi planul centric, în cea a Moldovei se prefera planul longitudional, acceptînduse concepţia mişcării în spaţiu. Trei abside ale altarului respectau trei puncte cardinale (nord, sud, est). Spaţiul longitudional al corabiei bisericii moldoveneşti se transformă treptat într-un spaţiu centric al altarului. În 1774, conform tratatului de pace de la Cuciuc-Cainargi, Rusia devine protectoarea Moldovei. Fondarea majorităţii bisericilor şi mănăstirilordin a doua jumătate a sec. XVIII se datoreşte şi unei stabilizări relative a situţiei interne. La 1780 dominaţia exclusivă a Imperiului Otoman asupra Moldovei începe să fie din ce în ce mai sabotată de controlul insistent al Rusiei. Totuşi, devastările permanente şi incendiile au fost oprite, atestîndu-se realizări remarcabile şi o ascensiune a arhitecturii monumentale şi a celei civile, fapt ce a servit ca premisă pentru fundarea şi zidirea bisericilor şi mănastirilor din lemn şi piatră, mai cu seamă în ultma treime a sec. XVIII. În epoca la care ne referim, mănăstirile se bucurau de o mare autoritate şi de o mare susţinere din partea populaţiei. Majoritatea complexelor monastice(“Hârbovăţ”, “Hârjăuca”, “Curchi”, “Tabăra”, “Saharna”, “Călărăşeuca”, “Rudi”, “Dobruja”, “Suruceni”, “Condriţa” etc.) fuseseră zidite anume în această perioadă. În Basarabia, ca şi în Bulgaria şi Serbia, mmănăstirile continuau să reprezinte centre de cultură, instruire, studiere a religiei şi păstrare a limbii materne. Fiind plasate pe locuri pitoreşti, pe coline înalte, în inima codrilor, pe malurile umbroase ale rîurilor sau rîuleţelor, lîngă izvoarele cristaline sau în locurile greu accesibile duşmanilor, mănăstirile serveau şi drept adăpost în cazul năvălirilor străine. De obicei, mănăstirile erau împrejmuite cu garduri nu prea înalte din piatră. Construcţia lor începea prin construirea chiliilor, în a căror apropiere se înălţa biserica, mai tîrziu anexîndu-i-se construcţiile auxiliare. În sec. XVIII mănăstirile din basarabia îşi pierd calitatea de fortificaţii şi ansambluri memoriale, păstrîndu-şi doar menirea lor religioasă şi culturală. În sec. XIX arhitectura ecleziasticăpăstrează elementele arhitecturii tradiţionale moldoveneşti, bisericile noi înscriindu-se în şirul monumentelor construite în stil clasicist, care, totuşi, “părăsea sccena” europeană. La sfîrşitul sec. XIX-înc.sec. XX arhitectura mănăstirlilor este dominată de electism, revine la stilurile istorice sau la arhitectura naţional-romantică cu elemente decorative. Astfel, după o durată de persistenţă a arhitecturii tradiţionale autohtone, arhitectura mănăstirilor din Basarabia trece la implementarea de noi stiluri şi tipuri, înscriindu-se în contextul arhitecturii europene, dar cu o anumită întîrziere.
Stilul arhitecturilor din Basarabia Pentru Români, Bizanţul pezintă antichitatea, legătura cu marea tradiţie clasică greco-romană şi solidaritaea, ca geneză arhitecturală, cu civilizaţiile occidentală. În această ordine de idei, studiul artei şi al arhitecturii bizantine are o importanţă deosebită. Arta bizantină a influienţat arhitectura ecleziastică din multe state, în special cea din ţările balcanice, din Moldova, Armenia, Georgia, Rusia, Ucraina, etc. În sfîrşitul monumentelor arhitecturale biyantine pot fi incluse biserici şi mănăstiri din Basarabia (“Biserica Adormirii” din Căuşeni, “Biserica Adormirii, din complexul monastic de la Căpriana” etc.). În principatul Moldovei, arta bizantină a pătruns prin filiera Greacă, prin călugării de pe muntele sfînt Athos, cu care se stabiliseră legături încă de pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare. Încă din sec.X, după fundarea mănăstirii “Lavra” (963), muntele Athos devine centrul creştinismului ortodox şi al artei religioase bizantine. În pictură, stilul bizantin fusese preyentat prin diverse mozaicuri, fresce, icoane, miniaturi-figuri ascetice de ţinută rigidă, culori vii şi fond aurit, prin lipsa perspectivei şi a volumului imaginar. Elementele specifice a stilului bizantin întîlnim în picturile “Bisericii Adormirii” din Căuşeni. În perioada dominaţiei cruciate (1204-1261) meşterii bizantini au desfăşurat o amplă activitate în ţările balcanice. Tradiţiile arhitecturii bizantine au ajuns să influienţeze construcţiile de cult din stînga şi din dreapta Prutului. Un merit deosebit în propagarea culturii ecleziastice bizantine i-a revenit călugărului Grigore Ţîmblac (1364-1418) care, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, a exercitat funcţia de sol al Moldovei la Constantinopol (1401). Grigore Ţîmblac a reînoit relaţiile dintre biserica moldovenească şi patriarhia Constantinopolului. Sau păstrat şi azi monumente ecleziasticecare poartă amprenta culturii şi artei bizantine sau a altor culturi. Aşadar, monumentele arhitecturale din Moldova întrunesc caractere şi principii asemănătoare cu cele bizantin, îmbină