Precursorii Băncii Centrale de Emisiune

Principala cale de punere în circulaţie a bancnotelor era acordarea creditelor de reescontare. Existenţa Băncii de Emisiune presupunea existenţa unei reţele de bănci comerciale care să preia bancnotele emise de Banca de Emisiune şi să le repartizeze sub forma unor credite de scont.
În capitalism, între sistemul bănesc şi sistemul de credit, între Banca de Emisiune şi băncile comerciale există o legătură organică. Prin credit, capitaliştii utilizează banii ca mărfuri pentru producerea profitului . Banii capătă astfel, în afară de valoarea de întrebuinţare pe care o au ca bani, o valoare de întrebuinţare suplimentară, anume aceea de a funcţiona în calitate de capital. Valoarea lor de întrebuinţare constă în profitul pe care-l produc atunci când sunt transformaţi în capital, banii devenind astfel o marfă.
Caracteristic pentru această marfă este faptul că în anumite cazuri ea nu se cedează definitiv, ci numai se împrumută, reîntorcându-se la proprietar, după ce s-a realizat valoarea ei de întrebuinţare, adică după ce s-a produs plusvaloarea. Dezvoltarea sistemului de credit capitalist, deci posibilitatea comercianţilor şi industriaşilor de a dispune, prin intermediul bancherilor, de economiile băneşti ale tuturor claselor societăţii, constituie o cerinţă legată de dezvoltarea comerţului cu mărfuri.
În ţara noastră, sistemul de credit capitalist s-a format pe două căi:
1) transformarea zarafilor şi cămătarilor în bancheri capitalişti; aceştia împrumutau mai puţin burghezia industrială şi comercială şi mai mult pe domnitori şi boieri.
Ex. la Bucureşti – Ştefan Băltăreţu, Ştefan Meitani, Hagi Moscu; la Iaşi – Andrei Pavli, Kirkor Adamachi, Spiro, Acatu, etc.; Michel Daniel (Iaşi) împrumuta pe domnitorul Mihail Sturdza şi pe boieri.
Riscul bancherilor de a rămâne neachitaţi la scadenţă era mare, deci aceştia practicau dobânzi foarte ridicate (18, 24, 30, 40% pe an). Dobânzile nu conveneau burgheziei, deoarece reduceau plusprodusul însuşit de acesta, iar capitalul bancherilor era redus (aveau doar capitaluri proprii).
2) crearea unor bănci pe acţiuni, cu ajutorul statului
Moşierii cereau înfiinţarea unei bănci de credit funciar, negustorii doreau bănci de scont şi circulaţiune.
• Obşteasca Adunare exprima în 1832 dorinţa de a crea o bancă naţională.
• La 1850, domnitorul Ştirbey tratează cu doi capitalişti din Prusia înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţie.
• În Moldova se cunoaşte, până în 1859, existenţa unor proiecte de bănci, din care trei întocmite de economistul N. Şuţu, iar altul (1852) întocmit de Grigore Alex Ghica.
• În 1856 ia fiinţă Banca Naţională a Moldovei.
• Între 1859-1880 mai apar încă 18 proiecte, din care 8 elaborate de miniştrii de finanţe sub presiunea burgheziei interesate. Numai două dintre acestea se înfăptuiesc: sucursala din Bucureşti a Băncii Imperiale Otomane din Constantinopol şi Creditul financiar rural.

Iniţiativa înfiinţării băncii capitaliste a fost susţinută de burghezia
industrială şi comercială, care urmărea ca aceste bănci să beneficieze de privilegiul emisiunii de bancnote. Problema acoperirii marilor nevoi de bani pentru satisfacerea cerinţelor comerciale şi industriale nu s-a rezolvat prin creşterea producţiei de aur şi argint şi prin adoptarea bimetalismului, ultima soluţe rămânând banii de credit, în special bancnotele.
O altă categorie de interesaţi în crearea unei bănci de emisiune era moşierimea, care ar fi dorit un credit pe termen lung şi cu dobândă mică. Iniţial, moşierimea a manifestat o rezervă faţă de crearea Băncii de Emisiune, deoarece aceasta trebuia să acopere, în primul rând, nevoile de credit ale comercianţilor şi industriaşilor.
Contribuţia statului la crearea băncilor capitaliste a fost proporţională cu interesul pe care cele două clase care-l conduceau (moşierimea şi burghezia) îl aveau în înfiinţarea unui sistem bancar, menit să acopere deficitul prin împrumuturi în sume mari, cu dobândă mică.
Şi capitaliştii străini aveau interes în constituirea băncilor pentru a înlesni pătrunderea capitalului străin în Ţările Române şi transformarea capitalului inactiv autohton în capital activ, aducător de profit pentru capitaliştii străini.
Banca Naţională a Moldovei şi-a început activitatea la 12/24 martie 1857, la Iaşi. Capitalul băncii aşa-zis “naţionale” nu putea fi exprimat, pe vremea aceea, decât în bani străini: în speţă 10 mil. de taleri de Prusia, împărţiţi în 50.000 de acţiuni a câte 200 de taleri fiecare. Capitaliştii din Moldova deţineau doar 10% din numărul total de acţiuni.
Banca Naţională a Moldovei avea privilegiul să emită bancnote convertibile al vedere, cu valori de la 40 de sorocoveţi în sus, cu acoperire în aur şi argint de cel puţin 1/3 din volumul bancnotelor în circulaţie. Pentru rest, banca trebuia să dispună de cambii şi alte valori cu scadenţe până la 90 de zile. Pe lângă emisiunea de bancnote, banca mai avea dreptul să facă oricare alte operaţii mai mult sau mai puţin bancare: scont, împrumut pe ipotecă, amanet, etc.
Din cauza opoziţiei Turciei, banca a început să funcţioneze abia la 24 martie 1857, neajungând să emită bancnote. La 14 iunie 1858 banca a fost declarată în stare de faliment, cauza principală fiind politica de credite (credite neachitate datorită împrumuturilor acordate în sume foarte mari).
În ce priveşte creditul funciar destinat moşierimii, eforturile s-au concretizat într-o vastă acţiune de propagandă şi într-o serie de proiecte care s-au succedat la intervale foarte scurte în anii 1872-1873. În cele dinn urmă, după dezbateri aprinse în parlament, care scoteau la iveală diferitele interese de grup din sânul burgheziei şi moşierimii, proiectul marilor proprietari funciari a devenit în aprilie 1873 legea pentru creditul funciar român.
Pentru constituirea “Primei societăţi de credit funciar român din Bucureşti” s-au asociat 136 moşieri, ale căror moşii, înscrise la ipotecă şi cuprinzând terenuri arabile, vii, păduri şi munţi aveau o valoare declarată după venit de 26 156 434 lei. Societatea a fost înfiinţată în iunie 1873, iar creditele, acordate pe bază de scrisuri funciare şi pe termene între 10 şi 60 de ani, au totalizat până în anul 1915 suma considerabilă de 725 113 900 lei aur.
Pe baza aceloraşi principii organizatorice a fost înfiinţat în 1875 Creditul funciar urban Bucureşti, iar în 1881 Creditul funciar urban Iaşi, în vederea sprijinirii marilor proprietari de imobile urbane. Ca şi Creditul funciar rural, aceste institute au contribuit la accentuarea contradicţiilor care în economia ţării, în stadiul ei de atunci existau, firesc.
Succesul obţinut de moşierime prin înfiinţarea creditului funciar era incomplet fără înfiinţarea băncii de emisiune.