Poluare atmosferica

Conţinut

1.Poluarea: Ce? Cum? Când?
– Compoziţia normală a aerului
– Ce este poluarea?

2.Poluarea: Surse, Poluanţi, Efecte
– Principalele surse
o Industria
o Transporturile
o Erupţiile vulcanice
o Furtunile de praf
o Incendiile naturale
o Activităţile „casnice”
– Principalele substanţe poluante
o Gazul carbonic(CO2)
o Praful, cenuşa şi fumul
o Monoxidul de carbon(CO)
o Dioxidul de sulf (SO2)
o Azotul
– Efecte şi fenomene rezultate în urma poluării
o Smogul
o Ploaia acida
o Ozonul (O3)
o Efectul de sera

3.Inventarul zonelor critice sub aspectul stării mediului
în România.

4.Poluarea şi sănătatea
– Acţiunea poluării aerului asupra sănătăţii populaţiei
– Meteorologia şi efectele asupra sănătăţii

5.Poluare: combatere
– Controlarea poluării atmosferice
– Acţiuni guvernamentale
– Ce am putea face pentru mediul înconjurător









Poluarea: Ce? Cum? Când?



Învelişul gazos al Pământului reprezentat de atmosfera terestră constituie unul dintre factorii esenţiali existenţei vieţii pe planeta noastră. Dintre componenţii aerului, cel mai im¬portant este oxigenul (O2). Acesta este indispensabil respiraţiei vegetale şi animale, oxidarea reprezentând principalul proces din care rezultă energie în procesele vitale. Bioxidul de car¬bon din aer (CO2) intervine în asimilarea „hranei” la plante, iar azotul (N) atmosferic repre¬zintă una din verigile circuitului azotului în natură.

Compoziţia normală a aerului
Compoziţia chimică normală a aerului (în volum procente atmosferă uscată): azot 78,09%, oxigen 20,95%, argon 0,92%, bioxid de carbon 0,03%. Aceste gaze reprezintă în to¬tal 99,99% din compoziţia aerului. Restul de 0,01% este alcătuit din alte gaze, cum ar fi: neon, heliu, metan, kripton, xenon, ozon, hidrogen, radon. La toate acestea se adaugă proporţii vari¬abile de vapor de apă (0,2 – 3%).
Din punct de vedere al sănătăţii prezintă o deosebită importanţă oscilaţiile în concentra¬ţie ale CO2 şi ale O2 din aer, aceste substanţe având un rol deosebit în metabolism, în principal în schimbul de gaze la nivelul plămânilor.
Oxigenul poate influenţa sănătatea prin scăderea concentraţiei lui în aer şi prin scăde¬rea presiunii atmosferice, efectul fiind determinat de scăderea presiunii parţiale la nivelul plămânilor, alterarea schimbului de gaze (O2 şiCO2) şi a procesului de oxigenare a sângelui. Fenomenele care apar sunt fenomene de hipoxie, sau anoxie, gravitatea lor fiind dependentă de gradul de scădere a presiunii parţiale.

Ce este poluarea?
Dacă ne punem să căutăm definiţii ale poluării, vom găsi multe, ca de exemplu aceasta: „Poluarea atmosferică implică emanarea de substanţe dăunătoare organismelor vii.” sau „ Înţelegem prin poluarea aerului prezenţa în atmosferă a unor substanţe străine de com¬ponenţa normală a aerului, care în funcţie de concentraţie şi/sau timpul de acţiune provoacă tulburări ale sănătăţii omului, creează disconfort populaţiei dintr-un teritoriu, afectează flora şi fauna sau alterează mediul de viaţă al omului”.
Cea mai potrivită şi exactă mi se pare cea dată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S). Se vorbeşte despre poluare atmosferică atunci când una sau mai multe substanţe sau amestecuri de substanţe sunt prezente în atmosferă în cantităţi sau pe o perioadă care pot fi periculoase pentru oameni, animale, sau plante şi contribuie la punerea în pericol sau vătăma¬rea activităţii sau bunăstării persoanelor”.
Poluarea, printre alte clasificări, este clasificată în poluare naturală sau artificială (antropogenă).
Procesele de producţie industrială şi producţia de energie a industriei, economiei ener¬getice, a focarelor sunt principalele surse ale poluării atmosferice antropogene dar la acestea putem adăuga orice arderi (combustii) din care rezultă substanţe poluante.
Sursele naturale principale ale poluării sunt erupţiile vulcanice, furtunile de praf, in¬cendiile naturale ale pădurilor şi altele cum ar fi gheizerele sau descompunerea unor substanţe organice.