motivele arhitecturii bizantine cu trei abside, expuse în plan de tip cruciform central, cu elemnte gotice în decorul fundaţiei: nişe-firide, cu motive de arc vertical. Vizavi de alte zone din Europa centrală sau occidentală, Moldova medievală constituia o arenă de permanente acţiuni militare. Din aceste considerente, complexele monastice din Moldova medievală (“Moldoviţa”, “Suceviţa”, “Putna”, “Căpriana”, etc.) îndeplinesc şi funţia defensivă, păstrîndu-şi şi alte funcţii. În arhitectura lor se observă elemente constructive balcano-bizantine: plan patrulater regulat cu turnuri de colţ rectangulare; ansamblu trainic consolidat; ziduri masive cu substrucţie de lemn; şanţuri de apărare şi poduri basculante. Ca şi în alte state balcanice, mănăstirile Moldovei erau amplasate în locuri pitoreşti, greu accesibile, departe de civilizaţie. Originalitatea arhitecturii Moldovei o constituiau tradiţiile autohtone ale artei decorative vechi. Arhitectura bizantină a influienţat puternic compoziţia bisericii Moldoveneşti. Făcînd o paralelă între biserica moldovenească cu trei abside şi biserica monotipică bizantină putem stabili elementele lor specifice. Astfel, arhetipul bizantin are absidele aproape egale, în timp absidele de nord şi de sud ale bisericilor moldoveneşti sunt mai mici decît absida estică; arhitectura ecleziastică bizantină foloseşte planul de tip cruciform centric, cea Moldovenească oferă primatul structurii planimetrice cruciforme longitudionale. Istoria artei din Basarabia nu poate fi studiată fără cunoaşterea artei bizantine. Spiritul bizantin e prezent în expresiile sale plastice. Datorită influienţei stilului balcano-bizantin arhitectura ecleziastică din Basarabia a atins perfecţiunea propriilor structuri planimetrice şi de volum. Acest fapt a condiţionat armonia şi frumuseţea bisericilor din ţinut. Stilul bizantin a avut rezonanţe în arhitectura ecleziastică din Moldova şi în perioada tardivă. Este evident că tradiţiile şi motivele arhitecturii bizantine provin din tradiţiile clasice, suprapuse peste structura religioasă creştină. Deci, arhitectura Moldovei împrumută de la cea bizantină structura planimetrică a bisericilor şi, mai cu seamă, planul cruciform cu trei abside, încununate cu una sau cinci cupole.













Mănăstirea rupestră “Ţîpova”
Este situată pe malul drept al Nistrului, lîngă satul Ţîpova, judeţul Chişinău. Mănăstirea este zidită pe vîrful unei stînci abrupte, deschizînd o privelişte fermecătoare a luncii fluviului nistru. Pe poteci înguste , pline de taine şi vraje, urcînd printre stînci abrupte, ajunge la intrarea în mănăstirea care e situată la marea înălţime. Ea a fost fondată la înc. sec. XVI, unele documente istorice atestînd-o mai devrema sec. XII-XIV. Despre mănăstirea-cetate de la “Ţîpova” sau creat cîteva legende. Se spune că anume aici marii domnitori Ştefan cel Mare s-ar fi cununat cu soţia sa Maria Voichiţa. O altă legendă relatează că în zona acestei mănăstiri si-a sfîrşit viaţa poietul din mitologia greacă Orfeu şi că mormîntul lui s-ar afla într-o nişă de la poalele cascadei, putîmd fi recunoscut după o lespede cu 7 găuri. Se mai spune că în 1756 domnitorul Radu Racoviţă ar fi donat moşiilor schitului mănăstirii “Dobrivăţ” din judeţul Vaslui. Mănăstirea rupestră “Ţîpova” e perfect armonizată cu natura din jur. Este săpată în rocile calcaroase. Primele incaperi ale scitului au fost construite mai la nord de actuala manastire, intr-o stinca, pe deasupra unui mal abrupt.Cu lumea inconjuratoare scitul era unit cu o carare foarte ingusta, marginita pe de-o parte de prapastie, ceea ce le ajuta pe calugari sa se apere de atacurile dusmanilor. In vremurile mai apropiate calugarii s-au mutat mai spre virful muntelui.Partea noua a manastirii se deosebeste de cea veche prin forme geometrice bine pronuntate. In biserica se afla un iconostas si cinci rinduri de icoane din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea. Meşterii populari anonimi ţineau cont de relieful localităţii, străduindu-se să transforme colosul de piatră într-o compoziţie arhitecturală subordonată unei concepţii artistice. Într-adevăr, locul situării mănăstirii rupeste este foarte pitoresc, oferind o excepţională şi incomparabilă panoramă. Mănăstirea include trei niveluri, numărînd mai multe încăperi inclusiv două biserici. Prima se zice că a fost construită în sec. XIII—XIV, a doua mai recent, în sec. XVI—XVIII, clopotniţa, chiliile, trapeza, cămările, şi alte încăperi gospodăreşti—în sec. XIX. Cele peste 20 de încăperi sînt unite între ele prin scări şi galerii interioare, de trecere şi legătură. Impresionază mai ales biserica “Adormirii Maicii Domnului”, care e destul de spaţioasă, fiind de tip bazivical şi avînd pereţii tencuiţi, calota semisferică boltită imitînd cerul. Mănăstirea a fost închisă în 1949 şi redeschisă în 1994. În prezent, funcţionează.




