ANXIETATEA

Anxietatea este o permanenţă a modului de fiinţare uman,existând în spaţiul dialogului dintre sine şi eu, fiind incitată de contactul de orice fel între eu şi lume.Este la temeiul oricărei puneri în act a omului, la temeiul oricărei trăiri, iar trăirea aceasta vine la rândul ei să o întemeieze.Ambiguitatea anxietăţii ,ca atitudine primară ,în primă instanţă autosuficientăse răsfrânge asupra individului uman ,modelându-l ambiguu.Prin lipsa de obiect concret, ea devine o stare de nenumit,suportată, totodată intimă şi străină individului,creând şi distrugând. Existenţialismul este cel care revelează anxietatea şi este în stare să o asume, descoperindu-I relaţia esenţială cu existenţa. Existenţa (lat. Ex-în afară, sistere-a sta) este faptul de a apărea şi de a se manifesta în afară,a te confrunta cu faptul prezenţei şi participării la o lume schimbătoare şi potenţial primejdioasă. Condiţia individului concret este una de anxietate , rezultată din înţelegerea inevitabilei sale libertăţi de opta între posibilităţi, din necunoaşterea viitorului, din apropierea morţii, din finitudinea unei existenţe care a fost precedată de neant. Anxietatea dă naştere deopotrivă îndoielii şi disperării,consideră Kierkegaard,însă drumul spre absolut este cel ce se confundă adesea cu disperarea anxietăţii,disperare pentru infinit, preschimbându-se într-un final în devorare a finitudinilor,descoperire a arbitrariului din ele. Discursul lui Kierkegaard despre anxietate se desfăşoară pe fundalul unei etici creştine, suportând conexiuni multiple cu dogmatica, numită de filosoful danez a doua etică (spre deosebire de etica necreştină, prima , caracterizabilă prin refuzul păcatului şi conexiunea cu metafizica). Idealitatea acestei etici constă în conştiinţa penetrantă a realităţii, iar a-şi păstra idealitatea chiar ocupându-se de relevarea păcatului implică o dificultate deosebită a problemelor etice. Noua etică presupune păcatul strămoşesc, prin care explică păcatul însuşi şi plasează identitatea drept obiectiv, într-o mişcare de jos în sus; cuprinde, în anvergura ei, realitatea păcatului. Discursul lui Kierkegaard despre anxietate abordează tangenţial problema păcatului, având în vedere că anxietatea este condiţie prealabilă a păcatului, "libertatea captivă în sine însuşi",mijlocitoare între posibilitatea şi realitatea păcatului. Psihologic, Kierkegaard se va ocupa de posibilitatea reală a păcatului, iar dogmatic, de cea ideală. Scopul scrierii va fi mărturisit dintru început a trata conceptul de anxietate din punct de vedere psihologic , având în vedere dogma păcatului strămoşesc. Premisele de la care porneşte în abordarea păcatului, pe care le va justifica pe parcurs, sunt , că păcatul nu este nici un fel de stare ( ca stare de potentică nu este , în timp ce de fapt el este) , şi că a-l descrie ca boală, anormalitate, lipsa de armonie înseamnă o falsificare a conceptului 3. Cuvântul danez Angest a fost echivalat în limba germană cu Angst, în engleză cu dread , fear sau anxiety, în timp ce traducerile franceze s-a impus angoisse; el a cunoscut o largă răspândire în filosofia existenţialistă interbelică, în special datorită teoretizărilor lui Heidegger şi Sartre. Semnificaţia anxietăţii lui Kierkegaard este de fior de spaimă faţă de ceva nedefinit şi indeterminabil ,spre deosebire de sentimentul de frică, în care obiectul este concret, individual. Kierkegaard consideră că omul este individ, fiind, în felul acesta , atât el însuşi, cât şi tot neamul, iar întregul neam participă în/la individ precum individul