Cele cinci puncte ale Calvinismului

Adeptii Calvinismului s-au reunit în Olanda la Dort, în 1618. Acolo au formulat ceea ce numim acum ‘cele cinci puncte ale Calvinismului’. Ele se bazeazã pe niste afirmatii izolate si uneori gresit traduse ale Sf. Pavel, luate din contextul Scripturii si din contextul interpretãrii Sfintei Traditii strãvechi: Romani 5. 10, 2 Corinteni 5.18-19, Efeseni 2. 15-16, Coloseni 1.21-22, Romani 3.24-25. Cele cinci puncte se bazeazã de asemenea pe scrierile timpurii ale Sf. Augustin despre predestinare, multe dintre ele renegate sau clarificate ulterior. Dar mai cu seamã cei care au prezidat Consilul de la Dort au avut în vedere teoriile teologice reductioniste si chiar deconstructiviste ale lui Jean Calvin, atunci când si-a formulat noua ‘Suma teologicã’ Protestantã.
Autorii celor cinci puncte s-au inspirat din spiritul scolasticismului medieval, reducând relatia lui Dumnezeu cu omul, mântuirea, creatia si Întruparea lui Hristos la cinci formule teologice simplificate, rationaliste, sãrãcite de orice sens liturgic, sacramental. La fel cum primii Reformatori si-au golit bisericile de imagini, si au atentat la Canonul Noului Testament, la Dort taina mântuirii, a relatiei lui Dumnezeu cu omenirea a fost sãrãcitã si ‘clarificatã’. La Dort Protestantismul a dat lovitura de gratie spiritului Bisericii istorice. Dumnezeul tainic, iubitor, care doreste ca toti oamenii sã fie mântuiti, a ajuns, în mâinile Reformatorilor, o vagã amintire.
Ironia face ca ‘Dumnezeul’ inventat de Calvinsti a fost de asemena redus la impotentã în timp ce, teoretic, era prezentat ca monstruos de omnipotent. ‘Dumnezeul’ calvinist a fost un fel de zeu-computer, undeva în ceruri, care în mod arbitrar îi mântuia pe unii, în timp ce pe altii îi blestema, un fenomen augustinian irational la fel de imprevizibil si de indiferent ca un incendiu de pãdure.
‘Dumnezeul’ Calvinismului a apãrut, inexplicabil, la fel de necrutãtor ca majoritatea oamenilor.
Cele cinci puncte erau:
1. Totala neputintã sau Totala depravare
Pãcãtosul este mort, orb si surd la lucrurile Domnului. Vointa sa nu este liberã; omul pãcãtos nu poate deosebi binele de rãu. Astfel cã omul nu poate niciodatã sã aleagã sã-L iubeascã pe Dumnezeu sau sã facã binele. Credinta omului nu îl ajutã la mântuire; este darul lui Dumnezeu dat celor pe care El i-a ales spre mântuire. Si e normal sã fie asa, de vreme ce, dupã cãdere, omul a decãzut complet, si-a pierdut liberul arbitru si a devenit total depravat.

2. Alegerea neconditionatã
Dumnezeu a ales, înainte de facerea lumii si prin vointa Sa suveranã, pe unii spre mântuire. Alegerea Sa potrivit cãreia unii pãcãtosi vor fi salvati nu se bazeazã pe nici un criteriu ce poate fi cunoscut prin mijloace omenesti. El nici mãcar nu alege sã-i mântuiascã pe aceia despre care stia dinainte cã Îl vor iubi si asculta. Alegerea, asadar, nu este determinatã sau conditionatã de faptele omului. Dimpotrivã, Dumnezeu dã credintã celor pe care îi alege. Alegerea de cãtre Dumnezeu a pãcãtosului, nu alegerea pãcãtosului de a-L urma pe Hristos, este singura cauzã a mântuirii. Aceasta trebuie sã fie asa de vreme ce omenirea nu poate sã aleagã, vointa si intelectul fiindu-i profund depravate.

3. Mântuirea specialã sau Iertarea limitata
Lucrarea lui Hristos avea ca scop sã-i mântuiascã doar pe cei alesi de dinainte de facere. A asigurat mântuirea celor alesi prin rãscumpãrarea pãcatului lor în procesul alegerii neconditionate. Dar nu existã nici un motiv pentru aceasta, de vreme ce toti oamenii sunt pãcãtosi si trebuie sã fie sortiti pierzaniei. Totusi, datoritã unor ratiuni cunoscute doar de El, Dumnezeu a ales o mânã de oameni pentru a-i mântui. Ceilalti ('vase de ocarã', cum i-a numit Calvin) la fel ca cei alesi meritã în egalã mãsurã pedeapsa divinã, dar Dumnezeu a gãsit potrivit sã mântuiascã doar pe câtiva, datoritã ratiunilor Sale oculte.