Mănăstirea rupestră “Saharna”
Nucleul istoric al manastirii il constituie un vechi schit rupestru intemeiat in 1776. In anul 1777 cu 200 de metri mai jos a fost intemeiata manastirea sf.Treime.Complexul monastic era amplasat pe doua terase centrul compozitional il alcatuiau cladirile din lemn al bisericii de vara si bisericii de iarna, casa staretului, chiliile si trapeza.In prima jumatate a secolului al XIX-lea, constructiile de lemn au fost inlocuite cu cladiri de piatra. Intre 1818-1821 pe terasa superioara a fost construita biserica de vara sf. Treime cu o clopotnita in partea de vest. Iar in 1836 a fost ridicata biserica de iarna Adormirea Maicii Domnului. Pretutindeni te însoţeşte o abundenţă năvalnică de fermecătoare peisajele, de corul excelent al unei adevărate “guri de rai”. De la stînca Grimidon, locul cel mai înalt al traseului ce uneşte oraşul Rezina cu mănăstirea, drumul coteşte brusc la dreapta şi ajuge la poalele complexului mănăstiresc Saharna. Aceata este hramul “Sf. Treime”. Ansamblul este situat între trei văi înguste şi este înconjurat de piscuri stîncoase şi abrupte. Unele documente fac trimiteri la 1777, an ce corespunde reînoirii bisericii de către schilnicul Bartolomeu. În 1857, mănăstirea a fost din nou reparată şi reamenajată, iar în anul 1900 a fost extinsă şi i s-a adăugat un iconostas din lemn deosebit de original. Mănăstirea rupestră este construită din două încăperi, din chilii, edificiul bisericii şi spaţii auxiliare. Are dimensiunile de 17×5 m. Terasa largă uneşte toate elementele ei şi formează o compoziţiealungită, multiaxial-simetrică în ansamblu şi asimetrică în elementele componente. Planul bisericii “Buna Vestire ”are forma uni patrulater cu lungimea de 5,3 m şi lăţimea de 4,1m. Înălţimea este de 2,5m. Pereţii şi plafonul mănăstirii sînt într-o stare bună. Planificarea ei structurală se caracterizează printr-o interdependenţă complicată a spaţiilor ce trec unul în altul şi creează anfilada încăperilor, marirea lor treptată şi extinderea exteriorului faţadei. În prezent mănăstirea funcţioneză.





Mănăstirile rupestre “Butuceni” şi “Peştera” Prima aparitie oficiala a informatiei despre manastirea data apare in 1612, in documentul cu rugamintea calugarilor fata de domnitorul Stefan Voda, de a li se preda paminturi linga satul Golaesti. Manastirea nu e mare, doar pentru 10-12 calugari. La inceput avea intrarea dinspre Raut, se ridicau trepte sapate in piatra. De-a lungul peretilor se intind chiliile. La stinga de chilii se afla biserica manastirii. Incaperile ei sunt spatioase si pline de lumina, care patrunde prin ferestre mari dreptunghiulare, si sunt reflectate de peretii si podurile albe imprimind incaperii un aspect de sarbatoare. Prestolul, dintr-un monolit, cioplit grosolan si crucile sculptate pe pereti, sunt unica impodobire a interierului. Anume acest laconizm al formelor arhitectonice creaza o impresie de curatenie a gindurilor si a intentiilor oamenilor care au trait aici, indreptindu-si toate aspiratiile in cer. Se încadrează în şirul celor 6 complexe de peşteri descoperită în zona Butucenilor, din care, după cum au stabilit arhitecţii V. Grosu şi C. Vasilachi, sau format mai tîrziu două mănăstiri. Prima a fost mănăstirea “Butuceni”, biserica căreia a fost construită în anul 1675 de pîrcălabul de Orhei, Bosie. În peretele ei de nord sunt săpate trei deschizături care duceau spre o terasă astăzi ruinată. Visarion Puiu, în 1919, menţiona că mănăstirea Butuceni avea livezi , vii şi moră. Arhitectura mănăstirii e cunoscută printr-o sobrietate notorie şi o autentică severitate. În coridorul propriu-zis al mănăstirii se poate ajunge străbătînd o galerie. Biserica constă dintr-un pronaos de formă neregulată, cu o suprafaţă de 3,6 m², naosul avînd dimensiunile de 6×4 m. Altarul e situat în continuarea naosului. În spatele altarului se află diaconicon. În peretele sudic al altarului a fost săpată prosconidia. În ea se păstra cărţile bisericeşti şi alte vestigii. S-a păstrat masa altarului, săpăturile în pereţi indicînd locul icoaneleor. La mijlocul incintei era situat iconostasul. Biserica mănăstirii posedă o clopotniţă de plan patrulater, două niveluri, decorată cu deschizături orientate în 4 părţi. Clopotniţa se ridică deasupra stîncii şi e păstrată excelent pînă în zilele noastre. Stilul ei arhitectural se apropie de cel clasicist. Mănăstirea avea 12 chilii. Una din ele, cu dimensiuni mai mari, se presupune că fusese a egumenului. Spaţiul lor era de un ascetism exacebat. Pe vremuri mănăstirea exercitase funcţia de bastion şi de refugiu. In urma unei prabusiri la inceputul secolului al XVIII-lea, toate accesele in manastire au fost surpate si calugarii au fost nevoiti sa paraseasca locul adaptat. In anul 1820 locuitorii satului Butuceni au sapat in stinca un tunel de douazeci de metri.Intrarea cea noua a fost impodobita cu un portal. In anul 1890 a fost ridicata o clopotnita mica. La un km depărtare există un complex mai vechi, cu doar cîteva încăperi săpate tot în piatră-mănăstirea “Peştera”. Uşile sînt blocate cu cărămidă. Cea mai mare peşteră este rezervată bisericii propriu-zise, acesta din urmă semănînd cu biserica de la complexul “Butuceni” şi fiind tot uninavală. A doua mănăstire Peştera are spaţiile bazilicale interconectate şi complexe. Ele crează o anfiladă a încăperilor situate pe axa longitudinală. Odată cu cele două complexe a fost închisă şi mănăstirea. În prezent mănăstirea Butuceni funcţionează.