la intregul neam. Desăvârşirea omului , privită ca stare, constă în faptul individului de a fi el însuşi, precum şi neamul. Această contradicţie este expresia unei sarcini şi impulsul unei mişcări, mişcare ce creează istoria. Istoria neamului merge mereu înainte, în timp ce individul o ia mereu de la început, fiind el însuşi şi neamul, şi astfel, încă o dată şi istoria şi neamul. Adam a fost el însuşi şi neamul , astfel încât ceea ce îl explică pe Adam, explică istoria neamului şi reciproc. A-l considera cap al geniului umane presupune un început fantastic al neamului uman, ce ridică dificultăţi insurmontabile. Tradiţional s-a considerat că păcatul lui Adam condiţionează păcătoşenia drept consecinţă, al doile prim păcat - primul păcat al insului de după – presupunând păcătoşenia drept condiţie. Filosoful danez polemizează cu această luare de poziţie, afirmând că primul păcat este determinantul calităţii, Păcatul5, că puterea exemplului , păcătoşenia este doar o determinare cantitativă , un fel de elan înaintea saltului, dar care nu explică totuşi saltul reprezentat prin păcat. Păcatul lui Adam este păcatul strămoşesc, caci neamul nu o ia de la început cu fiecare individ, astfel încât starea de păcat a nemului dobândeşte o istorie, care merge înainte prin determinaţii cantitative, în timp ce individul participă la ea prin saltul calitativ. Nevinovăţia este o calitate, o stare care poate să dureze şi care nu poate fi anulată decât prin vină, care se pierde prin păcat. Vinovăţia lui Adam şi vinovăţia omului de după, este esenţialmente aceeaşi, diferenţa fiind o expresie cantitativă, nu calitativă: vinovăţia neamului este prezentă în neştiinţa insului, manifestându-se, prin fapta lui , drept vinovăţia acestuia. Conceptul de anxietate este abordat de Kierkegaard în strânsă legătură cu cel de nevinovăţie; nevinovăţia este starea în care omul nu este determinat ca spirit, ci este determinat sufleteşte în unitate nemijlocită cu naturaleţea lui 6. Taina nevinovăţiei este că înseamnă linişte, dar totodată anxietate, născută din nimic; spiritul işi proiectează visător propria realitate, nimicul, iar acest nimic vede nevinovăţia mereu ca fiind în afara sa. Anxietatea este realitatea libertăţii, ca posibilitate a posibilităţii, o antipatie simpatică şi o simpatie antipatică, nu este vina. Anxietatea este o măsură a prezenţei spiritului. Relaţia anxietăţii faţă de obiectul ei, "nimicul" este la fel de ambiguă ca tranziţia de la nevinovăţie la vină. Omul este o sinteză de sufletesc şi trupesc, întruchipată de spirit. Spiritul se raportează la sine şi la condiţia lui ca anxietate. În starea de nevinovăţie spiritul este prezent dar ca nemijlocit, visând şi deranjând relaţia dintre suflet şi trup şi totodată instituind-o. În nevinovăţie există numai posibilitatea de a putea, ca un fel de formă superioară de neştiinţă, ca o expresie superioară a anxietăţii. Dacă omul n-ar fi fost o sinteză , care să se bazeze pe un terţ, n-ar fi fost posibilă o dublă consecinţă a păcatului strămoşesc: că păcatul a venit pe lume şi că sexualitate fusese instituită. Păcatul este o criză în care păcatul pătrunde în ins ca ins .Trecerea de la o posibilitate la realitate se face prin anxietate. În clipa în care spiritul se instituie pe sine, el instituie şi sinteza, în care scop trebuie să o divizeze mai întâi. Culmea senzorialului este sexualul, culme care nu ar fi atinsă dacă spiritul nu este instituit ca real. Fără păcat nu ar fi existat sexualitatea, iar făra sexualitate nu ar fi existat istorie. Abia prin sexualitate sinteza