Reformele înfăptuite în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza

Crearea statului naţional, prin unirea forţelor poporului român din Moldova şi Ţara Românească , a deschis calea unor profunde prefaceri în viaţa socială, economică, politică şi culturală. Transformările înnoitoare se înscriau pe linia cerinţelor revoluţionare de la 1848 şi ale programului unionist.
După 24 ianuarie 1859, principalul ţel al politicii lui Cuza (1859 – 1866) a fost obţinerea recunoaşterii de către puterile garante a dublei sale alegeri şi realizarea unităţii administrative a tânărului stat naţional. Cuza a fost recunoscut oficial ca singurul domn al Principatelor în martie 1859, de către reprezentanţii Franţei, Rusiei, Sardiniei, Prusiei şi Angliei. Tot în acelaşi an şi-au dat acordul Austria şi Turcia.
După tratative anevoioase, în noiembrie 1861, Turcia a recunoscut unirea completă, cu acordul puterilor garante, dar numai pe timpul vieţii lui Cuza.
Guvernele formate în cele două Principate aveau în general o orientare politică moderată, exprimând atât interesele burgheziei cât şi cele ale boierimii. Acestea vor acţiona în mod unitar pentru consolidarea Unirii, pentru aplicarea programului de reforme şi crearea instituţiilor statale burgheze.
Alexandru I. Cuza a dat o atenţie deosebită unificării militare. În primăvara şi vara anului 1859 un prim pas în acest scop l-a constituit concentrarea unităţilor într-o tabără militară unică la Floreşti. Armata unificată avea datoria de a apăra autonomia ţării împotriva unei eventuale intervenţii străine şi să fie oricând pregătită pentru obţinerea independenţei naţionale.
În 1859 Principatele Unite duceau tot mai mult o politică externă proprie, deşi erau dependente de Turcia. În anul 1860 se înfiinţează prima agenţie diplomatică română şi încheierea convenţiei telegrafice directe cu Rusia. Politica externă a Principatelor Unite urmărea realizarea deplinei unităţi statale româneşti şi dobândirea independenţei de stat.
La începutul anului 1862 era în deplină desfăşurare procesul desăvârşirii unificării politice. După proclamaţia lui Cuza, din 11 septembrie 1861, ambele adunări de deputaţi şi-au încheiat lucrările pentru a se întruni la 24 ianuarie într-o Adunare Naţională la Bucureşti, care devine capitala ţării. Aceste două guverne au demisionat pentru a se alcătui un guvern unic.
Componenţa reacţionară a guvernului a creat multe nemulţumiri. Grupuri mari de ţărani se îndreptau în ianuarie 1862 spre Bucureşti pentru ca să „scape de boierii care îi stăpânesc”. Guvernul a solicitat ajutorul armatei, care i-au împrăştiat pe ţărani. Boierimea conservatoare şi-a dat seama că orice amânare a rezolvării problemei agrare putea atrage grave consecinţe, de aceea guvernul conservator a depus un proiect de lege rurală, care îi emancipa pe ţărani de servituţile feudale, dar îi deposeda de pământul ce-l aveau în folosinţă. Deşi a fost votat de majoritatea reacţionară a Adunării, Cuza a refuzat să-l sancţioneze.
Din cauza planurilor domnitorului de a realiza reforma agrară prin împroprietărire şi divergenţele ivite între domn şi gruparea liberal – radicală, a dus la sfârşitul anului 1962 şi începutul anului 1863 la alcătuirea unei înţelegeri politice, numită „monstruoasa coaliţie”. Aceasta a făcut o opoziţie înverşunată domnitorului, uneltind înlăturarea sa şi aducerea unui prinţ străin pe tronul României.
În aprilie 1864, guvernul Kogălniceanu a depus pe biroul Adunării proiectul de lege rurală, care prevedea împroprietărirea ţăranilor, dar a fost respins de majoritatea reacţionară. Al. I. Cuza a recurs la lovitura de stat din 2 mai 1864, fiind hotărât să dea cele două legi fundamentale: legea electorală şi legea agrară. Cu sprijinul lui Kogălniceanu a dizolvat Adunarea şi a supus ratificării poporului un statut al Convenţiei, acceptat de puterile garante. Noua lege reprezenta un mare progres faţă de trecut, când mii de alegători dispuneau de viaţa politică a ţării.
Pe temeiul noii Constituţii din 14 august 1864 a fost decretată de către domnitor legea agrară. Cu toate scăderile şi limitele ei, reforma agrară din 1864 reprezintă unul din evenimentele cele mai importante ala istoriei moderne a României. Această reformă agrară a avut ca urmări principale sporirea producţiei agricole, o accentuare a evoluţiei capitaliste la sate şi o creştere a conştiinţei ţărănimii.
O altă realizare de seamă a constituit-o organizarea învăţământului. Prin legea Instrucţiunii publice din 25 noiembrie 1864, care a stat la baza învăţământului românesc timp de peste trei decenii, s-au stabilit trei grade de învăţământ: primar, secundar, superior.
În anul 1864 au fost promulgate legile privind organizarea administraţiei. Administraţia judeţelor şi a comunelor se făcea de consilii alese pe baza votului cenzitar.
Una din cele mai importante înfăptuiri a fost reorganizarea Justiţiei. Codurile penal, civil şi comercial au intrat în vigoare din anul 1865. O grijă deosebită a manifestat Cuza pentru crearea armatei naţionale.
Politica lui Al. I. Cuza a dus la înăsprirea relaţiilor cu monstruoasa coaliţie.
O încercare nereuşită de a-l înlătura pe Cuza a avut loc în august 1865, când acesta era plecat în Germania pentru a-şi îngriji sănătatea. După aceea, conservatorii şi liberalii coalizaţi izbutesc să atragă de partea lor ofiţerii superiori cu funcţii importante de comandă la unităţile militare din ţară. Astfel în noaptea de 10-11 februarie 1866, Al. I. Cuza a fast detronat şi expulzat din ţară. El a rămas în străinătate până la sfârşitul vieţii sale. La 15 mai 1873 Cuza a murit, fiind adus în ţară şi înmormântat la Ruginoasa.
În locul lui Cuza a fost instituită o locotenenţă domnească alcătuită din trei membrii: Lascăr Cartagiu, Nicolae Golescu şi colonelul N. Haralambie. Se pregătea instaurarea unui regim politic în frunte cu un prinţ de origine străină.

Sursa: ISTORIA ROMÂNIEI