Mănăstirea “Rudi”
Este situată în judeţul Soroca, plasată pe pe locul unde rîul Bulboaca se varsă în apele Nistrului. Se ascunde printre codrii seculari de pe stîncile abrupte ale Nistrului, mai fiind şi înconjurată de o incintă din piatră. Biserica mănăstirii a fost construită de Duca Vodă, în 1777, pe moşia fraţilor Andronache şi Teodor Rudi, cu mijloacele lor şi ale negustorului Donciul din Movilău. Ea a fost finisată pe timpul domniei lui Grigore Alexandru Ghica, 1828. Data fondării este confirmată de inscripţiile ce s-au păstrat pe zidul bisericii. Şi pentru că pe acest loc se afla un izvor, apa căruia făcea minuni, anume aici a fost zidită mănăstirea “Rudi” a fost închis în 1846, printr-o decizie a autorităţilor ierarhiale şi a fost subordonat parohiei din satul Rudii de Jos. Locaşul a fost închis pe motiv că moşia familiei Rudi a fost cumpărate de boierul Mihail Bogos; care a ruinat şi distrus şi avutul mănăstirii. Mănăstirea îşi reea activitatea peste 75 de ani, la 24 octombrie 1921. Au fost construite 8 chilii pentru fraţi, o bucătărie, depozite, un beci, un bloc de piatră cu trei balcoane, o şcoală pentru dascăli care în 1940 a fost transferată la Bălţi. În 1948 mănăstirea a fost din nou închisă. În incinta ei a fost organizată o şcoală de tip sanatorial pentru copii. În 1992 mănăstirea se redeschide. Cele două biserici de pe teritoriul mănăstirii şi-au reluat activitatea. Una din ele, biserica de vară “Sf.Treime” constituie centrul compoziţional al mănăstirii. Clădirea bisericii, asemeni unei flori sculpate, are absidele în formă de petale rotungite, iar turla binereliefată are forma unui pistil. Privit din apropiere, edificiul capătă o monumentalitate lucidă, absidele semicilindrice se transformă în trei turnuri impunătoare, ce se unesc parcă pentru a ridica pe umerii lor tamburul cu acoperiş în formă de şatră. Monumentul se caracterizează prin forme compacte. Perţii bisericii “Sf. Treime” sunt ornamentaţi cu arcuri situate în două, iar uneori în trei registre. Ritmul arcurilor pare a fi vioi şi variabil. Pitorescul formelor caracterizează şi arhitectura din interiorul bisericii. Pe teritoriul mănăstirii, alături de biserica “Sf. Treime” se mai află corpul cu 2 etaje şi cu un turn al fostei şcoli pentru dascăli, construită în anul 1936 de renumitul arhitect şi profesor universitar V.A. Voiţehovschi, (originar din Soroca), şi cîţiva meşteri iscusiţi din Vălcineţ. Clădirea se inscrie reuşit în ansamblul general al mănăstirii, fiind proiectată în acelaşi stil vechi moldovenesc cu influienţe romantice. Este construită din piatră brută neprelucrată, încununată cu o turlă poliedrică. Biserica “Sf.Treime” este renumită prin picturile şi frescele sale, amplasate în nişe şi executate, la opinia noastră, de pictori italieni. Lungimea bisericii este de 18,0m, lăţimea-12,0m, coieficientul proporţiilor—1,5. Înălţimea turlei, împreună cu crucea e de 20m. Biserica de iarnă e mai mică şi se înalţă pe un turn în stil rural autohton. Mănăstirea Rudi se caracterizează printr-un stil vechi moldovenesc bine pronunţat. Uşi şi ferestre cu ancadramente semicirculare pot fi întîlnite şi la biserica “Sf. Dumitru” din Orhei, constuită de domnitorul Vasile Lupu, precum şi la paraclisul din cetatea Hotin. Profilurile ancadramentelor sunt proprii formelor arhitecturale anterioare şi poartă amprenta stilului renascentist şi a celui gotic. Orientarea bisericii “Sf. Treime” după altar este estetică cu o deviere de 20º spre nord. Mănăstiea “Rudi” este situată pe locul de înfrăţire a braniştilor Călărăşeuca, Arioneşti şi Rudi, unde se îmbina de minune monumentele naturii cu rarele specii silvice, introduse deja în “Cartea Roşie”.


Mănăstirea “Hîncul”
E situată în judeţul Ungheni, în codrii seculari. Istoria fundării mănăstirii e întreţesută într-o frumoasă legendă, rtansmisă din generaţie în generaţie, în care se spune că odată, în preajma iernii, o tînără fecioară, părăsind cuibul părintesc, s-a rătăcit prin pădure. Primăvara, la topitul zăpezilor, a fost găsita de nişte ciobani, care voiseră s-o scoată din vizuină şi s-o ducă acasă. Copila ar fi declarat că v-a ieşi din ascunzătoare doar în clipa în care v-a auzi dangăt de clopote. Auzind despre dorinţa copilei lor, părinţii au hotărît să zidească în apropiere un schit. Legenda nu este, însă, prea departe de realitate. Se spune că marele stolnic Mihail Hîncul, renumit moşier, după dorinţa a unei fiice a sale, a întemeiat în 1678 schitul, care îi poartă numele, fiica călugărindu-se cu numele Parascheva. În acest scop ea a dăruit schitului moşia Secăreni, cu cele 1040 ha de pămînt. Însă din cauza năvălirilor tptarilor maicile au fost nevoite să plece în altă parte lăsînd pe la mijlocul sec. XVIII schitul în părăsire. Atunci urmaşii familiei Hîncu au rugat pe ieromonahul Varlaam din mănăstirea Vărzăreşti să vină să ocupe schitul şi să aibă grijă de el. Cu dînsul au venit cîţiva călugări care împodobiră imprjmuirile schitului cu grădini, livezi şi vii, repară chiliile şi, astfel, mănăstirea “Hîncul” deveni locuită de călugări. În 1808 mănăstirea era deja stăpînitoare deplină a întregii moşteniri primite de la familia Hîncu. În 1836, în timpul egumenului Dosoftei, sschitul se transformă în mănăstire. În locul bisericii de lemn, construite în 1678, el zideşte în 1835 una din piatră—cu hramul “Cuvioasa Parascheva”, ridicînd corpuri de chilii pentru călugări, aducînd apă în mănăstire şi făcînd o serie de ameliorări. Mănăstirea are două biserici de piatră: --biserica de vară, ridicată de egumenul Dosoftei în 1835, cu clopotniţă şi cu hramul “Cuvioasa Paraschiva” -- biserica de iarnă, cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, zidită în 1841, lîngă ea aflîndu-se trapeza, hotelul, apartamentul egumenului şi 9 chilii. Pe faţada ei se observă 28 coloane din piatră. În incinta mănăstirii mai sunt construite încăperi-chilii cu 12 secţii, ocupate de fraţi. Mai există 6 case separate—chlii pentru călugări. Mănăstirea avea o bibleotecă bogată, un hambar, o cramă, un atelier de tîmplărie, o fierărie, alte anexe gospodăreşti. În 1884 pe lîngă mănăstire a fost creată o şcoală cu orfelinat pentru 10 copi, ateliere pentru ţesutul covoarelor şi broderie artistică. În 1940 mănăstirea se afla în plină înflorire. În anul 1956 ea a fost închisă, aici organizîndu-se o casă sanatorială. E regretabil că bibleoteca ce păstra cărţi rare şi valoroase, hrisoave vechi, documente ce confirmau românitatea teritoriului a fost distrusă. În anul 1990 mănăstirea a fost redeschisă.

