Planul Schuman si Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului(CECO). Tratatul de la Paris.

Propunerea lui Jean Monnet,care a fost prezentata de guvernul francez sub numele de Planul Schuman, era ca industria carbonifera si siderurgica a Frantei si Germaniei de Vest sa fie subordonate unei singure, Inalte Autoritati, care sa le supravegheze dezvoltarea ’’ Solidaritatea creata intre cele doua tari prin productia comuna va arata ca un razboi intre Franta si Germania devine nu numai de neconceput, ci si imposibil sub aspect material’’, a spus Schuman cu prilejul lansarii planului sau pe 9 mai 1950.
La 20 iunie 1950, la paris, si-a inceput lucrarile o conferinta internationala ; dupa zece luni de lucru, este parafat un proiect de conventie elaborat de experti, la 19 martie 1951.
Tratatul a intrat in vigoare la 25 iulie 1951 si, alaturi de statele fondatoare - Franta si Germania Occidentala – a fost semnat de Italia in persoana lui Alcide de Gasperi, Belgia, Olanda si Luxemburg.
Marea Britanie a refuzat la negocieri, deoarece era neincrezatoare in aceasta noua ’’Lotharingie’’ prea influienta.
Tratatul prevedea infiintarea comunitatii pe o perioada de 50 de ani si era deschis aderarii altor state, obiectivul acestuia era crearea ( la dimensiunea celor 6 state member ) unei piete comune a carbunelui si otelului in care sa domneasca libera circulatie a marfurilor, serviciilor si capitalurilor si libera concurenta.
CECO este prima organizatie europeana ce dispune de puteri supranationale. Aceasta rezulta din delegarea suveranitatii consimtita de state prin intermediul unui proces de negociere a textelor ratificate de parlamentele nationale.
Supranationalitatea este valabila numai asupra unor sectoare limitate : Inalta Autoritate are coppetente in gestionarea pietei comune a carbinelui si otelului. Conform declaratiei Schuman, misiunea principala a Inaltei Autoritati este de ’’ a asigura in cit mai scurt timp, modernizarea productiei si cresterea calitatii acesteia, furnizarea carbunelui si otelului in aceleasi conditii pe piata franceza si cea germana, cit si pe pietele celorlalte tari aderente, dezvoltarea exportului comun spre alte tari, egalizarea progresului in ceea ce priveste imbunatatirea conditiilor de viata ale fortei de munca din aceste industrii’’.
A fost creat Consiliul de Ministri, constituit ca organism interguvernamental pentru apararea intereselor tarilor membre, format din cei 6 ministri de externe care isi da avizul favorabil fata de unele decizii ale Inaltei Autoritati.
Adunarea Comuna este un organism de control democratic al factorului executiv ; reprezinta interesele popoarelor statelor membre ; este compusa din 78 de membri, delegati de catre parlamentele nationale.
Controlul politic asupra Inaltei Autoritati era incredintat unei adunari(devenita azi Parlamentul European), iar Curtea de Justitie, nou-creta urma sa asigure respectarea si suprematia dreptului in interiorul sistemului.
A mai fost fondat si un comitet special de ministri(devenit astazi Consiliul Comunitatii Europene sau al Uniunii Europene), in care reprezentantii sistemelor membre garantau ca Inalta Autoritate actioneaza doar in strinsa legatura cu guvernele nationale.
Acest prim Tratat a realizat o integrare foarte profunda. El a infiintat institutii interne carora le-a definit, totodata, functiile. Finalitatea sa integratoare se observa, in primul rind, in materia concurentei : orice afectare a concurentei intra sub incidenta articolului 64 si urmatoarele. Deasemenea finalitatea sa integrationista se reflecta prin impunerea, inca din anul 1951, aunui control comunitar.
Tratatul instituind CECO prvedea posibilitatea de a exercita o actiune directa asupra pietei, daca circumstantele o cereau. Din aceasta perspective era posibil sa se impuna preturi si cote de fabricare, dar si de repartizare in sectorul carbunelui si otelului.
Tratatul a fost semnat pe o perioada de 50 de ani, efectele sle incetind la data de 23 iulie 2002.
Instituirea CECO a determinat politicienii europeni sa extrapoleze noul sistem de integrare economica si la alte domenii :
• La 27 mai 1952, a fost semnat la paris tratatul instituind Comunitatea Europeana de Aparare (CEA) ;
• La 9 martie 1953, Adunarea Generala CECO a elaborat si prezentat reprezentantilor guvernelor statelor membre proiectul tratatului instituind Comunitatea Politica Europeana (CPE) ;
• La 30 august 1954, Franta respinge, printr-un vot procedural, tratatul CEA, iar proiectul CPE este lasat in nelucrare ;
• Ministrii afacerilor externe ai celor ’’sase’’ reuniti in cadrul Conferintei de la Messina din 1-2 iunie 1955, recunoscind viabilitatea si logica constructiei europene inceputa in 1951, confirma ca statele lor sunt cointeresate de continuarea integrarii lor economice si accepta sa extinda domeniul energiei nucleare ;
• In consecinta este creat Comitetul interguvernamental prezidat de P.H.Spaac care elaboreza un raport asupra’’posibilitatilor unei uniuni economice generale, ca si asupra unei uniuni in domeniul nuclear’’ ;
• La 25 martie 1957, pe baza rapotului Spaac, remis la 21 aprilie 11956, guvernele ’’ celor sase’’ au inceput negocierile care au dus la semnarea tratatelor de la Roma, adica a Tratatului instituindComunitatetea Economica Europeana(CEE) si a Tratatului instituind Comunitatea Europeana a Energiei Atomice(CEEA) sau ’’Euratom’’.
Integrarea institutionala este realizata mult mai tirziu, prin Tratatul de fuziune si prin extinderea competentelor Adunarii Generale, a alegerii membrilor ei prin sufragiu universal direct si trecerii de la cerinta votului unanim la votul majoritar in cadrul Consiliului.