este instituită drept contradicţie şi drept scop, al cărui istorie începe în clipa instituirii sintezei. Ceea ce am prezentat a constituit aspectul anxietăţii de a fi condiţie prealabilă a păcatului strămoşesc, pe care îl explică în sens regresiv, în direcţia originii sale. Un alt fel de a problematiza anxietatea este de a încerca o relaţionare progresivă cu păcatul strămoşesc. În cadrul acesta, Kierkegaard precizează două sensuri ale anxietăţii: anxietatea în care individul instituie păcatul prin saltul calitativ şi anxietatea care a pătruns şi pătrunde împreună cu păcatul, în lume cantitativ, ori de câte ori un individ instituie păcatul. Asemeni mişcării păcatoşeniei nemului, mişcarea anxietăţii are loc prin mişcări cantitative, iar anxietatea fiecărui individ este cu atât mai profundă cu cât se află mai la începuturi, deoarece condiţia păcătoşeniei, presupusă de viaţa sa individuală trebuie însuşită. Abia în clipa în care mântuirea este cu adevărat instituită este biruită şi anxietatea. La individul de mai târziu anxietatea pătrunde în două sensuri în lume; păcatul pătrunde prin anxietate, purtând cu el, încă o dată, anxietatea. Pe de o parte continuitatea păcatului produce anxietate, iar pe de alta posibilitatea mântuirii este un "nimic" ce provoacă individului anxietate. Totiuşi, orice individ devine vinovat din cauza lui, anxiatatea provenindd din păcatul instituit de individ şi fiind prezenţă vagă, un "mai mult" sau "mai puţin" în istoria cantitativă a neamului omenesc. Kierkegaard face distincţie între tipuri de anxietăţi: anxietatea obiectivă şi anxietatea subiectivă. Anxietatea obiectivă este refexul păcătoşenieei generaşiei asupra întregii lumi, efect al păcatului asupra existenţei neumane, este starea de aşteptare din care cel ce aşteaptă ar dori să iasă, expresie a unui dor, dând naştere anxităţii tocmai pentru că dorul singur nu poaate mântui. O anxietate ca a lui Adam nu va mai surveni niciodată , deoarece păcătoşeniaa venit pe lume prin el. Anxietatea obiectivă din natură este mai mare decât mai târziu decât la Adam, ea fiind indusă de faptul că este văzută într-o cu totul altă lumină datorită faptului că prin păcat senzorial este continuu degradat, până devine ce se numeşte păcătăşenie. După venirea păcatului în lume şi ori de câte ori vine în lume, senzorialul devine păcătoşenie.Anxietatea subiectivă este "egotistă,este o anxietate cu privire la ceea ce aş putea să devin, la ceea ce aş putea să devin sau ceea ce mi s-ar putea întâmpla"1 anxietatea existentă în nevinovăţia insului, corespunzătoare celei a lui Adam, dar diferită cantitativ de a acestuia, respectiv mai mică. Vina instituită continuă să fie la fel de imputabilă şi la fel de ambiguă ca cea a lui Adam. Kierkegaard compaară anxietatea cu o ameţeală, ameţeala libertăţii când spiritul vrea să instituie sinteza, când libertatea scrutează în jos la propriaa ei posibilitate, se agaţă de finit şi se ţine de el, dar libertatea astfel se prăbuşeşte. Când libertatea se ridică din nou în picioare, îşi dăseamaa că e vinovată. Printre aceste două clipee se află saltul. Din punct de vedere psihologic, căderea în păcat se produce de fiecare dată în stare de sfârşeală.Walter Schulz consideră că anxietatea reprezintă teama faţă de propria libertate "teamă faţă de saltul libertăţii în libertate".El corelează libertatea cu ideea punerii sintezei existenţiale,motivând anxietatea omului prin faptul că este indisolubil legată de datoria de a deveni un sine prin realizarea sintezei, dar această sarcină nu poate fi realizată ireproşabil, ceea