Mănăstirea “Hârbovăţ” sau “Gârbovăţ”
Este situată, pe valea rîului Ichel, în judeţul Ungheni. Din partea dinspre est este înconjurată de livezi şi vii minunate. La nord se învecinează cu satul Hîrbovăţ. Spre est şi spre sud e străjuită de pitoreasca vale a rîului Ichel—un loc deschis, fermecător. Mănăstirea a fost întemeiată în 1730 de către boierul Constantin Cartuz. Unii specialişti consideră, însă, că a fost întemeiată în sec.XVII de nişte călugări fugari, veniţi din Podolia. Pînă în 1812 mănăstirea a fost de trei ori incendiată şi distrusă de către turcii şi tătarii năvălitori din Bugeac. A fost nimicită întreaga arhivă a mănăstirii. În mănăstire există o biserică de zid, cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, construită în 1816 de fostul şef al jandarmeriei din Chişinău, Ştefan Lupul, şi de soţia acestuia Elena, născută Brăiescu. În acestă biserică se afla vestita icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Hârbovăţ, dăruită în 1790 de soţia colonelului rus Nicolae Albaduiev, omorît de un cal nărăvaş chiar la poarta mănăstirii. Icoana a fost îmbrăcată în argint, aurită şi împodobită cu pietre scumpe din contul a mai multor donatori din or. Chişinău. Anual, în lunile de toamnă şi de iarnă icoana era adusă la Chişinău, la biserica Casei Arhierale. Primăvara, în ziua de 23 aprilie, se readucea la mănăstire, rămînînd acolo întreaga vară. În mănăstire se mai păstrau unele documente domneşti, privitoare la posesiunile pămînturilor mănăstirii, cel mai vechi fiind semnat de Ioan Duca Voievod la 1671. Din arhivele mănăstirii aflăm că prima biserică a fost fondată de călugări fugiţi din Podolia de la mănăstirea “Berşad” ca urmare a persecuţiilor uniaţilor. Mănăstirea se numeşte “Gârbovăţ”, fiindcă conducătorul grupului de călugări Ioanichie era gârbov şi bătrîn. Una din vechile edificii ale mănăstirii este biserica “Adormirii Maicii Domnului”, construită în 1816 de Ştefan Lupu, soţia Elena şi de arhimadritul Serafim. Mai tîrziu a fost construită şi biserica de iarnă. Zidită din piatră, aceasta avea hramul “Sf. Duh”, în apropierea ei aflîndu-se o clopotniţă cu 6 clopote. La mănăstire funcţiona o şcoală primară, o bibliotecă, o şcoală de călugări şi de dascăli, o tipografie. În această mănăstire a fost scrisă “Scrisoarea moldo-slavă din Hârbovăţ”. Aici se editau şi unele lucrări religioase. Astfel, mănăstirea a jucat un rol de iluminare a populaţiei şi rol de centru cultural-spiritual. Mănăstirea se înalţă într-un loc pe care Dumnezeu, între toate, l-a împărtăşit cu harurile frumuseţei. Gârbovăţul are nu numai livezi, ci şi vii întinse… Părintele econom reaminteşte că “biserica a fost de trei ori jefuită, distrusă şi arsă de turci şi tătari…, dar de cîte ori au aprins păgînii biserica au ars toate, numai cît icoana Maicii Domnului o găseau cu faţa în jos în cenuşă, întreagă ”. Arhtectura bisericilor de la mănăstirea “Hârbovăţ”se caracterizează prin stilul moldovenesc tradiţional, cu cu influienţe eclectice şi în special pseudo-bizantine.