Poluarea: Surse, Poluanţi, Efecte


Principalele surse

Industria este, la momentul actual, principalul poluant la scară mondială. Procesele de produc¬ţie industrială. Emisiile sunt substanţe eliberate în atmosferă de către uzine, sau alte centre. Procedeele de producţie industrială eliberează emisiile, care se redepun în cazul în care nu există filtre pentru epurarea gazelor reziduale. Substanţele specifice sunt atunci eliberate şi pot provoca local catastrofe.
În momentul procesu¬lui de combustie, substanţele gazoase, lichide şi solide sunt eliberate în atmosferă de fur¬nale. În funcţie de înălţimea furnalelor şi de condiţiile at¬mosferice, gazele de eşapa¬ment provenind din focare se răspândesc local sau la dis¬tanţe medii, – uneori chiar şi mari – căzând din nou sub formă de particule mai fine decât poluarea atmosferică măsurabilă în locurile de emi¬sie.
Degajările industriale în ultimă instanţă nimeresc în sol, e cunoscut faptul că în jurul uzinelor metalurgice în perimetrul a 30-40 km în sol e crescută concentraţia de ingrediente ce intră în compoziţia degajaţilor aeriene a acestor uzine.
Transporturile sunt, după cum bine ştiţi, o altă importantă sursă de poluare. Astfel, în S.U.A. 60% din totalul emisiilor poluante provin de la autovehicule, iar în unele localităţi ajung chiar şi până la 90%. Autovehiculele care funcţionează cu motor cu combustie, sunt un factor poluant care este luat din ce în ce mai mult în seamă. Oraşele mari sau aglomeraţiile urbane dense sunt afectate în mare măsură de transporturile cu eliberare de noxe.
Emisiile de poluanţi ale autovehiculelor prezintă doua mari particularităţi: în primul rând eliminarea se face foarte aproape de sol, fapta care duce la realizarea unor concentraţii ridicate la înălţimi foarte mici, chiar pentru gazele cu densitate mică şi mare capacitate de di¬fuziune în atmosferă. În al doilea rând emisiile se fac pe întreaga suprafaţă a localităţii, dife¬renţele de concentraţii depinzând de intensitatea traficului şi posibilităţile de ventilaţie a stră¬zii. Ca substanţe poluante, formate dintr-un număr foarte mare (sute) de substanţe, pe primul rând se situează gazele de eşapament. Volumul, natura, şi concentraţia poluanţilor emişi de¬pind de tipul de autovehicul, de natura combustibilului şi de condiţiile tehnice de funcţionare. Dintre aceste substanţe poluante sunt demne de amintit particulele în suspensie, dioxidul de sulf, plumbul, hidrocarburile poliaromatice, compuşii organici volatili (benzenul), azbestul, metanul şi altele.
Los Angeles este o aglomerare urbană-suburbană clădită pe o coastă deluroasă, având în vecinătate la sud şi la est Oceanul Pacific. Munţii se întind la est şi la nord; de asemenea la nord se găseşte San Fernando Valley, o parte a oraşului cu aproximativ o treime din populaţia oraşului. Los-Angeles-ul face legătura între regiunile sale prin intermediul unor mari autostrăzi de oţel şi beton, construite pentru transportul rapid, la mari viteze, dare care este de obicei congestionat de trafic. Smogul produs de gazele de eşapament ale maşinilor sau de alte surse este o problemă continua a poluării.
Erupţiile vulcanice generează produşi gazoşi, lichizi şi solizi care, schimbă local nu nu¬mai micro şi mezorelieful zonei în care se manifestă, dar exercită influenţe negative şi asu¬pra purităţii atmosferice. Cenuşile vulcanice, împreună cu vaporii de apă, praful vulcanic şi alte numeroase gaze, sunt suflate în atmosferă, unde formează nori groşi, care pot pluti până la mari distanţe de locul de emitere. Timpul de remanenţă în atmosferă a acestor suspensii poate ajunge chiar la 1-2 ani. Unii cercetători apreciază că, cea mai mare parte a suspensiilor din atmosfera terestră provine din activitatea vulcanică. Aceste pulberi se presupune că au şi influenţe asupra bilanţului termic al atmosferei, împiedicând dispersia energiei radiate de Pă¬mânt către univers şi contribuind în acest fel, la accentuarea fenomenului de „efect de seră”, produs de creşterea concentraţiei de CO2 din atmosferă.
Furtunile de praf sunt şi ele un important factor în poluarea aerului. Terenurile afâ¬nate din regiunile de stepă, în perioadele lipsite de precipitaţii, pierd partea aeriană a vegeta¬ţiei şi rămân expuse acţiunii de eroziune a vântului. Vânturile continue, de durată, ridică de pe sol o parte din particulele ce formează „scheletul mineral” şi le transformă în suspensii subaeriene, care sunt reţinute în atmosferă perioade lungi de timp. Depunerea acestor suspen¬sii, ca urmare a procesului de sedimentare sau a efectului de spălare exercitat de ploi, se poate produce la mari distanţe faţă de locul de unde au fost ridicate. Cercetări recente, din satelit, au arătat că eroziunea eoliană numai de pe continentul African ajunge la 100-400 milioane tone/an. În acest context, se pare că deşertul Sahara înaintează în fiecare an cu 1.5 până la 10 km. Furtuni de praf se produc şi în alte zone ale globului. Astfel, în mai 1934, numai într-o singură zi, un vânt de o violenţă neobişnuită a produs un intens proces de eroziune eoliană pe teritoriile statelor Texas, Kansas, Oklahoma şi Colorado. Norii negrii, care cuprindeau circa 300 milioane de tone de praf, după ce au parcurs 2/3 din teritoriul S.U.A., au întunecat Washington-ul şi New York-ul şi s-au deplasat mai departe către Atlantic. În 1928, la 26 şi 27 aprilie, o furtună a produs erodarea unui strat de sol cu o grosime de 12 – 25 mm pe o su¬prafaţă de 400 000 km2, situată în zona precaspică. Evaluările făcute cu acest prilej au arătat că, numai pe teritoriul ţării noastre s-au depus circa 148 milioane m3 de praf, din cantitatea totală ridicată.
Incendiile naturale, o importantă sursă de fum şi cenuşă, se produc atunci când umidita¬tea climatului scade natural sub pragul critic. Fenomenul este deosebit de răspândit, mai ales în zona tropicală, deşi, în general, gradul de umiditate al pădurilor din această zonă nu este de natură să favorizeze izbucnirea incendiului. La sfârşitul anului 1982 şi începutul anului 1983, pe insula Borneo a Indoneziei şi Malayesiei au avut loc 7 incendii care au mistuit circa 3,5 milioane hectare de păduri tropicale. În coasta de Fildeş, în 1983, focul a distrus circa 450 000 ha, iar în Ghana, în timpul aceleiaşi secete, a fost distrusă prin foc o mare su¬prafaţă de păduri şi circa 10% din plantaţiile de cacao. În anii deosebit de secetoşi, chiar şi în zonele temperate, se produc dese incendii ale pădurilor. Astfel, în 1992, după o succesiune de ani secetoşi, au izbucnit incendii devastatoare chiar şi în pădurile Franţei şi ale Poloniei. Se pare că situaţia climatică din deceniul 80 a extins mult suprafeţele de păduri vulnerabile la in¬cendii pe întregul glob.
Activităţile „casnice” sunt, fie că vrem, fie că nu, o sursă de poluare. Astăzi, în multe ţări în curs de dezvoltare, aşa cum este şi ţara noastră, lemnul de foc este la fel de vital ca şi elementele, iar ca preţ, în unele locuri, are un ritm de creştere mai mare decât alimentele. Ca¬uza creşterii zi de zi a preţului este restrângerea suprafeţelor de pădure. Multe ţări care fuse¬seră cândva exportatoare de material lemnos, au devenit importatoare, în măsura în care nu s-au preocupat de regenerarea fondului forestier. În S.U.A. şi India se ard anul circa 130 mi¬lioane de tone de lemn de foc; în S.U.A. această cantitate asigură doar 3% din consumul de energie, în timp ce în India, aceiaşi cantitate asigură 25% din consum. Deci, pentru ţările în curs de dezvoltare, lemnul de foc constituie o necesitate legată de satisfacerea consumurilor energetice. Dar nu numai pentru aceste ţări consumul de lemn este o necesitate; ţări ca Suedia, Danemarca, Finlanda au ca obiectiv, în politica lor economică, reducerea consumului de pe¬trol şi, în compensaţie, creşterea contribuţiei energetice a lemnului de foc. Chiar în S.U.A., acolo unde preţul altor surse de energie a crescut considerabil, s-a produs o orientare specta¬culoasă către folosirea lemnului. Se apreciază, de exemplu, că în această ţară, după 1973, fo¬losirea energiei obţinute din lemn, în sectorul casnic, a sporit de două ori. Vânzările anuale de sobe, între 1972 şi 1979, au sporit de nouă ori, iar în 1981 s-au vândut pe teritoriul Statelor Unite circa 2 milioane de sobe pentru încălzirea locuinţelor cu lemne. Fumul emis de sobele cu lemne are o culoare albastră fumurie şi conţine o cantitate însemnată de materii organice, care se apreciază că pot fi cancerigene. Dar în scopuri casnice nu se ard numai lemn, ci şi cantităţi enorme de cărbuni, petrol, şi gaze naturale, din care rezultă de asemenea substanţe to¬xice.

