Al Doilea război mondial în Europa

Conflictul dintre aliaţii europeni şi alianţa statelor fasciste s-a întins pe tot globul, atingănd fiecare continent. Luptele desfăşurate pe pământ, pe mare şi în aer, au afectat atât pe civili cât şi pe forţele armate .



Al doilea război mondial a început în 3 septembrie 1939,când Aliaţii – Marea Britanie şi Franţa – au declarat război Germaniei naziste condusă de Adolf Hitler. Au făcut acest lucru pentru Polonia, atacată de germani cu două zile mai devreme, deşi nu au intenţionat sau nu au fost capabili să ia măsuri urgente. Polonia a fost invadată rapid de Blizkrieg – un „atac fulgerător”, bazat pe o pătrundere imediată a atacurilor masive (Panzers) şi lupte aeriene. După cum prevedea pactul nazisto-sovietic din august 1939, armata sovietică s-a îndreptat spre estul Poloniei, divizând teritoriul.
În iarna anilor 1939-40, Marea Britanie a fost o prezenţă militară în Franţa, dar strategia Aliaţiilor a rămas defensivă. Aceasta era concentrată pe Linia Maginot. O porţiune de fortificaţii întinse de-a lungul întregii frontiere franceze cu Germania. Însă germanii nu au atacat, iar principalele acţiuni în timpul acestei perioade de „pseudo-război” s-au desfăşurat în est, unde Uniunea Sovietică a anexat cele trei republici baltice (Lituania, Letonia şi Estonia) şi, după un război de scurtă durată, au ocupat o parte din Finlanda. Simulacrul de război a luat sfârşit în 9 aprilie 1940, când Germania a ocupat Norvegia neutră şi Danemarca, printr-un alt atac surprinzător; o expediţie britanică la Narvik, în nordul Norvegiei, a avut un oarecare succes, dar în cele din urmă a fost retrasă.

Flota militară

După o lună, forţele germane s-au năpustit asupra Olandei şi Belgiei, ocolind Linia Maginot, şi din nou „războiul fulger” s-a dovedit irezistibil. Armatele Aliaţilor au fost retrase, dar o a doua ofensivă germană, chiar mai puternică, le-a blocat retragerea prin pădurea Ardennes.
În cele din urmă, peste jumătate de milion din trupele franceze şi britanice au fost prinse în capcană în apropierea portului Dunkergue. 34000 dintre aceştia au fost salvaţi de englezii curajoşi de pe o flotă de vapoare şi bărci mici, pornită din Marea Britanie pentru a-i ajuta.
”Miracolul de la Dunkerque” a ridicat moralul britanicilor, dar n-a făcut nimic pentru a opri prăbuşirea francezilor. Un nou guvern francez, condus de mareşalul Petain, a recunoscut înfrângerea, cerând un armistiţiu care a fost semnat la 22 iulie 1940. Ocupaţia germană a persistat în nordul Franţei, în timp ce restul ţării era guvernat de la Vichy, de către Petain, în calitate de conducător al unui nou stil de regim fascist. Deşi aparent de factură neutră, zona Vichy a colaborat îndeaproape cu Germania nazistă; mulţi francezi au refuzat să accepte înfrângerea, iar un guvern ” francez liber ” a fost înfiinţat în exil, la Londra, de către generalul Charles de Gaulle.
Acum, Germania avea un aliat şi în Italia fascistă, care invadase Franţa deja slăbită, manifestâdu-şi pretenţiile asupra unor teritorii înainte de încetarea războiului în Europa. Planul dictatorului italian Benito Mussolini avea să eşueze, de vreme ce Italia nu era una dinre cele mai mari puteri. Italia a fost umilită prin înfrângeri repetate,iar germanilor, aliaţa cu Italia nu le-a fost de prea mare ajutor.
Cu toate acestea, în 1940, Axa germano-italiană controla o mare parte a Europei continentale, sfidată doar de Imperiul Britanic.În Marea Britanie, primul ministru Neville Chamberlain a fost în mai 1940, a cărui energie şi discursuri înflăcărate difuzate pe posturile de radio au contribuit la încurajarea naţiunii. Deşi “război total” era un slogan german, de fapt Marea Britanie şi-a mobilizat toate sursele disponibile pentru război.
Totuşi, nimeni nu şi-a imaginat cu adevărat că Marea Britanie ar putea supravieţui în cazul unei invazii germane de mari proporţii. Deoarece siguranţa britanică depindea de forţele navale şi aeriene, în iulie 1940 Germania a lansat un atac hotărât pentru câştigarea supremaţiei în aer. Lupta britanicilor a fost unul dintre cele mai eroice evenimente din timpul războiului,condusă de RAF (Forţele Aeriene Regale) împotriva numărului superior de Luftwaffe. Pierderile Germaniei au fost substanţiale, dar RAF s-au aflat pe punctul de a fi distruse în septembrie 1940, când Luftwaffe şi-au schimbat tactica, concentrându-se asupra bombardărilor pe timp de noapte. Deşi “fulgerul” a provocat daune importante în Londra şi în alte oraşe, ameninţarea invaziei trecuse.