Mănăstirea “Noul Neamţ”
Este situată în judeţul Tighina, pe malul fluviului Nistru. E plasată pe un minunat platou în formă de peninsulăcreată pe apele Nistrului şi înconjurată din trei părţi de apele lui. În faţă se înalţă o clopotniţă cu 5 niveluri, urmată de turlele bisericilor şi chiliile albe ce contrastează vara cu verdeaţa abundentă şi suculentă a grădinilor, pădurilor şi viilor înconjurătoare. Mănăstirea “Noul Neamţ” şi-a luat denumirea de la vechea lavră din dreapta Prutului, adică de la mănăstirea "Neamţ“, fiind considerată mitoc al acesteia. Întrucît ea a fost întemeeată pe una din moşiile de la Chiţcani, se mai numeşte şi mănăstirea “Chiţcani”. Păstrînd timpul de viaţă călugărească din lavra “Neamţ”, cu ordinea păstrată din timpurile strălucite ale egumenului Paisie Veliciovschi, ea este vizitată cu multă evlavie de credincioşi, fiind considerată printre cele mai autoritare mănăstiri basarabene. Întemeerea mănăatirii dateză de pe timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Se spune că mai mulţi călugări din vechea lavră “Nemţ”, nefiind de acord cu secularizarea, au trecut Prutul în Basarabia. În fruntea lor se afla unul dintre confesori, numit Andronic Popovici. Împreună cu ieromonahul Teofan Cristea, care se găsea la moşia mănăstirească Chiţcani, au cerut binecuvîntarea arhiepiscopului Chişinăului Antonie să rămînă în Basarabia, mai rugîndu-l să intervină pe lîngă Sfîntul Sinod de la Sankt-Petersburg pentru a li se da dreptul de stăpînire a moşiilor Copanca şi Chiţcani. Dolianţele călugărilor au fost satisfăcute printr-un ordin din 1860. Prin decretul imperial din 1864 li s-a permis să întemeeze aici o nouă mănăstire, cu numele “Noul Neamţ” şi cu hramul “Înălţarea Domnului”. Serviciile religioase se făceau în două limbi: română şi slavonă. În incinta mănăstirii se găsesc 4 biserici, clopotniţa, casa egumenului, chiliile fraţilor, trpeza, spitalul, şcoala şi tipografia, în cadrul căreia au activat renumiţi copişti. Cea ami veche dintre toate este biserica parohială “Sf. Nicolae”, construită între anii 1830—1834, în tradiţiile stilului arhitectural moldovenesc tardiv (sec. XVIII). Pînă în anul 1867, cînd sau finisat lucrările de construcţie a caredrei “Sf. Înălţare”, biserica “Sf. Nicolae” a îndeplinit rolul de catedrală. Clădirea catedralei mănăstirii a fost construită între 1867—1878. Biserica “Sf. Cruce” e înăţată în anul 1885. La sf. sec. XIX a fost ridicată clopotniţa cu cinci niveluri. Construită de renumitul arhitect basarabean Al. Bernardazzi. Tot din acea periodă datează şi biserica “Adormirea Maicii Domnului”. Maloritatea chiliilor au fost zidite pe timul arhimadritului Gherman. Tot atunci s-au construit şi clădirile admininstrative şi auxiliare. Mănăstirea avea 502 hectare de pămînt, livezi, vii, grădini şi stupină. Mănăstirea prezintă un mare interes istoric, artistic şi pesajistic. În 1962 ea a fost închisă. În vechea biserică parohială s-a instalt depozitul spitalului, în biserica de vară şi în cea de iarnă—alte depozite ale apărării civile. În corpurile cu chilii funcţiona un spital de psihiatrie. Biblioteca a fost nimicită. Templele şi icoanele s-au păstrat bine. În clopotniţă a fost organizat un muzeu istori. S-a redeschis în 1992. În prezent e restsurată. La mănăstire funcţionează un corp de bărbaţi. De cîţiva ani, pe lîngă mănăstire activează un seminar teologic, care a dat deja cîteva promoţii.









Mănăstirea “Hîrjăuca”
Este situată în judeţul Ungheni. A fost înălţată pe malul pîrîului Hîrjăuca, la poalele unei coline acoperite cu stejari seculari. Drumul ce duce spre ea trece peste dealul cel mare din apropierea gurii Şipoteni. Manastirea de la Hirjauca a fost construita in anul 1740, la poalele unui deal, care inconjoara manastirea din trei directii. Dar ansamblul arhitectural al manastirii s-a format la sfirsitul anilor 30 a veacului al XIX-lea. Gripul de cladiri, in centrul caruia se afla biserica Inaltarea Domnului, cladita din piatra, este complectata de livada, amplasata la poalele dealului.Din 1846 mănăstirea devine arhierească. Primul egumen titular al ei a fost arhiepiscopul Irinarh al Chişinăului, avîndu-i ca locţiitori pe părinţii Pantelemon şi Ilarion, sub care sau făcut multe renovări şi schimbări. În timpul arhiepiscopului Pavel fusese reconstruit arhondaricul, zidul cu porţi mari de fier din jurul mănăstirii, s-au construit conducte pentru apă de izvor, adusă din pădure prin ţevi prin incinta mănăstirii. În 1917, în timpul revoluţiei, soldaţii ruşi au făcut mari devastări şi au manifesta un barbarism cumplit în mănăstire: intrînd în beciuri au împrăştiat cei peste 50000 litri de vin. După anul 1918, cînd basarabia a fost eliberată şi unită cu România, viaţa mănăstirii s-a normalizat. La dezvoltarea mănăstirii a contribuit substanţial arhiereul Nicodin al Huşilor. În contribuţia lui s-a extins biblioteca în care au fost aduse cărţi vechi din Iaşi, Bucureşti. Mănăstirea a ajuns la o mare înflorire. Însă , în anul 1962, la insistenţa unui grup de ateişti agresivi, mănăstirea a fost închisă. În incintă a fost instaurat un sanatoriu. În altar s-a deschis un bufet, unde se vindea tutun, coniac şi vin, iar în biserică se dansa. Timp îndelungat biserica de vară a fost sala de dans. În biserica de iarnă s-a organizat o sală de tir. Bolnavilor ce se tratau aici li se permitea să împuşte într-un perete pe care era ilustrat chipul lui Isus Hristos. Astăzi biserica de vară este restaurată. Îi lipsesc, însă, iconostasul, vechiul altar din lemn aurit, multe icoane, unele păstrîndu-se încă la oamenii din satele vecine. Bisericile se amenajează. Sînt puţini călugări. Mănăstirea a fost redeschisă în 1993. Biserica de iarnă şi chiliile sunt în stare bună. Arhitectura specifică a mănăstirii “Hîrjăuca” constituie integritatea şi comunitatea prezentării mănăstirii. Astfel biserica de iarnă, chiliile, bucătăria şi brutăria, trapeza, arhondarit şi corpurile chiliilor, grajdul şi şoproanele sunt construite din unul şi acelaşi material—cărămidă. Ca şi în timpurile trecute, mănăstirea “Hîrjăuca”, pasionează o mulţime de călători cu peisajul său pitoresc, armonia între clădirile mănăstirii, naturii, livezilor şi havuzului.