Principalele substanţe poluante

Substanţele poluante din atmosferă sunt substanţe gazoase, lichide sau solide, care îi modifică compoziţia.
Gazul carbonic(CO2) , numit ştiinţific dioxid de carbon, este cel mai important din ciclul carbonului este inofensiv şi aduce clorul pentru fotosinteză. CO2, sub formă de vapori de apă, lasă să treacă undele scurte ale radiaţiei solare în atmosferă şi absoarbe undele lungi ale radiaţiilor Pământului, ceea ce provoacă o reâncălzire a aerului, efectul de seră. Pe Venus, într-o atmosferă foarte bogată în CO2, temperatura atinge 470° C.
Bioxidul de carbon întâlnit în atmosferă în proporţie de 0,03% nu produce tulburări manifestate decât în situaţiile în care este împiedicată trecerea gazului din sângele venos în alveola pulmonară şi eliminarea lui prin aerul expirat. De fapt fenomenele toxice apar în momentul în care presiunea parţială a CO2 din aer creşte atât de mult încât împiedică eliminarea acestui catabolit. Iniţial apare o creştere a CO2 din sânge (hipercapnie) mai puţin datorită pătrunderii lui din aerul exterior, cât datorită autointoxicării organismului.
Pe măsură ce creşte concentraţia în aerul atmosferic, intervine şi solubilizarea lui în plasma sanguină datorită presiunii parţiale crescute; la autointoxicare se asociază intoxicaţia exogenă.
Primele tulburări apar în jurul concentraţiei de 3% manifestată prin tulburări respiratorii (accelerarea respiraţiei), apare apoi cianoza, urmată de tulburări respiratorii şi circulatorii însoţite de fenomene legate de dezechilibrul acido-bazic.
Praful, cenuşa şi fumul au o proporţie destul de mare în totalitatea poluanţilor care există în atmosferă. „Praful provine din diviziunea materiei fine în particule aproape coloidale de 10-100 nm. Fumul este un amestec de particule solide şi coloidale cu picături lichide. Sursele artificiale generatoare de praf, cenuşă şi fum cuprind, în general, toate activităţile omeneşti bazate pe arderea combustibililor lichizi, solizi sau gazoşi. O importanţă sursă industrială, în special de praf, o reprezintă industria materialelor de construcţie, care are la bază prelucrarea unor roci naturale (silicaţi, argile, calcar, magnezit, ghips etc.). Din cadrul larg al industriei materialelor de construcţii se detaşează, sub aspectul impactului exercitat asupra mediului ambiant, industria cimentului. Materialele de bază, care intra în fabricarea cimentului, sunt piatra calcaroasă amestecată cu magme sau cu argile. Sunt cunoscute şi aplicate două procedee de fabricare: - procedeul uscat, în care materiile prime sunt deshidratate, fărâmiţate în mori speciale şi trecute apoi în cuptoare rotative lungi, unde sunt tratate la temperaturi înalte; - procedeul umed, în care materiile prime se amestecă cu apă, apoi în stare umedă se macină în mori speciale, după care, partea rezultată este trecută la rândul ei în cuptoare rotative, unde procesul este acelaşi ca la procedeul uscat; Temperaturile din cuptoare determină mai întâi fărâmiţarea materialului, cu formare de clincher iar apoi, prin măcinare, se obţin particule foarte fine, care constituie cimentul propriu-zis. Procesele tehnologice descrise produc cantităţi mari de praf, în toate verigile lanţului tehnologic: uscătoare, mori de materii prime, cuptoare, procese intermediare. Din uscătoare se elimină în atmosferă aproximativ 10% din cantitatea introdusă, în mori, 1-3% din cantitatea prelucrată, în cuptoarele rotative, 10%, iar în procesele intermediare, între 2 şi 4%. În total se pierde între 20 şi 25% din materia primă prelucrată la procedeul uscat şi 10-45% la procedeul umed. Praful rezultat din industria cimentului este împrăştiat până la distanţa de peste 3 km faţă de sursă, concentraţia acestuia în apropierea surselor, variind între 500 şi 2 000 t/km2/an. Fumul constituie partea invizibilă a substanţelor ce se elimină prin coşurile întreprinderilor industriale şi este constituit din vapori de apă, gaze, produşi incomplet arşi (cărbune, hidrocarburi, gudroane etc.) şi alte impurităţi înglobate şi eliberate cu ocazia arderii. Fumul are o culoare albicioasă dacă arderea este completă. Culoarea neagră indică o ardere incompletă, datorită lipsei de aer, precum şi prezenţei în cantitate mare a cărbunelui şi a funinginii. Culoarea fumului rar poate fi roşcată, cenuşie sau brună, după cum cărbunele conţine fier, aluminiu sau mangan. Particulele de fum au dimensiuni submicronice (<0,075m). Cenuşa rezultă în exclusivitate din combustibili solizi. Proporţia sa variază între 5-15% la antracit (cărbune superior, deci cu ardere mai completă) şi 40-50% la cărbunii inferiori (lignit, turbă, etc.). Cenuşa se compune din: - compuşi minerali puternic înglobaţi în masa cărbunelui. În această categorie sunt cuprinşi compuşii de Si, Al, Fe, Ca, Mg şi/sau S; - impurităţi (cenuşă mecanică) provenite din roca în care se afla înglobat zăcământul. Cenuşa rămâne în cea mai mare parte în focar şi este îndepărtată prin procedee mecanice sau hidraulice. Restul este antrenat spre coş de către puternicul curent de aer format în camera de ardere. În marile centrale termoelectrice, la trecerea prin coş, cenuşa este captată aproape în totalitate.”
Monoxidul de carbon(CO) este un gaz foarte periculos, ce are o pondere din ce în ce mai mare printre poluanţii devastatori. Toate materiile primare energetice folosite pentru combustie conţin carbon sub formă de combinaţii chimice, care se oxidează, transformându-se în gaz carbonic (CO2) sau în oxid de carbon (CO) dacă combustia este incompletă.
Monoxidul de carbon se formează în mod natural în metabolismul microorganismelor şi în cel al anumitor plante; este un compus al gazului natural. El se răspândeşte în atmosferă sau se formează în stratosferă sub efectul razelor UV.
CO este produs în lanţ de decompoziţie troposferică a metanului prin intermediul radicalului OH.
O cantitate echivalentă de CO se formează prin acţiunea omului în momentul combustiei carbonului şi hidrocarburilor. 67% din CO provine de la vehicule, combustia nefiind completă decât dacă motoarele merg în plină viteză.
Anumite plante cu flori, precum morcovul, pot fixa CO. Mari cantităţi sunt fixate în sol şi sunt degradate de microorganisme. Cantităţile reziduale se ridică în straturile mai înalte ale atmosferei.
CO este un gaz toxic pentru oameni şi animale. El pătrunde în organism prin plămâni şi blochează fixarea oxigenului prin atomul central de Fe al hemoglobinei (HbCO): puterea sa de fixare este de 240 de ori mai important decât cel al oxigenului. Nivelul de otrăvire depinde de saturaţia sanguină, de cantitatea de CO din aer şi volumul respirat.
Dioxidul de sulf (SO2), produs în principal de arderea cărbunelui dar prezent şi în emisiile motoarelor diesel, se combină cu apa din atmosfera şi provoacă ploile acide care distrug vegetaţia şi clădirile.
Azotul; compuşii azotului contribuie constant la poluarea atmosferei, bioxidul de azot NO2 este unul din cei mai periculoşi poluanţi.
Sursa principală a acestui gaz o reprezintă motoarele cu ardere internă, în special a automobilelor. NO2 se formează la temperatura ridicata din ţevile de eşapament. Cantităţi importante de NO2 dau naştere şi la arderea cărbunilor.
În afară de faptul că NO2 este toxic ca atare la anumite concentraţii, el contribuie nemijlocit la formarea smogului - fotochimic, un produs complex alcătuit din diverşi compuşi chimici şi având ca substrat fizic particule de aerosoli (suspensii solide sau lichide din atmosferă).
Sub influenţa razelor solare mai ales ultraviolete (UV) între aceşti compuşi se produc reacţii secundare şi terţiare din care iau naştere alte substanţe, ca ozon, PAN, acroleina, formaldehida, peroxiacetilnitraţi, etc. Dintre acestea PAN şi ozonul au efecte toxice deosebit de puternice.
Bioxidul de azot sub acţiunea razelor UV reacţionează şi dă oxid de azot şi oxigen atomic. O parte din acesta se combină cu oxidul de azot regenerând NO2, proces ce duce la menţinerea NO2 în atmosferă. Altă parte a oxigenului atomic se combină cu O2 şi dă ozonul, foarte reactiv şi puternic oxidant. Ozonul reacţionează cu resturile de hidrocarburi care apoi se combină cu PAN. PAN are puternice efecte toxice asupra plantelor, chiar la concentraţii mici producând necroze ale ţesuturilor frunzelor, inhibă fotosinteza.

