Conceptul de Realpolitik.

Realpolitik – politica externă bazată pe calculaţiile de putere şi apărarea interesului naţional – a făcut posibilă unificarea Germaniei. Dar reunificarea Germaniei a făcut ca Realpolitikul să se schimbe, obţinând opusul a ceea ce era menit să obţină. Practica Realpolitikului evită cursele armate şi războiul doar dacă jucătorii majori ai unui sistem internaţional sunt liberi de a ajusta relaţiile lor în conformitate cu circumstanţele schimbătoare sau sunt reglaţi de un sistem de valori împărtăşite, sau în prezenţa ambelor cazuri. Aceasta este originea germană a conceptului. Dar rădăcinile sale sunt italiene: atunci se numea „raţiune de stat”. Expresia „raţiune de stat” aparţine limbajului şi culturii politice specifice perioadei Renaşterii târzii. Conceptul în sine este întâlnit, pentru prima oară, la anticii Tacitus, Livius, Xenofont şi Aristotel. Mai târziu, renascentiştii reînvie ideea, prin Giovanni Botero, în cartea sa „Ragione di Stato”, din 1589, şi Niccolo Machiavelli, în „Il Principe” şi „Discorsi” [deşi, acesta nu foloseşte termenul propriu-zis]. Machiavelli admite crima, violenţa şi cruzimea, dacă sunt îndreptate spre un bine mai mare. Acesta nu pledează pt violenţă şi înşelăciune inutilă: doar recunoaşte că există un nivel fundamental d violenţă (morală şi psihică) p care conducătorul nu îl poate evita. Dar, la sf. aceluiaşi secol, principiul capătă o nouă dimensiune, fiind aplicat în practica diplomatică a cardinalului francez Richelieu. De aici conceptul devine unul caracteristic nu doar conducătorului, ca în cazurile descrise de Macchiaveli, ci STATului, politicii sale externe. Astfel, în promovarea politicii sale externe, considerentele de ordin moral, religios sau ideologic se determină a fi absolut insignifiabile şi nefolositoare. „Un stat trebuie să se manifeste plenar în SI prin relaţii folositoare, deci – care convin scopurilor şi ambiţiilor sale.” Fie cu state importante dpdv strategic, fie economic, (geo)politic sau economic. Dar, cum am văzut d la început, conceptul capătă o nouă dimensiune în ce-a de-a 2a jumătate a sec.XIX, în acţiunile cancelarului prusac Otto von Bismark, în lupta sa pt unificarea statelor germane, apoi pt afirmarea noului stat – Germania – în plan european cu un statut de mare putere. În acest sens, un exemplu des citat este mişcarea – aparent ilogică – a Prusiei de a nu cere careva teritorii de la Austria învinsă în 1866, mişcare ce a contribuit mai târziu la unificarea paşnică, din această direcţie, a Germaniei. D asemenea, Bismark e citat ca maestrul Realpolitikului datorită modului în care a obţinut Schlewig-Holsteinul fără lupte, plus alte succese. Conceptul a evoluat în epoca contemporană în termenul de « interes d stat », exprimat de Martin Wight în a sa « Politică de Putere ». într-o lume ce tinde declarat, oficial, spre eliminarea războiului, interesul primar al statului devine supravieţuirea fizică, apoi interese tematice : de ordin economic, politic, strategic, etc.