Mănăstirea “Căpriana”
Manastirea Capriana, unul din cele mai vechi asezeminte monastice din Moldova, situata in codrii ce acopera tinutul deluros din centrul Basarabiei, numiti cindva codrii Lapusnei, reprezinta un monument de valoare culturala si istorica exceptionala pentru neamul roman. Localitatea deosebit de pitorească, este situată într-o depresiune încîntătoare, fiind înconjurată din trei părţi de coline împădurite. Există cîteva ipoteze şi legende privitor la data întemeerei mănăstirii Căpriana. Prima ipoteză, adeverită şi de Zamfir Arbore în Dicţionar geografic al Basarabiei, se afirmă că mănăstirea Căpriana a fost întemeeată de domnitorul Moldovei Petru Rareş la 1545. Faptul nu corespunde, însă, adevărul, căci mănăstirea existase şi mai înainte. A doua ipoteză, confirmată de B.P.Hasdeu care a găsit la mănăstirea Zografu un hîrsov pe care l-a tradus din slavonă şi în care se relateză că data fondării mănăstirii este 19.02.1429. În document se menţionează că Alexandru cel Bun i-ar fi hărăzit Doamnei Maria şi copiilor săi mănăstirea “Vişneveţul”, al cărui stareţ era pe atunci un anume Căprian. Mănăstirea s-a bucurat şi de sprijinul lui Ştefan cel Mare, moment ce a condus la crearea legendei precum că mănăstirea ar fi fost construită de marele voievod ca amintire a unui popas avut aici cu oastea cu care alunga-se tătarii peste Nistru. Legenda ne spune că Ştefan Vodă , împreună cu bravii săi capitani, ar fi zărit venind spre ei o căprioară sălbatică, ageră şi zveltă. Călăreţii şi oştenii au înconjurat-o, gata să-i împînzească corpul plăpînd cu săgeţi iuţi şi ascuţite. Văzîndu-se stîmtorată din toate părţile şi neştiind încotro s-o mai apuce, căprioara se trînti, tremurînd în genunchi, în semn de rugăciune, spre a fi lăsată în libertate. Soldaţii ar fi observat şi lacrimi în ochii animalului. În acel moment Doamna, cica, i-ar fi pus mîna pe umăr voievodului, rugîndu-l să nu tragă. Într-adevăr, căprioara, îngenunchiată, implora milă şi îndurare. Domnitorul, bănuind că poate fi un semn ceresc, dărui viaţă căprioarei, hotărînd să înalţe pe acest loc o biserică. Petru Rareş împreună cu soţia sa Elena şi fiul lor Ilieş, a înzestrat mănăstirea cu moşii şi odoare scumpe. El a dăruit mănăstirii o evanghelie frumos îmbrăcată în aur şi argint. Domnitorul A. Lăpuşneanu, originar din ţinutul Lăpuşnei, a dăruit şi el pentru vecie mănăstirii Căpriana 11 sate cu păduri, fîneţe şi vii. Mănăstirea avusese o bibliotecă bogată, una dintre cele mai vechi din Basarabia. La intrarea în mănăstire se află o alee frumoasă străjuită de plopi piramidali. Mănăstirea avea în posesie 165 ha de pămînt, inclusiv livezi, vii, grădini, moară, fabrică de ulei. În 1947 a fost sustrasă şi făcută să dispară fără urmă vestita biblioteca a mănăstirii, au fost alungaţi toţi călugării. În incinta mănăstirii s-a organizat un sanatoriu pentru tratarea tuberculozei la copii. A fost furate şi distruse aproape toate podoabele bisericeşti, cele mai frumoase icoane. În anul 1962 mănăstirea a fost închisă. S-a distrus şi s-a nimicit totul. La înc. anului 1989, locaşul a fost redeschis, începîndu-se lucrări de restaurare şi reparaţie. Aici a fost organizate cursuri speciale pentru pregătirea preoşilor. Viaţa călugăreasca s-a restabilit din nou, mănăstirea reluîndu-şi cursul de odinioară.

Mănăstirea “Curchiul”
Este situată în judeţul Orhei, înconjurată de păduri, iar dinspre nord înconjurată de apele rîului Vaticiu. Se califica printre cele mai insemnate monumente ale arhitecturii moldovenesti.Potrivit unor legende, a fost intemeiata de catre Stefan cel Mare. Ca ansamblu arhitectural s-a format mai tirziu, in veacurile XVIII-XIX si este compusa din doua biserici, noua cladiri cu chilii, livada si un bazin de piatra. Conform datelor prezentate de P. Cruşevan, mănăstirea ar fi fost întemeeată în timpul domniei lui Ştefan cel Mare de către unul dintre vestiţii căpitani, şi anume, Dumitraş Curtea, fapt ce a determinat pe unii cerceetători să vorbească despre mănăstirea “Curtea”. Se ştie că spre sfîrşitul vieţii sale căpitanul s-a călugărit, devenind egumen al acestei mănăstiri. Cea de a doua versiune e că mănăstirea ar fi fost întemeeată de Dumitraş Curcă, fiul unui diac din satul Morozeni. Se zice că acest Dumitraş Curcă fusese un tînăr zdravăn, înzestrat cu puteri deosebite şi care, uneori, obişnuia să jefuiască prin codrii Orheiului. Odată, omorînd nişte drumeţi, a constatat cu groază că şi-a ucis proprii părinţi. Chinuit de amare remuşcări, cu sufletul zdruncinat, îndemnat de pustnicul scitului “Râşca”, tînărul s-a călugărit, iar mai tîrziu, ajutaţi de foştii săi adepţi, a întemeeat o mănăstire care i-ar fi purtat numele. Versiunea a treia a fost expusă de V. Puiu. În ea se relevă faptul că odată, cînd turcii au jefuit tîrgul Orheiului, o parte dintre locuitori au fugit şi s-au ascuns în codru, în desişurile ce acopereau cîndva colinele din Valea Vaticiului. Urmăriţi de turci, o parte din fugari, si anume bărbaţii, s-au acoperit pe locul unde este situată acum mănăstirea “Curchiul”, femeile, făcînd o altă tabără, s-au aşezat pe locul unde astăzi se află mănăstirea “Tabăra”. În urma unei lupte crîncene, creştinii au fost nimiciţi, cu viaţa scăpînd doar un singur bătrîn cu numele—Curcă. Aflînd despre sfîrşitul crunt al bărbaţilor şi taţilor lor, femeile au construit pe acel loc o