Efecte şi fenomene rezultate în urma poluării

1. Smogul
Ceaţa este formată din picături de mărime variabilă. Dacă diametrul lor nu depăşeşte 10 m. se numesc mist, în engleză (ceaţă fină), iar dacă este mai mare, se numesc fog (ceaţă deasă). Cuvântul smog este format pornind de la două cuvinte englezeşti smoke şi fog, deci smogul este un amestec de ceaţă solidă sau lichidă şi particule de fum formate când umiditatea este crescută, iar aerul este atât de calm încât fumul şi emanaţiile se acumulează lângă sursele lor. Smogul se formează în arealele urbane, în acele locuri în care există un mare număr de automobile, când dioxidul de azot este descompus de razele solare, eliberându-se ozonul, aldehide ăi cetone. Smogul poate cauza severe probleme medicale. Smogul reduce vizibilitatea naturală şi adesea irită ochii şi căile respiratorii, şi se ştie că este cauza a mii de decese anual. În aşezările urbane cu densitate crescută, rata mortalităţii poate să crească în mod considerabil în timpul perioadelor prelungite de expunere la smog, mai ales când procesul de inversie termica realizează un plafon de smog deasupra oraşului.
Smogul fotochimic este o ceaţă toxica produsă prin interacţia chimică între emisiile poluante şi radiaţiile solare. Cel mai întâlnit produs al acestei reacţii este ozonul. În timpul orelor de vârf în zonele urbane concentraţia atmosferică de oxizi de azot şi hidrocarburi creşte rapid pe măsură ce aceste substanţe sunt emise de automobile sau de alte vehicule. În acelaşi timp cantitatea de dioxid de azot din atmosferă scade datorită faptului că lumina solară cauzează descompunerea acestuia în oxid de azot şi atomi de oxigen. Atomii de oxigen combinaţi cu oxigenul molecular formează ozonul. Hidrocarburile se oxidează prin reacţia cu O2, şi reacţionează cu oxidul de azot pentru a produce dioxidul de azot. Pe măsura ce se apropie mijlocul zilei, concentraţia de ozon devine maximă, cuplat cu un minimum de oxid de azot. Aceasta combinaţie produce un nor toxic de culoare gălbuie cunoscut drept smog fotochimic. Smogul apare adesea în zonele oraşelor de coastă şi este o adevarată problema a poluării aerului în mari oraşe precum Atena, Los Angeles, Tokyo.
Tokyo este capitala şi cel mai mare oraş al Japoniei, precum şi unul dintre cele mai populate oraşe ale lumii, după statisticile din anul 1993, metropola însumând 11 631 901 de persoane. Oraşul este centrul cultural, economic şi industrial al Japoniei. Industria este concentrată în zona Golfului Tokyo, extinzându-se spre Yokohama, producând aproape o cincime din totalul de produse economice, acestea cuprinzând: industria grea (cu mai mult de două treimi din total), şi industria uşoară, care este foarte diversificată: produse alimentare, textile, produse electronice şi optice, maşini, chimicale, etc. Această vastă dezvoltare economică implică şi un grad ridicat al poluării, datorat emanării de substanţe nocive în atmosferă în urma proceselor de producţie. De asemenea, numărul mare de autovehicule contribuie la creşterea cantităţii de noxe din atmosferă. Pentru a se reduce gradul de poluare, autorităţile locale încurajează folosirea transportului în comun, cum sunt metrourile şi trenurile de mare viteză, care fac legătura dintre diferitele părţi ale oraşului. De asemenea, se recurge la modernizarea sistemului de şosele pentru a se evita aglomerările şi blocajele rutiere. Totuşi mai sunt prezente probleme în traficul rutier în anumite zone ale metropolei.
Mexico City este capitala statului Mexic, fiind cel mai mare oraş al acestei ţări. Este, totodată, şi cel mai oraş al emisferei vestice şi reprezintă centrul cultural, economic şi politic al ţării, având o populaţie de 8 236 960 de locuitori, conform statisticilor făcute în anul 1990. În acest oraş se produce aproximativ o jumătate din producţia economică a Mexicului, aceasta fiind reprezentată de: industria textilă, chimică şi farmaceutică, electrică şi electrotehnică, precum şi o dezvoltată industrie; adiţional la acestea se mai dezvoltă şi industria uşoară, industria alimentară şi cea textilă.

