Dreptul internaţional public

Dreptul internaţional public reprezintă ansamblul de norme juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc în cadrul societatăţii internaţionale, în principal între state, dar şi între celelalte subiecte de drept internaţional. D.I.P reglementează relaţiile ce se stabilesc între state, acestea fiind principalele subiecte ale D.I.P. Alături de state, în peisajul internaţional contemporan, există şi alte subiecte: o multitudine de organizaţii internaţionale guvernamentale sau neguvernamentale. Obiectul de reglementare al DI îl formează RI care apar în procesul coexistenţei, al conlucrării şi cooperării dintre state în vederea realizării unor scopuri comune. Însă nu toate RI formează, obiectul de reglementare al DIP. Pot exista relaţii politice care să nu fi dobândit un caracter juridic, după cum statele pot să participe la RI cu caracter juridic nu în calitate de purtătoare ale puterii de stat, ci ca subiecte de drept civil.Se poate face astfel o distincţie între: -RI, care pot avea caracter politic, juridic, economic, cultural, sportiv etc.; - relaţiile juridice I, prin care părţile stabilesc obligaţii şi drepturi reciproce, care pot fi de DI sau de DN.. - relaţiile de drept internaţional, în care statele apar ca purtătoare ale suveranităţii; În consecinţă, pentru a fi guvernate de normele DI, relaţiile dintre state trebuie să fie purtătoare ale suveranităţii lor. Alături de relaţiile dintre state, DI mai are drept obiect şi relaţiile care se creează între state şi alte subiecte de DI (OI, de exemplu, sau relaţiile dintre acestea din urmă). Izvoarele dreptului public.. Izvoarele formale ale D.I.Psunt mijloacele juridice prin care se exprimă normele D.I.P.Conform art. 38 Statutul Curţii I de Justiţie izvoarele deptului internaţional public sunt: tratatul internaţional, cutuma internaţională, jurisprudenţa unor instanţe internaţionale, doctrina în materie elaborată de către profesorii recunoscuţi pe plan I principiile generale de drept şi uneori echitatea. A. Tratatul internaţional. 1. Potrivit art. 2 din Convenţia de la Viena printr-un tratat internaţional se înţelege un acord încheiat în scris între subiectele de D.I, guvernat de D.I şi care este consemnat într-unul sau mai multe instrumente oricare ar fi denumirea acestora. Întâlnim denumiri ca acord, act final, cartă, convenţie, pact sau protocol I toate aceste documente scrise putând constitui izvoare ale D.I.P şi putând avea o existenţă de sine stătătoare sau împreună cu alte asemenea documente, ca anexe ale acestora. Curtea Internaţională de Justiţie, a arătat că un astfel de act scris poate fi privit ca instrumentum şi atunci când ne referim la forma pe care o reprezintă documentul sau ca negotium şi atunci ne referim la conţinutul acestui document. B. Cutuma internaţională. Şi în D.I.P cutuma este cel mai vechi izvor de drept, aşa cum este considerată şi pentru alte ramuri ale dreptului. Prin cutumă înţelegem o regulă nescrisă dar cu caracter obligatoriu. Unul dintre elemente definitorii ale cutumei este caracterul ei de practică generală. Practica generală trebuie să aibă o durată relativ îndelungată şi o repetabilitate. Această regulă trebuie să fie considerată, de subiectele cărora li se adresează, ca exprimând o cerinţă de conduită cu forţă juridică obligatorie. 1. Raportul dintre tratat şi cutumă. Normele din tratatele I pot fi acceptate şi de alte state în afara celor care sunt părţi la tratate. Pentru acestea ele au caracter de normă cutumiară, devenind obligatorii pentru statele care le-au acceptat. Anumite tratate creează norme noi prin reglementările lor, altele codifică cutumele existente. Tratatele şi cutumele care au acelaşi conţinut pot să coexiste în D.I. . Tratatele concretizează normele într-un timp mult mai scurt, ele conferă un caracter clar, precis conţinutului normei. Dacă interpretarea priveşte o normă imperativă (jus cogens) atunci cutuma va prevala faţă de norma din tratatul internaţional.Pentru a fi considerate ca izvor al unei norme de drept internaţional, cutumele trebuie să constituie o practică generală, relativ îndelungată şi uniformă, considerată de state ca exprimând o regulă de conduită cu forţă juridică obligatorie. C. Principiile generale de drept. Reprezintă ansamblul principiilor