Timpuri străvechi

Pe teritoriul României au fost descoperite vestigii de o rară frumuseţe ale
culturilor neolitice; în acest spaţiu a înflorit civilizaţia geto-dacilor, un neam aparţinând marii familii a tracilor. Geto-dacii s-au impus în fata celorlalte neamuri în condiţii de mare însemnătate istorică ( în anul 335 î.e.n. ei au luptat împotriva celebrului Alexandru cel Mare, iar în jurul anului 290 î.e.n. ei au luat ca ostatic pe succesorul acestuia, regele Lisimac). Domniile elene au influenţat pozitiv cultura si civilizaţia geto-dacilor, care au asimilat benefic această influenţă.

Prin faptul că a reuşit să-i sperie pe geto-daci, expansiunea Imperiului Roman în
Peninsula Balcanică a contribuit la întărirea unităţii lor. La mijlocul secolului I al erei noastre, regele get Burebista reuşeşte să întemeieze un stat foarte puternic, unind triburile geto-dacice dintr-un spaţiu vast, care se întindea de la actualul teritoriu al Slovaciei până în Balcani; el a forţat toate oraşele pontice, de la Olbia la Apolonia din Tracia, să se supună stăpânirii sale. Lupta dintre armatele conduse de Burebista şi cele conduse de Iuliu Cezar urma să aibă loc în anul 44 î.e.n.; tocmai atunci însă împăratul roman a fost asasinat; după puţin timp, Burebista a avut aceeaşi soartă.

La începutul erei noastre, Imperiul Roman, în expansiunea sa, s-a apropiat tot mai mult de Dunăre, geto-dacii neavând altă soluţie decât să menţină relaţii cu acesta, fie cordiale, fie ostile, să asimileze elemente ale civilizaţiei romane si de tehnică militară. Aceştia vor ţine piept romanilor din punct de vedere politic şi militar vreme de aproape un secol, până în vremea împăratului roman Traian. În anul 106 e.n., după lungi şi teribile războaie, acesta reuşeşte să înfrângă rezistenţa eroică a dacilor, al căror rege, Decebal, intrat în legendă pentru curajul său, a preferat să-şi ia viaţa decât să devină prizonierul romanilor. Generaţiile ce aveau să urmeze au păstrat în conştiinţa lor, ca pe o faptă glorioasă, rezistenţa şi înfrângerea Daciei conduse de Decebal. Monumentele care dăinuie - Columna lui Traian, aflată la Roma, şi Tropaeum Trajani de la Adamclisi, Dobrogea - stau mărturie, prin scenele pe care le reprezintă, a curajului arătat de daci în apărarea ţinutului lor şi a munţilor lor ca o pavăză şi plini de bogăţii.

Cu toate suferinţele îndurate, includerea Daciei în Imperiul Roman a avut si părţile ei bune: prin strădania localnicilor şi a coloniştilor romani, prin spiritul lor întreprinzător, Dacia atinge un înalt grad de dezvoltare materială şi spirituală, şi are loc un important proces de romanizare, cu amprente durabile, ce pot fi regăsite până astăzi în limba latină a poporului român, în numele său în conştiinţă şi cultură. În etnogeneza poporului român elementul etnic primordial este cel geto-dacic, peste care se suprapune elementul etnic roman.

În anul 271 e.n., datorită crizei care macină Imperiul Roman, precum şi presiunii exercitate de popoarele barbare, Împăratul Aurelian s-a văzut nevoit să treacă la retragerea din Dacia a trupelor sale, a administraţiei şi a unei părţi din populaţia oraşelor, deplasându-le la sud de Dunăre. Cu toate acestea, majoritatea populaţiei, alcătuită din ţărani români şi daci romanizaţi, nu şi-a părăsit pământul, rămânând strâns legată de lumea romană sud-dunăreană. Daco-romanii, în contact cu popoarele barbare, au adoptat forme de organizare impuse de nou createle condiţii istorice. Ei s-au organizat în ceea ce marele istoric roman Nicolae Iorga numea "romanii populari" sau "romanii rurali", respectiv acele teritorii unde autoritatea imperială încetase şi a căror populaţie se grupase în organisme populare. Aceasta era considerată drept romani prin locuitori, care erau conştienţi că aparţin sau că aparţinuseră Imperiului Roman.