2. Ploaia acida
Ploaia acidă este un tip de poluare atmosferică, formată când oxizii de sulf şi cei de azot se combină cu vaporii de apă din atmosferă, rezultând acizi sulfurici şi acizi azotici, care pot fi transportaţi la distanţe mari de locul originar producerii, şi care pot precipita sub formă de ploaie. Ploaia acidă este în prezent un important subiect de controversă datorită acţiunii sale pe areale largi şi posibilităţii de a se răspândi şi în alte zone decât cele iniţiale formării. Între interacţiunile sale dăunătoare se numără: erodarea structurilor, distrugerea culturilor agricole şi a plantaţiilor forestiere, ameninţarea speciilor de animale terestre dar şi acvatice, deoarece puţine specii pot rezista unor astfel de condiţii, deci in general distrugerea ecosistemelor.
Problema poluării acide îşi are începuturile în timpul Revoluţiei Industriale, şi efectele acesteia continuă să crească din ce in ce mai mult. Severitatea efectelor poluării acide a fost de mult recunoscută pe plan local, exemplificată fiind de smog-urile acide din zonele puternic industrializate, dar problema s-a ridicat şi in plan global. Oricum, efectele distructive pe areale în continuă creştere a ploii acide au crescut mai mult în ultimele decenii. Zona care a primit o atenţie deosebită din punct de vedere al studierii sale, o reprezintă Europa nord-vestica. In 1984, de exemplu, raporturi privind mediul ambiant indică faptul că aproape o jumătate din masa forestieră a Pădurii Negre din Germania, a fost afectată de ploi acide. Nord-estul Statelor Unite şi estul Canadei au fost de asemenea afectate în special de această formă de poluare.
Emisiile industriale au fost învinuite ca fiind cauza majoră a formării ploii acide. Datorita faptului ca reacţiile chimice ce decurg în cadrul formarii ploii acide sunt complexe şi înca puţin înţelese, industriile au tendinţa să ia măsuri împotriva ridicării gradului de poluare a acestora, şi de asemenea s-a încercat strângerea fondurilor necesare studiilor fenomenului, fonduri pe care guvernele statelor în cauză şi-au asumat răspunderea să le suporte. Astfel de studii eliberate de guvernul Statelor Unite in anii ’80, implică industria ca fiind principala sursa poluantă ce ajută la formarea ploii acide în estul Statelor Unite şi Canada. În 1988 o parte a Naţiunilor Unite, Statele Unite ale Americii şi alte 24 de naţiuni au ratificat un protocol ce obligă stoparea ratei de emisie în atmosferă a oxizilor de azot, la nivelul celei din 1987. Amendamentele din 1990 la Actul privind reducerea poluării atmosferice, act ce a fost semnat încă din 1967, pun în vigoare reguli stricte în vederea reducerii emisiilor de dioxid de sulf din cadrul uzinelor energetice, în jurul a 10 milioane de tone pe an până pe data de 1 Ianuarie,2000. Aceasta cifră reprezintă aproape jumătate din totalul emisiilor din anul 1990.
Studii publicate in 1996 sugerează faptul că pădurile şi solul forestier sunt cu mult mai afectate de ploaia acidă decât se credea prin anii ’80, şi redresarea efectelor este foarte lentă. În lumina acestor informaţii, mulţi cercetători cred că amendamentele din 1990 în vederea reducerii poluării şi a purificări aerului, nu vor fi suficiente pentru a proteja lacurile şi solurile forestiere de viitoarele ploi acide.

3. Ozonul (O3)
Ozonul (03) este un gaz având molecula formată din trei atomi de oxigen. Este situat în straturile superioare ale atmosferei la altitudine peste 10-50 km, având o concentraţie maximă la circa 30 km. Se estimează că la ora actuală există circa 3 miliarde de tone de ozon. Dacă tot ozonul ar fi concentrat în formă pură atunci ar avea un strat in jurul pamântului doar de 3 mm.
Misiunea principală a ozonului în straturile superioare ale atmosferei este de a proteja Terra de razele ulrtavilolete ale soarelui. De-a lungul timpului viaţa vegetală de pe pământ s-a adaptat la un anumit nivel de radiaţii UV. Sporirea cantităţii de radiaţie poate provoca distrugerea treptată a lumii vii.
Stratul de ozon este o regiune a atmosferei de la 19 până la 48 km altitudine. Concentraţia maximă de ozon de până la 10 părţi pe milion are loc în stratul de ozon. Aşadar ozonul se formează prin acţiunea razelor solare asupra oxigenului. Această acţiune are loc de câteva milioane de ani, dar compuşii naturali de azot din atmosferă se pare că au menţinut concentraţia de ozon la un nivel stabil. În straturile de jos ale atmosferei ozonul are un rol distrugător, el atacă celulele plantelor prin inhibiţia fotosintezei, intensifică procesele nocive ale smogului. Concentraţii ridicate la nivelul solului sunt periculoase şi pot provoca boli pulmonare. Cu toate acestea însă, datorită faptului că stratul de ozon din atmosferă protejează viaţa pe Pământ de radiaţiile solare, acesta este de o importanţă critică.
De aceea, în anul l985 oamenii de ştiinţă au publicat un raport în care se menţiona că începând din anii ’70, produsele chimice numite cloro-fluoro-carburi folosite îndelung ca refrigerenţi şi în spray-urile cu aerosoli sunt o posibilă ameninţare a stratului de ozon. Eliberate în atmosferă, aceste chimicale se ridică şi sunt descompuse de lumina solară, clorul reacţionând şi distrugând moleculele de ozon – până la 100.000 de molecule de ozon la o singură moleculă de C.F.C. O cauză majoră a dispariţiei ozonului conform părerii multor specialişti se consideră rachetele cosmice; de exemplu o rachetă cosmică cu utilizare multiplă ( gen Shuttle) elimină până la 190 tone de clorură de hidrogen, distrugător activ al statului de ozon. Un aport deosebit în nimicirea ozonului o are şi aviaţia supersonică. Gazele avioanelor conţin oxizi ai azotului. Din această cauză folosirea acestor tipuri de compuşi chimici a fost parţial interzisă în Statele Unite şi nu numai. Alte chimicale, ca de exemplu halocarburile bromurate ca şi oxizii de azot din îngrăşăminte, pot de asemenea ataca stratul de ozon. Distrugerea stratului de ozon ar putea cauza creşterea numărului de cancer de piele şi a cataractelor, distrugerea de anumite culturi, a planctonului şi creşterea cantităţii de dioxid de carbon datorită scăderii vegetaţiei.
Începând din anii ’70 cercetătorii ştiinţifici care lucrau in Antarctica au detectat o pierdere periodică a stratului de ozon din atmosferă. Studiile conduse cu baloane de înaltă altitudine si sateliţi meteorologici indică faptul ca procentul total de ozon de deasupra zonei Antarctice este în declin. Zborurile pe deasupra regiunilor Arctice au descoperit o problemă asemănătoare. In 1988 suprafaţa găurii de ozon de asupra Antarctidei avea 10 milioane de km2.
Găuri ale stratului de ozon s-au observat şi deasupra altor regiuni. În ultimii ani nivelul de ozon de deasupra emisferei de nord s-a redus cu circa 10%.
Influenta radiaţiei UV asupra organismului uman este bine studiată. Reducerea nivelului de ozon cu un procent duce la apariţia a peste 10 000 cazuri de cancer al pielii.
Subţierea stratului de ozon pune în pericol existenţa omenirii ca atare. De aceea în 1985 a fost format - Comitetul de Coordonare pentru protecţia stratului de ozon. Au fost luate măsuri drastice, până la interzicerea folosirii freonului şi a altor agenţi. Măsurile întreprinse au permis încetinirea ritmului de progresare a găurilor de ozon, dar nu au oprit definitiv procesul.