Campania nord-africană

Între timp, războiul se răspândise în zona mediteraneană şi dincolo de acesta, Italia invadând Grecia şi luptând împotriva englezilor în nordul şi estul Africii. Înfrângerile italienilor i-au determinat pe germani să-i sprijine, izgonind o forţă expediţionară britanică,iar generalul Erwin Rommel a fost trimis în Africa de Nord, pentru a spulbera rezistenţa italienilor. Rommel, un comandant strălucit, a obţinut multe victorii spectaculoase cu ajutorul unui Afrika Korps, format doar din două detaşamente Panzer.
În estul Europei, Hitler şi-a recrutat noi aliaţi, cucerind Iugoslavia şi, în 22 iunie 1941, a trimis trei milioane şi jumătate de soldaţi din trupele Axei, pentru a ataca Uniunea Sovietică (URSS). Pactul nazisto-sovietic, din 1940, nu a fost decăt un act strategic, deoarece Hitler considera URSS-ul drept cel mai mare duşman al Germaniei, respingându-l pentru că era centrul comunismului şi dispreţuindu-l pentru că era un popor de slavi, considerat ”inferior”. Atacul l-a luat prin surprinderepe dictatorul sovietic Iosif Stalin: acesta fusese convins că Hitler nu ar risca atâta timp cât marea Britanie nu era cucerită. Acesta a fost cu siguranţă prima greşeală incontestabilă a lui Hitler, în ciuda marilor victorii ale sale, când armatele sovietice au fost în întregime distruse şi înaintarea s-a făcut cu viteză ameninţătoare.
Campania tebuia să se încheie într-un singur anotimp, dar Hitler nu luase în considerare distanţele lungi care trebuiau parcurse, resursele aparent inepuizabile ale sovieticilor şi efectul politicii extremiste a lui Stalin, care a ordonat distrugerea tuturor bunurilor din calea invadatorilor. Până în decembrie 1941, forţele germanilor au ajuns la Moscova şi Leningrad, dar nu au reuşit să le ocupe înainte de sfârşitul iernii. În locul unei campanii de scurtă durată, Axa s-a implicat într-o luptă sângeroasă, care avea să curme milioane de vieţi, în timp ce încercau să doboare un imperiu mult prea mare.
Pretutindeni, germanii, în special forţele SS (securitatea), au dat dovadă de o cruzime de nedescris, încurajată şi justificată de teoriile rasiste. Acest lucru s-a întâmplat mai ales în est, unde polonezii erau înfometaţi, iar ruşii ucişi în masă, înstrăinând populaţii care ar fi fost bucuroase să scape de stalinism. Prizonierii de război sovietici erau puşi să muncească până la moarte în uzinele germane, fiind elaborat şi un program de exterminare a evreilor, ţiganilor şi a altor naţionalităţi neagrete, culminând cu uciderea în masă din camerele de gazare de la Auschwitz şi din alte lagăre; se presupune că aproximativ şase milioane de evrei, şi-au pierdut viaţa în aceste lagăre.
Aliaţii Germaniei au comis şi ei atrocităţi, ajutaţi adesea de colaboraţionişti din ţările ocupate (oameni care, din convingere sau interese personale, cooperau cu invadatorii). Dar, în timp ce condiţiile de război se înrăutăţeau, asuprirea a dus la înmulţirea mişcărilor de rezistenţă, fie subterane, fie sub forma unor activităţi militare de mare amploare.