4. Harul irezistibil
Lucrarea Sfântului Duh adreseazã o chemare specialã celor alesi. Aceastã chemare îi duce inevitabil la mântuire. La fel cum cei alesi sunt selectati de Dumnezeu, nu mântuiti prin alegerea lor de a deveni precum Hristos, tot asa ei nu pot rezista harului irezistibil a lui Dumnezeu - chemarea Duhului. Chemarea Sa nu poate fi refuzatã. Pãcãtosul nu are nici o alegere. Duhul îl forteazã pe pãcãtos nu numai sã creadã, dar si sã co-opereze cu vointa divinã.

5. Perseverenta sfintilor
Cei alesi sunt mântuiti de-a pururi. Nimic din ceea ce fac nu poate sã le steargã numele din Cartea Vietii. Ei nu au ales sã se apropie de Dumnezeu, la fel cum nici o faptã, gând, sau dorintã nu poate sã îi îndepãrteze din planul lui Dumnezeu de a-i face sã persevereze pânã la capãt. Totusi, cei alesi nu pot sti niciodatã în aceastã viatã dacã sunt cu adevãrat alesi, astfel cã omul nu poate fi sigur pe deplin de mântuirea sa.
Dar si asa, 'vasele de ocarã', cei alesi de Dumnezeu, înainte de Facere, sã fie pierduti de-a pururi, nu pot face nimic pentru a se apropia de Dumnezeu. Cãinta, caracterul lor, faptele bune sau credinta în Hristos nu le sunt de nici un folos.
Cu Dumnezeu prezentat ca o forta fatalistã, crudã a naturii, cu Întruparea redusã la o simplã înscenare, de vreme ce 'alesii' au fost deja alesi înainte ca Hristos sã vinã pe pãmânt, cu moartea lui Hristos redusã la sacrificiul închinat unui 'Dumnezeu mânios si rãzbunãtor, cu omul redus la o fãpturã fãrã libertatea alegerii, teologia Calvinistã Reformatã avea, în mod logic, sã deschidã portile dispretului iluminist fatã de om si religie.
De vreme ce adevãrul despre Dumnezeu a putut fi redus la câteva propozitii dogmatice, aproape darwiniene, iar Dumnezeu a putut fi sãrãcit de misterul Sãu, si omenirea de orice sens, chiar si de puterea de a ridiculiza Sfânta Traditie a Bisericii si de a descrie natura lui Dumnezeu, de ce nu am încheia atunci cercul rationalismului reductionist? De ce nu am încerca, în mod sistematic, sã explicãm totul? De ce nu am urma stiinta si progresul pentru a ne îndrepta spre un nou viitor utopic, neinfluentat de nici o traditie religioasã demodatã? De ce nu am renunta la orice ierarhie? Si dacã am lua mot à mot în serios pe adeptii augustinieni ai Consiliului de la Dort, de ce nu am respinge si pe 'Dumnezeul' lor usor de explicat si monstruos, cu selectia Sa naturalã nemiloasã a 'alesilor', spre a conduce omenirea dincolo de credinta incomodã în nevoia de a se supune unui sistem arbitrar de triaj cosmic? De vreme ce Dumnezeu a predestinat totul dinainte, astfel cã ceea ce oamenii fac este 'corect' în sensul cã este o parte din vointa divinã (omenirea neavând libertatea de a alege), de ce nu am renunta la toate valorile morale absolute, la toatã prefãcãtoria, dacã alegerile morale nu au oricum urmãri, pentru a face ce ne taie capul si apoi a numi aceasta 'voia lui Dumnezeu'? Aceasta a fost, fãrã îndoialã, logica de la baza Iluminismului.