4. Efectul de sera
Gazul carbonic cel mai important din ciclul carbonului este inofensiv şi aduce carbonul pentru fotosinteză. CO2, sub formă de vapori de apă, lasă să treacă undele scurte ale radiaţiei solare în atmosferă şi absoarbe undele lungi ale radiaţiilor Pamântului, ceea ce provoaca o reâncâlzire a aerului, efectul de seră. Creşterea pe scară mondială a consumului de petrol şi cărbune încă din anii ’40 au condus la creşteri substanţiale de dioxid de carbon. Efectul de seră ce rezultă din această creştere de CO2 , ce permite energiei solare să pătrundă în atmosferă dar reduce reemisia de raze infraroşii de la nivelul Pământului, poate influenţa tendinţa de încălzire a atmosferei, şi poate afecta climatul global. Pe Venus, într-o atmosferă foarte bogată în CO2, temperatura atinge 470° C.
Principalii poluanţi care produc efectul de seră şi care sunt emişi în mare parte de autovehicule sunt dioxidul de carbon (CO2), oxidul azotos (N2O), metanul (NH4) alături de alţi compuşi chimici care provin din alte surse, în special industriale
Consecinţele cele mai importante vor fi transferurile zonelor climatice cu lărgirea regiunilor aride, restrângerea zonelor subtropicale cu ploi hibernale şi reducerea precipitaţiilor în latitudinile mediane cu consecinţe catastrofice pentru aprovizionarea cu apă a ţărilor industrializate.
Rezultatul efectului de seră este creşterea temperaturii planetei care duce la schimbari climatice şi de relief, datorită în primul rând topirii calotelor glaciare de la poli.
O posibilă mărire a păturii de nori sau o mărire a absorbţiei excesului de CO2 de către Oceanul Planetar, ar putea stopa parţial efectul de seră, înainte ca el sa ajungă în stadiul de topire a calotei glaciare. Oricum, rapoarte de cercetare ale SUA, eliberate în anii ’80 indică faptul că efectul de seră este în creştere şi că naţiunile lumii ar trebui sa facă ceva în această privinţă.
Inventarul zonelor critice sub aspectul stării mediului în România.
„Vă prezentăm integral documentul transmis de către MAPPM şefului Delegaţiei Permanente a Comisiei Europene la Bucureşti, ce conţine inventarul zonelor critice sub aspectul stării mediului în România şi zonele critice din România sub aspectul poluării atmosferice, poluării apelor si poluării solurilor:
Zone critice sub aspectul poluării atmosferice:
–Copşa Mică, Zlatna, Baia Mare – zone poluate în special cu metale grele (cupru, plumb, cadmiu), dioxid de sulf şi pulberi în suspensie proveniţi din industria metalurgică neferoasă;
–Hunedoara, Călan, Galaţi – zone poluate în special cu oxizi de fier, metale neferoase şi pulberi sedimentabile provenite din siderurgie;
–Râmnicu Vâlcea, Oneşti, Săvineşti, Stolnicei, Ploieşti – zone poluate în special cu acid clorhidric, clor şi compuşi organici volatili proveniţi din industria chimică şi petrochimică;
Târgu Mureş – zonă poluată în special cu amoniac şi oxizi de azot proveniţi din industria de îngrăşăminte chimice;
–Brăila, Suceava, Dej, Săvineşti, Borzeşti – zone poluate în special cu dioxid de sulf, sulfură de carbon, hidrogen sulfurat, mercaptan, provenite din industria de celuloză, hârtie şi fibre sintetice.
Obiective industriale a căror activitate determină frecvente depăşiri ale concentraţiilor maxim admise la indicatorii de calitate ai atmosferei: Bucureşti – Automatica, Acumulatorul, Platforma chimica Dudesti, Faur, Griro, Aeroport; Ploieşti – Petrotel, Astra, Derolever, Vega; Braşov – Sofert; Bacău – CCH Letea; Turda – Cimentul, UCT Turda; Baia Mare – Phoenix, Romplumb; Craiova – SC Doljchim, CET Isalniţa; Neamţ – Pergodur; Constanţa–Oil Terminal; Cluj – Terapia; Zlatna – Ampellum; Hunedoara – Siderurgica; Oradea – Sinteza; Piteşti – Arpechim; Tirgu Jiu – Romcin; Brăila – Celhart Chiscani; Călăraşi – Siderca; Galaţi – Sidex; Giurgiu – Verachim; Râmnicu Vâlcea – Oltchim; Reşiţa – Combinatul Siderurgic; Copşa Mica – Sometra; Slatina – Platforma Industrială Slatina; Slobozia – Amonil; Suceava– Ambro; Târgovişte – COS; Târgu Mureş – Azomures; Timişoara – Solventul; Vaslui – Moldosin; Popeşti Leordeni – Danubiana; Brazi – Petrobrazi; Oneşti – Carom; Borzeşti – Chimcomplex; Codlea – Colorom; Făgarăs – Nitramonia; Bizac – Moldocim; Săvineşti – Platforma Chimică Săvineşti; Tasca – Fabrica de Ciment; Năvodari – Petromidia; Medgidia – Romcim; Ocna Mureş – UPS; Paroşeni – Renel FE Paroşeni; Ales Chiştag – Romcim; Câmpulung Muscel – Aro; Rovinari – CET Rovinari”