comune marilor sisteme ale dreptului contemporan aplicate şi în ordinea I. Principiul bunei credinţe în îndeplinirea obligaţiilor convenţionale este aplicabil atât în dreptul intern cât şi în R.I(Alte principii: Principiul autorităţii de lucru judecat, Răspunderea pentru prejudiciul cauzat, egalitatea părţilor). Principiile generale nu au numai un rol complementar faţă de tratat şi cutumă dar sunt norme jurididice independente şi izvoare principale de DI. D. Hotărârile judecătoreşti. Jurisprudenţa Curţii Internaţionale nu are o valoare obligatorie erga omnes ca în cazul precedentului judiciar din sistemul common law. Art. 59 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie arată că hotărârile Curţii au forţă obligatorie numai între părţile în litigiu şi numai pentru cauza pe care o soluţionează. Tribunalele internaţionale arbitrare sunt constituite ad-hoc de două sau m m state pt soluţionarea unui anumit diferend. În timp ce Curţile sunt instanţe permanente tribunalele arbitrare au un caracter întâmplător, hotărârile acestora pot fi avute în vedere la stabilirea normelor de drept internaţional. E. Doctrina. Lucrările specialiştilor, recunoscuţi în diferite state, constituie mijloace auxiliare pentru determinarea normelor de DI. Se au în vedere atât specialiştii individuali, forumurile de specialişti (Asociaţia de DI sau Comisia de DI a ONU). Opiniile unor judecători ai C.I.J. pot contribui, , la îmbogăţirea doctrinei. Putem considera că în dreptul internaţional contemporan apar noi izvoare de drept printre acestea actele organizaţiilor internaţionale sau actele unilaterale ale statelor. F. Echitatea.Echitatea poate fi considerată ca izvor material dar nu şi formal al DI şi constituie fundamentul moral pentru regulile juridice. Echitatea este o regulă specifică de DI sau constitue un element necesar al principiilor generale de drept internaţional alături de principiul bunei credinţe. Art. 38 al. 2 din Statutul C.I.J. circumstanţiază recurgerea la echitate pentru soluţionarea unor diferende. Astfel Curtea are dreptul de a soluţiona o cauză ex aequo et bono pe bază de echitate dacă părţile sunt de acord cu aceasta. Aplicarea echităţii în locul normelor de drept internaţional nu se poate face decât cu acordul expres al părţilor. ALTE IZVOARE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL a) Actele OI. Acte OI - declaraţii, rezoluţii, recomandări etc.Pentru aprecierea valorii juridice a actelor OI se face o distincţie între efectele pe care acestea le produc: unele produc efecte cu privire la funcţionarea organizaţiilor ca structuri instituţionale autonome, constituind ceea ce se cheamă dreptul intern al acestora, iar altele privesc conduita statelor membre. Dreptul intern al organizaţiilor internaţionale are de regulă un caracter obligatoriu, el referindu-se la mecanismele lor de funcţionare. Actele privind conduita statelor vizează fie drepturi sau obligaţii pe care statele şi le asumă în vederea realizării obiectivelor convenite la înfiinţarea organizaţiei. b) Actele unilaterale ale unor state pot să aibă incidenţă asupra DI. În asemenea acte pot fi menţionate declaraţia de război, declaraţia de neutralitate a unui stat în cazul unor conflicte armate internaţionale, poziţia adoptată de un stat asupra unei probleme politico-juridice cu caracter I, declaraţia prin care un stat nu recunoaşte existenţa sau valabilitatea unei cutume sau refuzul unui stat de a recunoaşte o anumită situaţie de fapt ca producând efecte juridice asupra sa, declaraţia de renunţare din partea unui stat la un drept al său. c) Legea internă: Deşi legea internă are valoare în limitele sale teritoriale, asupra cetăţenilor proprii şi în domeniile ce ţin de dreptul intern al statelor, se admite că pe această cale se poate realiza o influenţare a procesului de apariţie a unor norme de DI. În unele domenii de interes I se aplică de regulă reglementările din legislaţia internă a statelor (ex.: extrădarea, dreptul de azil), care se completează cu prevederile unor reglementări internaţionale. În general, legii interne nu i se atribuie caracterul de izvor al dreptului internaţional.Ea poate constitui, însă, un element al procesului de formare a dreptului cutumiar şi un mijloc de probă în stabilirea existenţei unor cutume.

căutare personalizată