Iluminismul

Dupã Marea Schismã din 1054 si Reforma Protestantã, al treilea eveniment responsabil pentru crearea veacului nostru modern post-crestin a fost Iluminismul. Noua mentalitate Renascentisto-Protestantã de contestare a autoritãtii Bisericii istorice si excesele rationaliste ale Calvinismului au fost duse pânã la ultimele lor consecinte logice, secularizate de cãtre filozofii iluministi de secol XVIII. Alexis de Toqueville vorbeste grãitor despre impactul pe care Protestantismul l-a avut asupra unuia din pãrintii Iluminismului, Voltaire:
"Sederea de trei ani în Anglia [Protestantã] l-a familiarizat pe Voltaire cu libertatea politicã fãrã ca aceasta sã-l si seducã. Ceea ce cu adevãrat i-a plãcut în acea tarã a fost filosofia scepticã atât de rãspânditã acolo."
În secolele XVII si XVIII anumiti filosofi francezi au început sã ridiculizeze toatã religia, chiar si idea cã supranaturalul existã, înlocuind astfel de concepte religioase cu ceea ce ei numeau 'ratiune'. Iluminismul asadar avea sã se nascã în contextul exploziv al certitudinilor religioase istoric-crestine care începeau sã se clatine, al scolasticismului Romano-Catolic rationalist, al noilor dogme Protestante si al rigidului determinism rationalist calvin. Ceea ce au fãcut filosofii Iluministi a fost sã secularizeze revolutia Protestantã si sã o desãvârseascã, la fel cum Darwin mai târziu avea sã secularizeze conceptul teologic al selectiei, numindu-l supravietuirea celor puternici, iar Marx avea sã secularizeze idea augustiniano-calvinã a predestinãrii, numind-o 'marsul inevitabil al istoriei'.
Îmi pare cã Iluminismul este 'copilul din flori' secularizat al celor trei miscãri reactionare, care, toate aveau sã-i datoreze aparitia coruptiei din Biserica Latinã Apuseanã: miscarea scolasticã, Renasterea si Reforma. Astfel, Iluminismul a fost o miscare condusã de oameni care au respins învãtãturile Bisericii Romano-Catolice istorice si, împrumutând din rebeliunea rationalistã a Renasterii si a noii religii Protestante, a început sã conteste întreaga autoritate, însãsi idea de rânduialã divinã.
Ceea ce eruditii Renasterii au început prin contestarea Sfintei Traditii avea sã sfârseascã printr-o respingere a acelei Traditii. Ceea ce au început Protestantii printr-o revoltã împotriva coruptiei papale, avea sã sfârseascã printr-o rãzvrãtire împotriva lui Dumnezeu. Ceea ce pornise printr-o respingere a autoritãtii sacramentale a Bisericii, a sfârsit prin respingerea sfinteniei vietii omenesti. Ceea ce a început prin batjocorirea Sfintelor Taine de cãtre miscarea rationalistã scolasticã, a sfârsit prin proclamarea unor muritori drept noi 'zei'. La sfârsitul Reformei, cultura occidentalã era pe punctul de a-si pierde simtul sacrului. Filosofii Iluministi au dat oamenilor ultimul brânci înspre prãpastia îndoielii unde fuseserã adusi de cãtre corupta Bisericã Romanã scolasticã si de cãtre Reformatorii Protestanti.
În timpul Iluminismului, câtiva filosofi francezi, printre care Voltaire si Turgot au respins viziunea traditional crestinã asupra lumii, adoptând credinte anti-crestine si anti-traditionale care s-au pãstrat pânã în ziua de azi. Filosofii au învãtat cã oamenii nu au nevoie de adevãrul transcendent, dat de Dumnezeu, si nici de cãlãuzirea Sfintei Traditii crestine. Ei credeau cã oamenii pot hotãrî mult mai bine în ceea ce priveste chestiunile morale, fãrã ajutorul religiei, autoritãtii Bisericii sau lui Dumnezeu. Au afirmat, mai mult decât atât, cã cei care împãrtãsesc o viziune traditional-religioasã asupra vietii sunt un obstacol în calea progresului uman si ratiunii. Credeau cã ratiunea secularã este singura necesitate pentru cunoastere si progres. Gândirea omeneascã, nu Dumnezeu ar constitui astfel o temelie suficient de 'progresistã' pentru societatea viitorului.
Reformatorii au respins Sfânta Traditie din vechime a Bisericii, înlocuind-o cu sloganul 'Sola Scriptura !', au spus cã nu au nevoie de nici o traditie pentru interpretarea Scripturilor, afirmând cã dacã omul se foloseste de ratiune, Biblia se explicã de la sine. Filosofii Iluministi au dus mai departe ideile Reformatorilor - respingând nu numai Biserica istoricã, slujirea liturgicã, Sfintele Taine, sacramentele si Sfânta Traditie, ci si Biblia însãsi. Tot ce le-a rãmas a fost credinta Reformatorilor în puterea intuitivã a omului de a interpreta marile taine ale vietii fãrã nici un ajutor exterior. Ei aveau sã reducã sloganul Reformatorilor 'Sola Scriptura' la numai 'Sola!'