Poluarea şi sănătatea


Acţiunea poluării aerului asupra sănătăţii populaţiei
În cursul unui act respirator, omul în repaus trece prin plămâni o cantitate de 500 cm3 de aer, volum care creşte mult în cazul efectuării unui efort fizic, fiind direct proporţional cu acest efort. În 24 ore în mediu omul respiră circa 15-25 m3 de aer. Luând comparativ cu consumul de alimente şi apă, în timp de 24 ore, omul inhalează în medie 15 kg de aer în timp ce consumul de apă nu depăşeşte de obicei 2,5 kg, iar cel de alimente 1,5 kg. Rezultă din aceste date importanţa pentru sănătate a compoziţiei aerului atmosferic, la care se adaugă şi faptul că bariera pulmonară reţine numai în mică măsură substanţele pătrunse până la nivelul alveolei, odată cu aerul inspirat.
Din punct de vedere al igienei, aerul influenţează sănătatea atât prin compoziţia sa chimică, cât şi prin proprietăţile sale fizice (temperatură, umiditate, curenţi de aer, radiaţii, presiune).
În ceea ce priveşte compoziţia chimică distingem influenţa exercitată asupra sănătăţii de variaţii în concentraţia componenţilor normali, cât şi acţiunea pe care o exercită prezenţa în aer a unor compuşi străini.
Efectele directe sunt reprezentate de modificările care apar în starea de sănătate a populaţiei ca urmare a expunerii la agenţi poluanţi. Aceste modificări se pot traduce în ordinea gravităţii prin: creşterea mortalităţii, creşterea morbidităţii, apariţia unor simptome sau modificării fizio-patologice, apariţia unor modificări fiziologice directe şi/sau încărcarea organismului cu agentul sau agenţii poluanţi.
Efectele de lungă durată sunt caracterizate prin apariţia unor fenomene patologice în urma expunerii prelungite la poluanţii atmosferici. Aceste efecte pot fi rezultatul acumulării poluanţilor în organism, in situaţia poluanţilor cumulativi (Pb, F etc.), până când încărcarea atinge pragul toxic. De asemenea modificările patologice pot fi determinate de impactul repetat al agentului nociv asupra anumitor organe sau sisteme. Efectele de lungă durată apar după intervale lungi de timp de expunere care pot fi de ani sau chiar de zeci de ani. Manifestările patologice pot îmbrăca aspecte specifice poluanţilor (intoxicaţii cronice, fenomene algerice, efecte carcinogene, mutagene şi teratogene) sau pot fi caracterizate prin apariţia unor îmbolnăviri cu etimologie multiplă, în care poluanţii să reprezinte unul dintre agenţii etimologici determinanţi sau agravanţi (boli respiratorii acute şi cronice, anemii etc.).
Poluanţii iritanţi realizează efecte iritative asupra mucoasei oculare şi îndeosebi asupra aparatului respirator. În această grupă intră pulberile netoxice, precum şi o sumă de gaze şi vapori ca bioxidul de sulf, bioxidul de azot, ozonul şi substanţele oxidante, clorul, amoniacul etc. Poluarea iritantă constitue cea mai răspândită dintre tipurile de poluare, rezultând în primul rând din procesele de ardere a combustibilului, dar şi de celelalte surse de poluări.
Poluanţii fibrozanţi produc modificări fibroase la nivelul aparatului respirator.
Printre cei mai răspândiţi sunt bioxidul de siliciu, azbestul, şi oxizii de fier, la care se adaugă compuşii de cobalt, bariu etc. Sunt mult mai agresivi în mediul industrial unde determină îmbolnăviri specifice care sunt excepţionale în condiţii de poluare a aerului. Totuşi poluarea intensă cu pulberi poate duce la modificări fibroase pulmonare.
Poluanţii alergenici din atmosferă sunt cunoscuţi de multă vreme. Îndeosebi este cazul poluanţilor naturali (polen, fungi, insecte) precum şi a prafului din casă, responsabili de un număr foarte mare de alergii respiratorii sau cutanate. Pe lângă acestea se adaugă poluanţii proveniţi din surse artificiale – în special industriale – care pot emite în atmosferă o sumă de alergeni compleţi sau incompleţi. Pe primul loc din acest punct de vedere, se găseşte industria chimică (industria maselor plastice, industria farmaceutică, fabricile de insecticide etc.). Sunt semnalate şi situaţii cu apariţia unor fenomene alergice în masă, ca cel de la New Orleans din 1958 în care alergenul a fost identificat în praful provenit de la deşeuri industriale depuse în holde.
Poluanţi cancerigeni. Există foarte dificultăţi în estimarea rolului poluanţilor atmosferici ca factori etiologici ai cancerului. Totuşi creşterea frecvenţei cancerului îndeosebi în mediul urban, a impus luarea în considerare şi a poluanţilor atmosferici ca agenţi cauzali posibili, cu atât mai mult cu cât în zonele poluate au fost identificate în aer substanţe cert carcinogene. Putem clasifica substanţele cancerigene prezente în aer în substanţe organice şi substanţe anorganice.
Dintre poluanţii organici cancerigeni din aer, cei mai răspândiţi sunt hidrocarburile policiclice aromatice ca enzopiren, benzontracen, benzofluoranten etc. Cel mai răspândit este benzoopirenul, provenind din procese de combustie atât fixe cât şi mobile. Ia naştere în timpul arderii, se volatilizează la temperatura ridicată şi condensează rapid pe elementele în suspensie. Substanţa cancerigenă este cunoscută de multă vreme, iar prezenţa în aer indică un risc crescut de cancer pulmonar. Efecte cancerigene se atribuie şi insecticidelor organoclorurate precum şi unor monomeri folosiţi la fabricarea maselor practice.
Mai sunt incriminaţi ca agenţi cancerigeni dibenzacridina, epoxizii, precum şi nitrosaminele în aer putând fi prezenţi precursorii acestora (nitriţii şi aminele secundare).
Dintre poluanţii cancerigeni anorganici menţionăm azbestul, arsenul, cromul, cobaltul, beriliul, nichelul şi seleniul. Mai frecvent întâlnită în mediul industrial, prezenţa lor în aer a fost semnalată şi în zonele din apropierea industriilor.
Un aspect deosebit îl prezintă azbestul, mai periculos decât se presupunea cu câţiva ani în urmă şi a cărui prezenţă a fost demonstrată atât în atmosfera urbană cit şi în plămânii (corpi azbestizici pulmonari) unui procent apreciabil din populaţia urbană neexpusă profesional.

