Apariţia de noi state independente după Congresul de la Berlin.

Congresul de la Berlin a urmat războiul ruso-româno-otoman din anii 1877-1878. Pacea efectivă fusese semnată la San Stefano, la 3 martie, dar prevedea prea mari schimbări în status-quo-ul european pt a se semna de doar 2 părţi: RU şi Imp. Otoman. de aceea tratatul a trebuit revizuit, prin convocarea unui congres internaţional găzduit/dirijat de cancelarul german Otto von Bismark. La congres schimbările teritoriale întrevenite după învingerea Porţii în război s-au re-negociat între Marile Puteri europene. Tratatul final al Congresului a consfinţit/recunoscut independenţa completă a principatelor României, Serbiei şi Muntenegrului, aducând modificările necesare limitelor teritoriale acordate noilor state. Aceste limite fuseseră exagerate conform Tratatului de la Sn Stefano. De asemenea, pe lângă acestea 3, s-au m/discutat 2 problematici: s-a amânat independenţa Bulgariei şi s-au retrocedat Albaniei teritoriile oferite la San Stefano Muntenegrului. SERBIA: mişcarea sa pt independenţă s-a dovedit de succes încă în ce-a doua decadă a sec.XIX. Independenţa de facto i-a fost recunoscută de Poarta Otomană în 1830, dar de jure s-a considerat doar actul internaţional semnat la 13 iulie 1878. Congresul i-a atribuit doar puţin teritoriu înafara a ceea ce poseda deja, ceea ce a cauzat dezamăgire. Articolul 34 al Tratatului îi consfinţea independenţa, în timp ce art.35 stipula: ”în SER se interzice discriminarea în drepturi sociale şi politice în bază religioasă/confesională. De asemenea aceste criterii nu trebuie să fie hotărâtoare pt capacitatea cetăţenilor de a ocupa funcţii publice (aşa cum era înainte, în ordinea otomană) sau ocuparea unor funcţii oriunde în ţară. Se va respecta libertatea practicării cultelor de toate felurile tuturor locuitorilor SER şi străinilor, şi nu se vor oferi privilegii unui cult sau liderilor săi”. În plus, monarhia dualistă ocupa sangeacul Novi_Pazar, fâşia de pământ între SER şi MUNT, ceea ce îi oferea nişte pârghii de control ale regiunii. MUNTENEGRU: situaţia acestui stat era deosebită chiar şi în componenţa Imp. Otoman – Poarta nu avea o autoritate directă aici, înafară de achitarea tributului, ţinutul se autoîntreţinea şi controla de puternice forţe armate neregulate. La Congres, o problemă aparte a constituit-o trasarea hotarelor MUNT. Prin tr-San Stefano acestui stat i se ofereau nişte teritorii ce îi triplau suprafaţa, unele dintre acestea fiind preluate de la albanezi. Pt analizarea situaţiei d fapt s-a convocat o Comisie specială, la sesizarea Ligii de la Prizren a Albanezilor. Otomanii au profitat d rezistenţa manifestată a albanezilor, şi MUNT a primit din cele exterioare doar un port la M.Adriatică, dar nu atât de mult teritoriu cât dorise. Articolul 26 recunoştea independenţa MUNT. Articolul 43 stipula recunoaşterea de către înaltele părţi semnatare a independenţei ROM., sub condiţiile enumerate apoi: art.44- respectarea egalităţii în drepturi a reprezentanţilor diverselor religii, art.45 stipula returnarea de către ROM a Cadrilaterului (Sudul MDei) Imp. Ţarist. Pe parcursul negocierilor, românii au protestat împotriva cedării Sudului Basarabiei, dar li se promitea în schimb delta Dunării şi Dobrogea, alături de independenţă. Recunoaşterea independenţei românilor era însoţită de modificări privind statutul evreilor în stat, condiţii care au stârnit mare nemulţumire la Bucureşti. Respectiv, deşi Tratatul încheiat la Berlin la 13 iulie 1878 a oferit guvernelor balcanice unele compensaţii politice, nu a reprezentat aproape deloc aspiraţiile naţionale ale fiecăreia dintre ele; după el a rămas o urmă de nemulţumire şi în Balcani, plus la faptul că a stricat relaţiile dintre membrii Alianţei celor 3 împăraţi.