Marchizul de Condorcet, prieten si truditor cu Voltaire în via Iluminismului a scris acest sumar celebru al principalului crez Iluminist:
"Am fost martorii evolutiei unei noi doctrine care urmeazã sã dea lovitura finalã structurii descompuse a prejudecãtii [religioase]: este însãsi ideea perfectibilitãtii nelimitate a speciei umane."
O astfel de afirmatie pare, la prima vedere a fi la polul opus celor cinci puncte ale Calvinismului. Dar cu drumul pavat de cãtre scolastici pentru impulsul irational al reductionismului, cu Dumnezeu 'explicat' de cãtre Reformatori, cu unitatea sacramentalã a Bisericii sfãrâmatã de cãtre calvinisti, cu 'Dumnezeul' Consilului de la Dort prezentat drept un monstru capricios, ideile lui Condorcet aveau sã marcheze, în mod firesc, urmãtoarea etapã.
Daca realitatea a putut fi redusã la un simplu joc al selectiei predestinate - supravietuirea celor puternici alesi de Dumnezeu - de ce nu am renunta la serviciile unui zeu care începea sã semene cu un demon pe zi ce trece? De ce nu am alege un om care sã domneasca peste un paradis creat de el? Si de ce nu am inventa o întreagã lume, mântuind omenirea prin artã, inginerie socialã si stiintã, nicidecum prin reînnoire spiritualã?
UMANISMUL AMERICAN


Ideile filosofilor iluministi s-au rãspândit în Lumea Nouã la fel ca în întreaga Europã. Thomas Jefferson, Thomas Paine, Benjamin Franklin si multi alti ctitori ai Americii au fost profund influentati de noua credintã Protestant-Iluministã în ratiunea omeneascã, atât de bine exprimatã de Condorcet. Idea perfectibilitãtii nelimitate a speciei omenesti, nu crestinismul istoric, a fost ideologia predominantã a experimentului american.
Deoarece în zorii istoriei americane tranzitia de la credinta crestinã la materialismul secular nu se definitivase, unii din ctitorii americani continuau sã-si înzorzoneze discursurile si scrierile cu referiri, adesea personale si fervente la ideile si învãtãtura crestinã. Cu toate acestea, asa cum istoria noastrã ulterioarã avea s-o arate din plin, natiunea formatã pe temelia asezatã de ei este una agresiv secularã ce se opunea acum aproape fiecãrei învãtãturi morale, ierarhice si sacramentale din Biserica istoricã.
De la începutul istoriei americane, influenta a douã forte secularizante anti-crestine avea sã modeleze etosul american. Prima se regãseste în teologia Puritanismului calvin bazatã pe dublul stâlp ideologic al fatalismului augustinian si 'Sola Scriptura', ostilã traditiei bisericesti, slujirii liturgice, icoanelor, episcopilor, sacramentelor si, la fel de bine, printilor si regilor împotriva cãrora Puritanii s-au revoltat în politicã. A doua fortã anti-crestinã avea sã fie modelatã de cei ca Jefferson, care, fãrã retineri, au preluat ideile Iluminismului european si s-au strãduit sã le aplice documentelor fundamentale ale Americii în uriase doze utopice, umaniste.
Conceptul calvin al 'alesilor' a fost convenabil secularizat de ctitorii americani si extins sistemelor politice prin care o natiune putea sã devinã 'aleasã'. Astfel cã primii americani, atât Puritanii cât si umanistii din Iluminism s-au considerat cetãteni ai unei natiuni alese - oameni ai legãmântului - o 'cetate de pe colinã'.
În timp ce a devenit complet secularizatã, America Protestantã a pãstrat totusi un anumit atasament fatã de o formã de 'crestinism' diluat, comod si usor acceptabil de societate. Americanii au respins formele si mai crude ale bigotismului anti-religios manifestat de filosofii iluministi francezi, multi dintre ei stând la o parte si aplaudând decapitarea si persecutarea atâtor si atâtor preoti în timpul revolutiei franceze.