bisericuţă de lemn. Schitului i s-a pu “Curcă”. Ultima versiune pare a fi aproape reală. Căci au fost găsite documente cu ştampila lui Grigore Alexandru Ghica, datînd din 1765, prin care Iordache Curcă capătă dreptul de a stăpîni pămînturile, viile, grădinile şi prisaca de pe moşia Morozeni, ţinutul Orhei, precum şi heleşyeul de pe valea Vaticiului cu loc pentru moarş, cumpărate de la diacomul Isac Morozeanu. Aici a mai fost construită încă o biserică din lemn, cu haramul “Sf. Dumitru”. În 1868, schitul este transformat în mănăstire, anul 1868 fiind declarat anul fundării mănăstirii. Cladirea Bisericii de iarna Sf. Dumitru, construita in 1775 de catre Iordache Curchi, este un exemplu foarte reusit a stilului neobizantin, in timp ce biserica Nasterii Maicii Domnului (1808-1810) este construita in cele mai bune traditii a clasicizmului si paralel au fost folosite metodele barocco. Biserica de piatră “Naşterea Maicii Domnului”, cu o frumoasă clopotniţă situată alături, a fost cea dintţi biserică de pe teritoriul mănăstirii, denumită biserica de vară. Documentele atestă că a fost construită în 1810, de către Teodor Sabău, locotinent în armata rusă, originar din transilvania. Biserica de iarnă “Sf. Dumitru ” a fost construită mult mai tîrziu, lîngă chiliile egumenului. Tot aici în incinta mănăstirii au mai fost construite încă 9 corpuri de chilii, două rapeze cu bucătării, un beci, grajdul şi şopronul. Cea de a treia biserică, concepută în stil bizantin, a rîmas neterminată. Mănăstirea avea o bibleotecă foarte bogată, o staţie electrică mobilă, o conductă de apă, o şcoală, un hotel şi un atelier. În 1958 mănăstirea a fost închisă. În clădire s-au transferat căteva secţii al spitalului de psihiatrie. A fost redeschisă în toamna anului 1994, cînd s-au efectuat lucrări de restaurare, s-au reconstruit poarta şi zidul. Lucrările de rtestaurare sunt aproape finisate. În 1992 s-a elaborat un proiect, conform căruia la cîţiva kilometri de
mănăstire avea să se construiască un spital de psihiatrie. Suferinzii şi personalul medical au părăsit deja mănăstirea.












Concluzii
Biseirca de piatră a fost formată spre sf. sec. XVIII—XIX. Arhitecţii şi meşterii populari din Basrabia elaborează tipul arhitectonic specific al bisericii longitudionale cu trei abside, utilizată larg atît în oraşe cît şi în arhitectura de cult rurală. Elementele principale ale bisericii basarabene rămîn: acoperişul înalt în pante, pereţi masivi de piatră, consolidaţi cu contraforturi, zidărie de piatră brută a soclului, siluieta multiplană a clădirilor cu mai multe dominante printre care şi turlă în formă de clopoţel. Tipul arhitectonic al bisericii constă din două direcţii ale intrării; în bisericile mai vechi—în partea sudică, în bisericile noi—dinspre vest. În arhitectura monastică din Basarabia, condiţiile seismicităţii majorate s-a ţinut cont şi de un şir de procedee constructive de consolidare, folosite de-a lungul secolelor, amplificarea bazei soclului cu zidărie de piatră brută. Utilizarea contrafortutilor cu configuraţii variate, diverse tipuri de clopotniţe. De la clopotniţe separate din piatră sau din lemn cu carcase s-a ajuns la tipul încadrat în clădirea bisericii. Clopotniţa cu două sau trei niveluri este încadrată în biserica mai ales în ultimele secole. Mai rar se proceda la încorporarea clopotniţei între clădiri, situate perimetral în complexul mănăstiresc. Astfel, prin metode empirice, constructorii măreau suprafaţa clădirii din piatră la nivelul solului, asigurîndu-se de rezistenţă la cutremur în condiţiile seismicităţii majorate. Teritoriul Basarabiei a fost studiat urmărindu-se scopul construirii unei cartograme ce să ilustreze concentrarea maximă al clădirilor mănăstireşti de piatră în zonele nordică şi centrală, fapt condiţionat de densitatea populaţiei şi de stabilitatea specificului regional în construcţia arhitectonică de cult. La etapa actuală unele complexe rupestre sunt păstrate relativ bine, altele însă nu au fost deteriorate într-o măsură mai mică s-au mai mare de intemperiile istorie s-au de cataclismele naturale; în special de cutremurile de pămînt, atît de frecvente. Cu toate ceastea multe complexe rupestre au ajuns pînă la noi reprezentînd un adevărat şirag de mărgăritare în cadrul complexului muzeistic. Compexele mănăstireşti din Basarabia, conservîndu-şi funcţiile ecleziastice şi admininstrative devin în perioada la care ne referim mari centre de cultură spirituală şi de iluminare. Orice călătorie pe Nistru oferă o relevaţie deosebită ansambluri monastice, ca nişte cuiburi de rîndunele ce se alipesc malurilor stîncoase, abrupte, aproape verticale. Complexele arhitecturale mănăstireşti se înşiruie de-a lungul apelor, bătrînilor cloopotniţe şi catedrale se avîntă în văzduhuri despicînd norii alburii. Pe alocuri se întrevăd pînă şi rîndurile de ferestre ale fostelor mănăstiri. Specificul arhitecturii mănăstirilor din Basarabia este determinat de elementele arhitecturii rurale, de tipul şi decorul chiliilor şi al construcţiilor auxiliare de planul sistematizat al unităţilor admininstrativ—treritoriale de respectarea particularităţilor peisajului din jur. Formele mici ale arhitecturii, importanţa lor practică şi estetică caracterizează complexul monastic, redînd totodată şi fondul plastic tradiţional al arhitecturii ecleziastice a timpului.