FUNCŢIA DE REPREZENTARE A LOCUINŢEI

Locuinţa, prezentă în viaţa comunităţii umane încă din paleolitic, poate fi definită în funcţie de aspectele sale economice, arhitecturale, sociale, estetice, etc. Dar, poate mai important decât orice definiţie este modul în care aceasta serveşte omului şi cerinţelor sale specifice.
Complexul concept de “ locuire ” poate fi cu greu surprins in totalitatea sa. Definirea sa presupune analiza legăturii indivizibile dintre locuinţe, dotări şi amenajări socio-culturale, incluzând toate aspectele funcţionale, economice, estetice cât şi cele social-reprezentative ale fenomenului. În contextul acestor aspecte, se evidenţiază raportul dintre funcţie (conţinut) şi cadru (formă) specific aşezărilor umane aflate în continuă dezvoltare.
Înainte de toate locuinţa reprezintă, după cum afirma şi Le Corbusier, “un înveliş care răspunde anumitor cerinţe şi stabileşte raporturi juste între ambientul cosmic şi fenomenele biologice umane”, şi mult mai mult decât aceasta. O parte dintre funcţiunile legate de satisfacerea cerinţelor biologice sunt măsurabile. Însă analizând omul într-un context mai larg, cum este cel social, descoperim o serie de valenţe noi ale locuinţei, grupate în “funcţia de reprezentare”. Pe baza analizei şi cunoaşterii procesului evolutiv a construcţiei de locuinţe putem surprinde aspectele funcţiei de reprezentare a complexului rezidenţial, funcţie prin care locuinţa contribuie activ la afirmarea condiţiei umane.
Gradul de satisfacere a cerinţelor nu este raportat numai la locatar ci comparat şi cu limitele colectivităţii din care el face parte. Rezultă o scară valorică care reflectă alcătuirea acestei colectivităţi şi precizează poziţia socială a individului considerat. Dorinţa perpetuă de evidenţiere a propriei personalităţi, de recunoaştere publică a locului ocupat în comunitate îşi poate găsi în amplasare, imaginea exterioară si amenajarea locuinţei un larg câmp de manifestare. De Lauwe precizează, referindu-se la valenţele de reprezentare, că “fiecare obiect are o valoare relativă şi posesia sa oferă beneficiarului nu numai un avantaj material, ci şi un motiv de consideraţie socială… Aceasta este legată de nevoia de comunicare şi de relaţii colective”.
Caracterul de reprezentare al locuinţei s-a manifestat încă de la începutul organizării sociale a oamenilor. Arhitectura este însăşi imaginea omului, cu toată variabilitatea lui de forme, de dibăcie tehnică, de mijloace de comunicare cu ceilalţi oameni, în evoluţia din ce in ce mai complexă. Din totdeauna oamenii au făcut diferenţă între aşa-zisul container şi spaţiul propriu-zis locuit şi personalizat de om.
Într-o primă perioadă când cadrul construit de om nu căpătase suficientă autonomie în raport cu natura înconjurătoare, când dimensiunea redusă a colectivităţilor şi mijloacele materiale modeste limitau decalajele sociale, caracterul de reprezentare al locuinţei avea o accentuată încărcătură simbolică ( ex.: oraşul religios – Babilon ). Mărimea, amplasamentul, stabilitatea în spaţiu şi orientarea clădirilor din aşezările primitive se supuneau unor credinţe mitice legate de succesiunea anotimpurilor sau traiectoria soarelui, ca şi cum respectarea ordinii cosmice ar putea transfera comunităţii propria permanenţă şi armonie.
Într-un oraş medieval, ordinea urbană este raportată la biserică, sistem feudal şi artizanat. Fiecare plan urban era proiecţia nemijlocită a obiectivelor clerului, a nobilimii feudale sau a breslei negustoreşti. Un prim efect l-a constituit conturarea în oraşe a unor zone diferenţiate din punct de vedere al categoriilor de locuinţe, de dotări şi amenajări, reflectând direct structura socială a comunităţii. Evident, conturarea cartierelor s-a desfăşurat cronologic, ţinând seama de valoarea terenului, de elementele naturale, istorice sau funcţionale corespunzătoare. O dată în plus, spaţiul de locuit apare ca un limbaj prin care oamenii de aceeaşi cultură comunică între ei.
Spre deosebire de valenţele de reprezentare ale exteriorului, amenajările interioare, mai puţin statice, înregistrează cu fidelitate devenirile sociale ale locuinţei. Deoarece o locuinţă nu poate corespunde la nesfârşit posibilităţilor şi aspiraţiilor unei familii, trecerile de la o categorie socială la alta sunt de regulă însoţite şi de schimbarea domiciliului.
Amprenta proprie întipărită în aranjarea locuinţei de către individ şi familia sa uneori de-a lungul câtorva generaţii depinde în mare măsură de statutul de folosinţă al acesteia. Astfel, marea majoritate a familiilor preferă să folosească o locuinţă proprie, separată de cea a vecinilor – casa unifamilială pe lot. Proprietatea asupra unei case stimulează familia în exprimarea amprentei specifice. Se vorbeşte chiar despre “mândria de proprietar”, locatarul proprietar fiind în mai mare măsură interesat de vecini şi vecinătăţi decât chiriaşul.
Afirmaţia lui De Lauwe potrivit căreia “indivizii care nu au un domiciliu fix nu pot avea o viaţă acceptabilă in societate – ei sunt mai mult ori mai puţin respinşi” poate fi considerată general valabilă.
In final se constată extinderea caracterului de reprezentare de la individ la întreaga comunitate, caracterizată printr-o oarecare omogenitate: rolul de reprezentare se manifestă aşadar pe două planuri: individual şi colectiv. Situaţia este mai bună pentru indivizii din zone cu locuinţe proprietate personală. Arhitectura unei locuinţe de acest fel însă, oricât de valoroasă nu prezintă interes decât dacă presupune posibilitatea integrării într-un ţesut urban. Locuinţa este astfel mijloc de comunicare, facilitând contacte între diferite grupuri de oameni. Datele difuzate astfel se pot constitui într-un model care, odată însuşit conduce la realizarea unor obiecte cu trăsături asemănătore sau identice.
Preocuparea mai mult sau mai puţin conştientă a locatarului pentru valorile reprezentative stă deci la originea rolului informativ şi formator al locuinţei. Nu s-a insistat niciodată destul asupra faptului că locuinţa constituie în ochii beneficiarului un univers simbolic, a cărei funcţie esenţială este de a oferi acestuia posibilitatea de a acţiona liber asupra unui spaţiu intim cu care să se identifice profund.
Loc pentru intimitatea familială, locuinţa face parte dintre acele obiective privilegiate graţie cărora poate fi exprimată personalitatea fiecăruia. Sunt case care iau valoarea unei fizionomii ale cărei amintiri rămân întipărite în memorie. Zidită după placul şi pentru nevoile anumitor oameni, fiind hotarul firesc al unui grup uman restrâns casa capătă un suflet pe care adesea nici schimbarea proprietarului nu-l poate alunga.









Bibliografie:

• Peter Derer – Locuirea urbană
• Le Corbusier – Mod de a gândi urbanismul
• Laurian Radu – Urbanismul