Cu toate acestea, umanistii americani au adoptat cu entuziasm elemente utopice din gândirea iluministã si din curentul romantic ce i-a urmat. America, credeau ei, urma sã fie 'un nou paradis, …un nou Canaan [care] îl va depãsi pe primul', asa cum poetul laureat al Revolutiei franceze, Philip Freneau, a scris în poemul sãu Gloria Americii.
Noua constiintã americanã proslãvitã de Freneau avea sã fie odrasla iluminismului francez, nu a Bisericii istorice. Oricât de secularã era în esentã, aceastã constiintã era strãbãtutã de o viziune utopicã de o intensitate religioasã. Acest vis utopic a fost, involuntar, îmbinat cu aspectul milenar al Protestantismului si cu determinismul fatalist al lui Calvin, permitându-le astfel americanilor sã îmbine în mod convenabil, ceea ce istoricul Page Smith numea: 'asteptãrile utopice lumesti si dogma crestinã…
Tot mai mult în noua 'utopie' americanã, pãcatul a încetat sã fie considerat drept cauzã a crizei morale a oamenilor, iar 'progresul materialist' - si în cele din urmã cel economic - avea sã fie idolatrizat tot mai mult, devenind noul 'Dumnezeu' care va salva poporul american 'ales' nu de pãcat, ci de înapoiere politicã si economicã. S-a ajuns sã se creadã cã prosperitatea va duce la bunãtate fãrã sã mai fie nevoie sã se ia în ecuatie problema pãcatului sau a cãintei. Educatia, belsugul economic, indicii de crestere continuã, vor crea un mediu atât de plãcut încât nu va mai fi nevoie de cãintã de vreme ce oamenii educati, bine hrãniti, democratic reprez
Abandonul ratiunii

Dupã ce s-au adãpat din plin la fântâna scepticismului, cei care au abandonat învãtãtura profetilor, a lui Hristos Însusi, a Apostolilor au început sã conteste pânã si propriile lor ipoteze Iluministe. Rationalismul a început sã se autodigere. Mostenitorii Iluminsmului au început sã-si punã la îndoialã credinta în ratiune, care înlocuise credinta traditionalã în dogma crestinã. De exemplu, filosoful elvetian Jean Jaques Rousseau a învãtat cã adevãrul este înconjurat de un ocean de relativism. În conceptia lui, omenirea, pentru a fi 'salvatã', trebuie sã abandoneze civilizatia bazatã pe ratiune si sã se întoarcã la 'naturã'
De fapt, alternativa gãsitã de Rousseau la Sfânta Traditie si civilizatie crestinã, cunoscutã sub numele de Romantism, avea sã fie nici mai mult nici mai putin decât o parodie a ei. În opinia lui Rousseau omenirea trebuia sã fie salvatã nu de pãcat, ci de constrângerile civilizatiei iudeo-crestine. Astfel intuitia 'primarã', irationalã, sentimentul si experienta subiectivã aveau sã fie întelese de cãtre Romantici ca valori pozitive, iar ratiunea, mãrturiile empirice, spiritualitatea sacramental- crestinã sau descoperirea stiintificã aveau sã fie contestate. Aceastã filosofie anti-crestinã în care alegerea, libertatea si autonomia individualã erau ridicate în slãvi continuã sã modeleze prezentul nostru hedonist.
Iluminismul si-a dat singur demisia. Acum când scepticismul e din nou rege, în care pânã si zeul ratiunii e ridiculizat, zeflemitorii sunt cei zeflemiti. Secularismul extrem al Iluminismului, rationalismul si cinismul sãu, încrederea sa în stiintã si în progresul material, i-a determinat pe unii ca Rosseau sã propovãduiascã întoarcerea omenirii la ideile mistice, cvasi-religioase. Dar aceastã întoarcere la misticism a erei moderne de secol XVIII-XIX preconizatã de Rousseau, nu era nici pe departe si o întoarcere la Sfânta Traditie a Ortodoxiei înrãdãcinate în Hristosul istoric. Ceea ce îsi propunea miscarea Romanticã a lui Rousseau era o ridicare în slãvi gratuitã a irationalitãtii, a sentimentului si intuitiei. Ceea ce se proslãvea era de fapt instinctul uman primar, nu Dumnezeul lui Avraam.