Meteorologia şi efectele asupra sănătăţii
Produsele concentrate poluante sunt reduse chimic de amestecurile moleculare din atmosferă, ce depind de condiţiile atmosferice, ca de exemplu temperatura, viteza vântului şi mişcările sistemelor depresionare care interacţionează cu topografia locală, modelând munţii si văile. În mod normal, temperatura descreşte odată cu creşterea altitudinii. Dar când o pătură atmosferică de aer rece se poziţionează sub o pătură de aer mai cald, producându-se o inversiune termică, amestecurile chimice atmosferice între componentele atmosferice si poluanţi sunt încetinite, la fel ca şi procesele reducătoare, iar poluanţii se pot acumula la altitudini joase, aproape de nivelul solului. Aceste inversiuni termice pot surveni sub un front atmosferic staţionar de presiune ridicată cuplat cu viteze scăzute ale vântului.
Perioade de numai trei zile cu astfel de condiţii pot duce la apariţia unor concentraţii periculoase de materiale poluante, în arealele în care există un grad ridicat de poluare şi, în condiţii severe pot rezulta maladii sau chiar moartea.. Severe cazuri de poluare în Londra au luat între 3500 şi 4000 de vieţi în 1952 si alte 700 în 1962. Degajări de izocianat de metil în aer în timpul unei inversiune termică a cauzat dezastrul din India, din Decembrie 1984, când s-au produs peste 3300 de decese şi alte 20.000 de îmbolnăviri.
Cei mai expuşi pericolului unei îmbolnăviri din cauza poluării sunt cei foarte tineri, bătrânii, fumătorii, cei care muncesc într-un mediu în care sunt expuşi direct la materialele poluante, şi mai ales persoanele cu afecţiuni cardiace sau pulmonare. Alte efecte negative ale poluării sunt deteriorarea culturilor agricole şi chiar îmbolnăvirea animalelor. Primele efecte vizibile ale poluării sunt cele estetice care nu sunt neapărat periculoase şi care includ scăderea vizibilităţii datorită acumulărilor de particule pe praf aflate în suspensie în aer, mirosul urât produs de hidrogenul sulforos emanat din fabricile de celuloza si hârtie etc.

Poluare: combatere

Colapsul global al mediului înconjurător este inevitabil. Statele dezvoltate ar trebui să lucreze alături de statele în curs de dezvoltare pentru a se sigura faptul că economiile acestor tari nu contribuie la accentuarea problemelor legate de poluare. Politicienii din zilele noastre ar trebui să se gândească mai degrabă la susţinerea programelor de reducere a poluării decât la o extindere cât mai mare a industrializării. Strategiile de conservare a mediului ar trebui sa fie acceptate pe scară mondială, şi oamenii ar trebui să înceapă să se gândească la reducerea considerabilă a consumului energetic fără a se sacrifica însă confortul. Cu alte cuvinte, având la dispoziţie tehnologia actuală, distrugerea globala a mediului înconjurător ar putea fi stopată.
Controlarea poluării atmosferice
Cele mai sensibile strategii de control ale poluării atmosferice implică metode ce reduc, colectează, captează sau reţin poluanţi înainte ca ei sa intre în atmosferă. Din punct de vedere ecologic, reducând emisiile poluante cu o mărire a randamentului energetic şi prin măsuri de conservare, precum arderea de mai puţin combustibil este strategia preferată. Influenţând oamenii sa folosească transportul în comun în locul autovehiculelor personale ajută de asemenea la îmbunătăţirea calităţii aerului urban.
Potenţiali poluanţi pot exista în materialele ce intră în procese chimice sau în procese de combustie (ca de exemplu plumbul din benzină). Metode de controlare a poluării atmosferice includ şi îndepărtarea materialelor poluante direct din produsul brut, înainte ca acesta să fie folosit, sau imediat după ce s-a format, dar şi alterarea proceselor chimice ce duc l-a obţinerea produsului finit, astfel încât produşii poluanţi să nu se formeze sau să se formeze la nivele scăzute. Reducerea emisiilor de gaze din arderea combustibililor folosiţi de către automobile este posibilă şi prin realizarea unei combustii cât mai complete a carburantului sau prin recircularea gazelor provenite de la rezervor, carburator şi motor, dar şi prin descompunerea gazelor în elemente puţin poluante cu ajutorul proceselor catalitice. Poluanţii industriali pot fi la rândul lor captaţi în filtre, precipitatori electrostatici.

Acţiuni guvernamentale
Diferite ţări au impus standarde în legislaţie cu privire la nivelele de concentraţie ce se cred a fi suficient de scăzute pentru a proteja sănătatea publică. Standardele privind sursele de emisie au de asemenea specificate limitele de emisie a substanţelor poluante în atmosfera astfel încât standardele de calitate ale aerului să fie atinse. Cu toate acestea însă, natura problemei necesită implementarea tratatelor internaţionale ale mediului, si până în acest moment 49 de ţări au aprobat în Martie 1985 convenţia Naţiunilor Unite cu privire la stratul de ozon. “Protocolul de la Montreal”, aţa cum a fost numită aceasta convenţie renegociată în 1990 apela la îndepărtarea anumitor clorocarburi si fluorocarburi până la sfârşitul secolului şi asigură ajutor în vederea dezvoltării ţărilor în realizarea acestor tranziţii. în plus, mai multe tratate internaţionale au fost semnate în scopul reducerii incidenţei ploii acide.
In Statele Unite, Actul Aerului Curat din 1967, aşa cum a fost amendat în 1970, 1977 şi 1990 este baza legală a controlării poluării atmosferice. Agenţia de Protecţie a Mediului are ca responsabilitate primară îndeplinirea cererilor acestui act, care specifică să se stabilească standarde privind calitatea aerului în cazul diferitelor substanţe. Actul a fost de asemenea destinat prevenirii deteriorării calităţii aerului în arealele unde aerul este în prezent mai curat decât impun standardele. Amendamentele din 1990 identifică ozonul, monoxidul de carbon, ploaia acidă şi noxele atmosferice ca fiind cele mai grave probleme ale poluării aerului.
Ce am putea face pentru mediul înconjurător
Am putea stopa criza energetică folosind energia într-un mod raţional. Câteva din lucrurile pe care le-ar putea face pentru a salva energie sunt:
Folosirea mai rară a automobilelor: mersul, ciclismul, sau transporturile publice.
Evitarea cumpărării bunurilor care sunt împachetate excesiv. Este necesară energie pentru a confecţiona ambalajele, dar şi de a le recicla.
Evitarea pierderilor: redu ceea ce foloseşti, refoloseşte lucrurile în loc să cumperi altele noi, repară obiectele stricate în loc să le arunci, si reciclează cât mai mult posibil. Află ce facilitaţi de reciclare sunt disponibile în zona ta. Încearcă să nu arunci lucrurile dacă acestea ar mai putea avea o altă folosinţă.
Izolează-ti casa: caută crăpăturile din uşi, ferestre, si asigură-te că podul este suficient izolat pentru a păstra căldura casei.
Foloseşte aparatura electrică casnică care nu consuma multă energie: când cumperi noi aparate electrocasnice întreabă care modele consumă mai puţina energie. Foloseşte becuri cu un consum scăzut de energie şi baterii reîncărcabile.
Economiseşte apă: este necesară o mare cantitate de energie pentru a purifica apa. Un robinet stricat poate consuma aproximativ 30 de litri de apă pe zi.
Învaţă cât mai mult posibil despre problemele energetice ale Pământului şi cauzele ce le determină. Află dacă sunt grupări ecologice în zona ta care te-ar putea informa.