America intră în război

La celălalt capăt al lumii, pe 7 decembrie 1941, Japonia a lansat un atac neaşteptat, care a zdrobit forţele americane din Pacific, la Pearl Harbor. Acum războiui era cu adevărat mondial. Guvernul american, condus de Franklin Rooseveld, ajutase pe ascuns Marea Britanie în timpul războiului, întărâtăndu-i pe germani, însă americanii nu doriseră să se implice din punct de vedere militar în conflictele europene. Atacul japonez, urmat de declararea războiului din partea Germaniei şi a Italiei, au determinat SUA să intre în război. Cu resurse uriaşe SUA a devenit ”arsenalul democraţiei”, iar puterea alianţei anglo-sovieto-americane a dus la victoria finală. În ciuda succeselor japoneze impresionante, de la începutul anului 1942, lucrurile au început să se schimbe. Pe mare, Marea Britanie şi-a instaurat rapid supremaţia asupra marinei germane la suprafaţă, însă submarinele germane au oprit comerţul naval, de care depindea supravieţuirea britanicilor. Deoarece SUA trimiteau cantităţi mari de alimente şi materiale de război aliaţilor britanici şi sovietici, bătălia de pe Atlantic a fost crucială şi, la sfârşitul anului 1942, era evident că aliaţii puteau să-şi înlocuiască pierderile într-un ritm mai rapid decât puteau provoca distrugeri submarinele germane. Bombele continuau să cadă asupra Marii Britanii – deşi mai puţine decât cele pe care Luftwaffe le lansaseră asupra URSS-ului – însă contraatacul anglo- american a fost atât de puternic încât, până la încheierea conflictului, a distrus oraşele germane.



