Casa la romani

Casele ţăranilor erau de regulă nişte colibe sărăcăcioase, cu pereţi de bârne acoperite cu lut şi cu un acoperiş de stuf. Dar chiar şi când casa era construită din materiale mai trainice, locuinţa păturilor medii şi sărace consta dintr-o singură încăpere (atrium), având o deschizătură largă în tavan şi acoperiş prin care pătrundeau lumina şi apa de ploaie, colectată într-un bazin din mijlocul încăperii. Acesta era tipul obişnuit de casă etruscă.
La început vila familiei romane era concentrată în atrium, în jurul căminului – care avea totodată şi o funcţie religioasă. Mai târziu, din atrium s-au deschis una sau mai multe încăperi laterale. În perioada imperiului, când s-a adoptat obiceiul grecesc de a lua masa întins pe un pat-canapea, romanii au adăugat casei lor şi o sală de mese specială (triclinium). Cu timpul prin sporirea numărului încăperilor, atrium-ul a devenit o mare şi somptuoasă anticameră, cu pereţii acoperiţi de fresce, împodobită cu statui şi alte obiecte de artă. Camere de baie existau numai în casele celor foarte bogaţi. Partea interioară a ansamblului de locuit îl forma peristilul, grădina înconjurată de un portic susţinut de coloane. Aici lua masa familia, când timpul era favorabil. Peristilul – cu statuete, cu măsuţe de marmură, cu un mic bazin, eventual cu fântâni arteziene şi cu florile preferate de romani: trandafiri şi crini – era locul de reculegere, zona intimă a casei, un adevărat salon în aer liber.
Spre deosebire de casa modernă, casa romană era orientată spre interior (ceea ce explică şi importanţa peristilului). Privită din exterior, casa n-avea o adevărată faţadă: ferestrele erau rare, sau chiar lipseau cu totul. Din stradă se intra, nu direct pe o poartă, ci printr-un coridor (vestibulul) care dădea în atrium; uşa de intrare din stradă în casă era situată la jumătatea coridorului, a vestibulului. În casele celor bogaţi decoraţia interioară era somptuoasă: fresce cu subiecte mitologice sau din viaţa cotidiană de la ţară sau de la oraş; peisaje, scene de vânătoare, fresce înfăţişând o arhitectură iluzorie, natură moartă, motive animale şi florale, reale sau fantastice; apoi mozaicuri splendide, lucrate din pietre rare, din onix şi chiar din bucăţi de aur.
Mobilierul era foarte redus: de altfel, în afară de atrium şi de triclinium, celelalte încăperi erau şi foarte mici. Casa romană avea un mare număr de paturi, cu destinaţii diverse: paturi propriu-zise pentru dormit (foarte înalte), paturi-canapele pe care se lua masa şi paturile care serveau drept sofale. Dar nici o mobilă nu oferea o asemenea varietate ca diferitele tipuri de mese: cu 1, cu 3 sau cu 4 picioare, lucrate din esenţe de lemn preţios, cu incrustaţii artistice turnate în bronz, cu diferite figuri şi scene în relief, măsuţe cu sculpturi delicate în fildeş, ş.a. Diverse erau şi tipuri de scaune (cele cu spetează erau rezervate de obicei femeilor), pe care se punea totdeauna o pernă.
Pentru iluminat se foloseau lumânări de ceară sau de seu (necunoscute în lumea grecească) şi lămpi mici cu ulei, cunoscutele opaiţe de lut sau de bronz, care puteau fi şi atârnate trei la un loc pe un trepied, sau mai multe spre a forma un candelabru atârnând din plafon. Deosebit de bogată şi de variată era vesela. Dacă lumea de rând folosea numai vase de ceramică, în schimb la banchetele celor foarte bogaţi farfuriile erau de argint (sau cel puţin de bronz), cupele erau de argint, de cristal, chiar de aur, adeseori cu incrustaţii şi ornamente în relief.
Pe lângă casa din oraş (domus), marii proprietari aveau pe domeniul lor şi o locuinţă tip fermă (villa rustica), în jurul căreia se concentra întreaga gospodărie, depozitele, grajdurile, etc., inclusiv locuinţele sclavilor. Villa rustica era locuită doar în anumite perioade ale anului, legate de nevoile administrării domeniului. În schimb marii bogătaşi îşi mai construiseră – spre sfârşitul perioadei republicii – locuinţe de lux şi de plăcere în apropierea oraşului (villa urbana), plasate în locurile cele mai indicate de frumuseţea peisajului, - locuinţe prevăzute cu tot confortul, amenajate cu grădini, parcuri, piscine şi terenuri de sport. Faimoase, erau, printre altele, vilele cui Cicero, sau cea a lui Plinius cel tânăr (care într-o epistolă dă o amănunţită şi sugestivă descriere a vilei sale); ca să nu mai vorbim despre splendida villa a împăratului Hadrian, de la Tivoli – cea mai vastă şi bogată dintre vilele imperiale.
Dar marea, imensa majoritate a celor din Roma locuiau în case de închiriat – asemănătoare întrucâtva blocurilor de locuinţe populare din zilele noastre, dar infinit mai modeste, desigur, - numite insulae (fiindcă erau înconjurate din toate părţile fie de mari spaţii libere, fie de străzi). Faţă de mai puţin de 1800 de case familiale câte existau în Roma în sec.III e.n., numărul „insulelor“ trecea de 46.000. Construite pe structuri de lemn (ceea ce ducea la frecvente prăbuşiri şi incendii catastrofale, care distrugeau dintr-o dată câteva mii de asemenea insule!), acestea aveau până la 5-6 etaje şi o înălţime care uneori depăşea 20 m. Casele de închiriat, insulele erau speculate de proprietarii lor fără nici un scrupul. Având la parter ateliere şi prăvălii, iar la etaje – comunicând prin scări interioare de lemn – locuinţe de 1-2 camere şi o bucătărie, încăperi despărţite prin pereţi de lemn, aceste imobile (în care, totuşi, chiriile erau foarte ridicate) erau lipsite de cel mai elementar confort: fără încălzire, fără apă, fără servicii, cu o lipsă de igienă totală. La aceste neajunsuri se adăugau ploşniţele, zgomotele continui din apartamentele vecine, mirosul pestilenţial, murdăriile şi gunoiul din apropierea imediată a insulelor…