Marile Puteri şi războaile balcanice.

Purtate de valul revolutiei franceze popoarele balcanice s-au trezit in a doua jumatate a secolului al XIX-lea in fata posibilitatii ca dupa aproape jumatate de mileniu de influienta si ocupatie otomana sa isi poata indeplini visele: cel de neatarnare, independenta si autonomie dar si intregire teritoriala. Constientizarea apartenentei la neam a populatiei a facut ca aceste miscari, la inceput razlete si locale, sa capete o tenta regionala, transformand astfel balcanii intr-o adevarata zona de conflict caracterizata printr-o stare de incertitudine; putand izbucni oricand un conflict atat intre statele balcanice cat si intre marile puteri care aveau un interes cu totul aparte in balcani. Aceste manifestari au inceput sa capete avant pe seama perioadei de covalescenta a Imperiului Otoman ce era slabit atat de conflictele interne cat si de celebrele razboaie ce caracterizeaza perioada cunoscuta in istorie drept „Criza Orientala” din care Poarta iesise foarte sifonata si destul de slabita. Si desi avea in subordine numeroase teritorii in Europa se vede amenintata de pierderea acestora, in aceste conditii se iau o serie de masuri administrative pentru a preintampina acest lucru, dar cum criza se prelungeste pierderea teritotiilor europene devine o chestiune de timp... constientizand de acest fapt Bulgaria impreuna cu Serbia si Grecia incep negocierile pentru crearea unei coalitii de aparare in cazul interventiei unui stat ce avea sa pericliteze existenta unuia dintre cele doua state astfel se naste Liga Balcanica. Războaiele Balcanice au fost două războaie în Europa de sud-est în 1912-1913 în timpul cărora statele Ligii Balcanice (Bulgaria, Muntenegru, Grecia, şi Serbia) întâi au cucerit teritoriile otomane Macedonia, Albania şi majoritatea Traciei, şi apoi nu s-au înţeles asupra împărţirii teritoriilor cucerite.Cadrul războaielor se află în incompleta apariţie a statelor naţionale în rămăşiţele Imperiului Otoman în secolul al XIX-lea. Sârbii au obţinut importante teritorii în urma războiului ruso-turc 1877-78, iar Grecia a obţinut Tesalia în 1881 (deşi a pierdut o mică parte în favoarea Imperiului Otoman în 1897) iar Bulgaria (un principat autonom începând cu 1878) a incorporat fosta provincie separată Rumelia Orientală (1885). Toate trei, împreună cu Muntenegru, doreau teritorii adiţionale din întinsele regiuni otomane cunoscute colectiv sub numele de Rumelia (vezi harta).Tensiunile dintre statele balcanice legate de aspiraţiile rivale în Macedonia şi Tracia s-au potolit oarecum în urma intervenţiilor Marilor Puteri de la jumătatea secolului al XIX-lea, care vizau asigurarea unei mai bune protecţii pentru creştinii majoritari, precum şi pentru păstrarea status quo. Problema viabilităţii stăpânirii otomane a fost însă din nou pusă după Revoluţia Junilor Turci din iulie 1908 care l-a obligat pe sultan să revină asupra constituţiei susupendate.În timp ce Austro-Ungaria a profitat de nesiguranţa politică otomană pentru a anexa oficial provincia otomană Bosnia-Herţegovina, pe care o ocupase încă din 1878, Bulgaria şi-a declarat independenţa completă (Octombrie 1908), iar grecii din Creta au proclamat unificarea cu Grecia, deşi opoziţia marilor puteri a împiedicat punerea în practică a ultimei acţiuni.Frustrată în nord de incorporarea Bosniei de către Austro-Ungaria, cu cei 825 000 de sârbi ortodocşi (şi mult mai mulţi sârbi şi simpatizanţi ai sârbilor de alte confesiuni), şi obligată (martie 1909) să accepte anexarea şi să răstrângă demonstraţiile anti-habsburgice printre grupurile naţionaliste sârbe, guvernul acestei ţări a privit către fostele teritorii sârbe din sud, în special "Vechea Serbia" (Sângeacul Novi Pazar şi provincia Kosovo).Iniţial sub încurajarea agenţilor ruşi, au fost încheiate o serie de înţelegeri: între Serbia şi Bulgaria în martie 1912 şi între Grecia şi Bulgaria în mai 1912. În octombrie acelaşi an Muntenegru a încheiat de asemenea înţelegeri cu Serbia şi Bulgaria. Primul război balcanic a urmat imediat.Războaiele au fost un precursor important al primului război mondial, deoarece Austro-Ungaria s-a alarmat de creşterea teritoriului şi statutului regional al Serbiei. Această temere era împărtăşită de Germania, care considera Serbia un satelit al Rusiei. Creşterea puterii sârbeşti a constribuit astfel la dorinţa celor două Puteri Centrale de a risca un război după atentatul de la Sarajevo asupra arhiducelui Franz Ferdinant al Austriei în iunie 1914.Mai apoi, armata austro-ungară a luptat timp de trei ani pentru a reuşi anexarea Serbiei şi Muntenegrului, lucru reuşit atunci când Bulgaria, Austro-Ungaria şi Imperiul Otoman s-au alăturat Puterilor Centrale alături de GermaniaUrlanis a estimat în Voini I Narodo-Nacelenie Europi (1960) că în războaiele balcanice au fost 122 000 de morţi în luptă, 20 000 morţi în urma rănilor şi 82 000 în urma bolilor.