Apropierea sfârşitului

În Africa de Nord, generalul Montgomery a consolidat armatele aliaţiilor, astfel încât puterea lor a devenit covârşitoare. În octombrie 1942, forţele lui Rommel au fost înfrânte în bătălia de la El Alamein, în timp ce trupele, cu precădere americane, au început cucerirea Africii de Nord Franceze ( Algeria, Maroc, Tunisia). În est, japonezii au fost forţaţi să se retragă în Noua Guinee şi două bătălii navale (pe Marea Coralilor şi insulele Midway) au început să le slăbească puterea.
Pe frontul rusesc, situaţia s-a schimbat spre sfârşitul anului 1942. Germania a lansat un atac puternic în sud, cu scopul de a captura marele centru industrial Stalingrad (acum Volgograd). Aici au avut loc numeroase lupte pentru apărarea oraşului. În timpul acestora, comandanţii sovietici au format o mare armată care a încercuit 22 de detaşamente germane, într-un atac din noiembrie 1942. Germanii au încercat să străpungă încercuirea Armatei Roşii, dar au suferit eşecuri repetate. După ce au supravieţuit iernii, trupele germane s-au predat în februarie 1943. După această catastrofă, iniţiativa le-a revenit ruşilor care, în iulie 1943, i-au înfrânt din nou pe germani la Kursk, cea mai mare bătălie cu tancuri din istorie.
În aceeaşi lună, forţele aliate din nordul Africii au ajuns în Sicilia, unde au început cucerirea Italiei. Din cauza eşecurilor sale repetate, Mussolini a fost alungat de la putere şi un nou guvern a scos Italia din război. Cu toate acestea, trupele germane au ocupat rapid nordul şi centrul Italiei şi, în timpul unui atac îndrăzneţ, l-au eliberat pe Mussolini, care era închis. În Italia luptele au durat până la sfâşitul războiului.
În 1944, de vreme ce Armata Roşie eliberase în întregime teritoriul sovietic, un alt front a fost deschis în vest. Germania îşi consolidase apărarea împoriva invaziei pe mare a Franţei, însă eforturile aliaţiilor în Marea Britanie au fost răsplătite când ”Operaţiunea Overlord” a fost lansată pe 6 iunie 1944. Mii de oameni şi mari cantităţi de echipament de război au fost transportate peste Canalul Mânecii, împreună cu porturi artificiale special amenajate, unde bunurile puteau fi descărcate.
Până la acea vreme, forţele aliate dobândiseră deja supremaţia pe mare şi calea aerului. Singura posibilitate a germanilor era să-i distrugă pe cale terestră dar, eşuând odată nu au mai îndrăznit să întreprindă un atac. Parisul a fost eliberat în august, în timp ce Armata Roşie se îndrepta spre Polonia; dar când locuitorii Varşoviei s-au ridicat împotriva germanilor, sovieticii nu i-au uitat - poate în mod deliberat, din motive politice – iar revolta a fost înăbuşită.
Realizând că războiul era pierdut, rivalii germani ai lui Hitler au încercat să-i arunce în aer reşedinţa, dar acesta a scăpat cu viaţă, s-a răzbunat în mod sângeros pe ”trădători” şi a încercat să menţină, până la sfârşit o rezistenţă germană lipsită de sens. Armatele secrete ale germanilor – ”bombele V (bomba V1 şi proiectilul V-2), care au fost lansate asupra Marii Britanii – au fost create prea târziu pentru a schimba rezultatul războiului.

Ultimile zile

În septembrie, aliaţii din vest au ajuns la graniţele Germaniei. Încercarea lor de a captura un pod peste Rin, la Arnhem, a eşuat. Aceasta le-a dat germanilor ocazia de a lansa un atac major în pădurea Ardennes. Acesta a avut succes la început, deoarece vremea rea a împiedicat zborul avioanelor Aliaţilor. Când vremea s-a îmbunătăţit, germanii au fost învinşi. În martie 1945, americanii au capturat un pod la Remagen, deschizând drumul spre interiorul Germaniei.
Pe frontul de est, Armata Roşie a lansat o ofensivă în ianuarie 1945 şi, în cele din urmă, a eliberat Varşovia. Până la 1 februarie, trupele sovietice au atins frontul Odet-Nesse.
În aprilie 1945, Mussolini a fost capturat şi împuşcat de partizanii italieni (rezistenţa) şi în timp ce Armata Roşie îşi făcea drum spre capitala germană, Berlin, Hitler s-a sinucis. În câteva zile Germania nazistă s-a predat aliaţiilor în mod oficial.














Date importante

1939
3 septembrie: Marea Britanie şi Franţa
declară război Germaniei
1940
”Războiul Fals”. Germania ocupă
Norvegia şi Danemarca. Evacuarea de la
Dunkrque. Căderea Franţei.Italia intră
în război. Bătălia Marii Britanie.
1941
Germanii ocupă Iugoslavia şi Grecia.
Rommel în ofensiva din Africa de Nord.
Germanii invadează URSS-ul.
Atacul japonez asupra Peal Harbor.
1942
Germanii alungaţi din Moscova.
Rommel este înfrânt la El Alamein.
Aliaţii invadează porţiunea din
Africa de Nord care le aparţinea
francezilor.
1943
Germania capitulează la Stalingrad.
Aliaţii invadează Italia; căderea lui
Mussolini; capitularea Italiei. Germanii
ocupă nordul.
1944
Armata sovietică eliberează Ukraina şi
Bielorusia. Ziua D. Revolta din Varşovia.
Bătălia de la Bulge.
1945
Moartea lui Mussolini şi a lui Hitler.
Germania se predă.