Miscarea Romanticã a ajuns o copie perversã a Calvinismului. Omenirea a devenit centrul universului. Dacã în Calvinism oamenii erau total depravati, în Romantism ei erau cu totul buni. Pentru Romantici o ciudatã nouã credintã religioasã în vointa oamenilor a devenit reper de moralitate. S-a ajuns sã se creadã cã democratia poate exista independent de filosofia moralei crestine si de valorile religioase absolute iudeo-crestine care definiserã demnitatea omului vreme de milenii. 'Vointa oamenilor' a înlocuit ceea ce cândva era Legea lui Dumnezeu, ca principiu cãlãuzitor al istoriei omenirii în lexiconul miscãrii seculare Romantice. În America aceastã idee avea sã fie dezvoltatã de cei care au dat Constitutiei americane respectul rezervat cândva doar Sfintei Traditii. Astfel, dacã ceva era considerat constitutional sau legal, se bucura de aceeasi apreciere moralã care fusese cândva acordatã doar învãtãturilor ce reprezentau adevãrul apostolic.
Abandonarea traditiei, ierarhiei si chiar conceptului fundamental religios de civilizatie comunitarã, de cãtre miscarea Romanticã, în favoarea diferitelor forme de individualism îsi gãseste ecou în chemãrile feministe din secolul XX la abandonarea a ceea ce este considerat a fi 'rationalitate masculinã' în favoarea asa-zisei intuitii feminine. Se regãseste de asemenea în experimentele feministe ale 'noilor structuri familiale' de cãmine cu un singur pãrinte sau în 'pãrintii' homosexuali care înlocuiesc familiile traditionale, în bãrbatii 'emancipati' care îsi abandoneazã copiii minori, în abandonarea valorilor estetice din artã în favoarea propagandei politice. Deconstructivismul literar, expresia finalã a stilului intuitiv de 'simtire' a lumii preconizat de miscarea Romanticã, a mers atât de departe, încât a contestat însãsi idea potrivit cãreia cuvintele pot avea un sens rational înteles de toatã lumea.
Ironia face cã, desi Sfânta Traditie a fost mai întâi respinsã în numele ratiunii, atât de cãtre Reformatori, cât si de filosofii Iluminismului, în ziua de azi trãim într-un climat de irationalitate în care, pânã si în universitãti, gãsim dovada abandonãrii materiilor traditionale în favoarea culturii dogmatice anti-ratiune, post-Iluministã si post-Romanticã. Totul în jurul nostru este dovada post-modernã cã rationalismul Protestanto-Iluminist a esuat, ca s-a autodevorat. La fel cum Protestantismul initial esuase în a reforma Biserica Romanã Apuseanã, dizolvându-se în nenumãrate denominatii schismatice care aveau sa se auto-distrugã, tot asa credinta în ratiune, care ar fi trebuit sã înlocuiascã crestinismul, a fost înlocuitã de credinta în irationalitate. Acum avem cursuri universitare despre magia de tip 'New Age' si diferite studii oculte, despre rituri de fertilitate si zeitãti pãgâne, despre 'stilurile de viatã' homosexuale sau feministe, toate acestea nefiind predate ca istorie sau stiintã, ci ca 'stiluri de viatã alternative'.
Vedem cum intelectualul occidental a parcurs un cerc complet. Vitraliile zdrobite în bisericile din Geneva, Zurich, Amsterdam si în alte pãrti, au fost mai întâi înlocuite de sticla ratiunii reductioniste calvine, care la rândul ei a fost zdrobitã si înlocuitã de vidul aspru al rationalismului pur secular. Cu toate acestea, oamenii rãmânând ceea ce sunt - fãpturi spirituale, sacramentale - aceastã stare de lucruri nu a putut sã dureze. Vidul spiritual creat de secularismul reductionist Protestanto-Iluminist avea sã fie umplut, iar 'vitraliile' de mister si spiritualitate aveau sã fie, la rândul lor, restaurate. Dar noile imagini mistice în aceste ferestre nu mai sunt crestine, ci pe de-a-ntregul pãgâne.
Concluzie

Intelectualitatea modernã este în mare parte produsul Reformei si al miscãrilor Iluminist-Romantice. Revolta împotriva istoriei continuã si în ziua de azi, dar acum ea se duce împotriva culturii care i-a dat nastere. Intelectualii zilelor noastre si-au trãdat 'Dumnezeul' de ieri, ratiunea, care ar fi dorit sã înlocuiascã ceea ce se credea cã tine de 'superstitiile' credintei crestine, cu idei 'iluminate'. În loc sã ofere o alternativã pentru crestinism, ei venereazã acum însãsi îndoiala, abandonându-si idealurile mãrete în favoarea unor programe egoiste de împlinire de sine.