ce transformă anxietatea într-un însoţitor permanent al vieţii omeneşti.2La individul de mai târziu "nimicul" care e obiectul anxietăţii devine din ce în ce mai mult "ceva" – complexul de presimţire se reflectă în ele însele , apropiindu-se din ce în ce mai mult de individ, chiar dacă pentru anxietate rămân tot "nimic". "Nimicul" comunică vivace cu neştiinţa nevinovăţiei, păcatul auto-presupunându-se. Anxietatea subiectivă este pusă în legătură cu relaţia de generaţie şi relaţia istorică.Senzorialul a devenit păcătoşenie prin păcaat, adică prin păcat deivne senzorialul păcătoşenie şi prin Adam a venit pe lume păcatul. În istoria neamului senzorialul a devenitt odată păcătoşenie, însă în istoria individului senzorialul a devenit păcătoşenie prin saltul calitativ al fiecăruia. Proporţia de senzorial coresspunde celei de anxietate.Facereaa Evei prefigurează simbolic consecinţa relaţiei de generaţie: derivatul nu este niciodată la fel de desăvârşit cantitativ , ca originalul. Bărbatul şi femeia sunt la fel în esenţă. Anxietatea este mai refectată la Eva decât la Adam, pentru că femeia este mai sensibilă senzorial decât bărbaatul, astfel că de îndată ce spiritul este instituit,scindarea se adânceşte şi mai mult , iar anxietatea va avea mai multă libertate de acţiune în posibilitatea libertăţii.Femeia este mai anxioasă decât bărbatul, este mai senzorială, deşi în esenţă este asemi bărbatului, determinată spiritual. Estetic, aspectul ei ideal este frumuseţea, iar etic provocarea. Senzorialul nu este păcătoşenie , ci o enigmă neexplicabilă care te face anxios, naivitatea fiind însoţită de un "nimic" inexplicabil, creator de anxietate. Sexual în sine nu este păcătoşenie, fiind expresia enormei contradicţii că spiritul este determinat ca genus. Anxietatea este prezentă în orice plăcere erotică, dar nu întrucât ar fi păcătoasă, ci e datorată faptului că spiritul se simte străin; victoria spiritului va presupune considerarea sexualuli ca străin şi comic.Consecinţa relaţiei de generaţii este amplificarea senzorialităţii; în anxietatea celor din generaţiile de mai târziu de Adam e " mai mult" tuturor indivizilor de după Adam; anxietatea însă e esenţial aceeaşi.Creştinismul oficial propune să ne ridicăm mai presus de acest "mai mult", învinovăţind pe cel ce n-o face , că nu ar vrea să o facă. Dificultatea abordării unei astfel de probleme este însă eludată de acesta. Anxietatea corespunzătoare relaţiei de generaţie ar fi anxietatea de păcat, care naşte păcatul; anxiatatea de a deveni vinovat.Anxietatea ce corespunde relaţiei istorice este anxietatea de a fi considerat vinovat. Supremul " mai mult" este cel al unui individ astfel plasat şi influienţat, încâtde la prima deşteptare, încât senzorialul devine pentru el identic cu păcătoşenia; acest "mai mult" se va manifestaa dureros în el , făcând să nu-şi mai găsească adăpost.Senzorialul nu este păcătoşenie. El poate însemna păcătăşenie prin cunoaşterea lui nebuloasă , precum ar mai putea însemna păcătoşenie orice cunoaştere nebuloasă a ceea ce ar mai putea să însemne păcatul, precum şi neglijarea dimensiunii individuale şi pierderea în neam. Prin gustarea din fructul cunoaşteriia venit pe lume şi diferenţa dintre bine şi rău, precum şi diferenţa sexuală ca pornire.Păcatu este egoism, iar egoismul este insul instituit prin saltul calitativ. Egoismul ia naştere prin păcat şi în păcat, de aceea nu poate să explice păcatul. Obiectivul este de a integra eroticul, sexualul, sub categoria de spirit. O astfel de împlinire înseamnă victoria iubirii, spiritul ieşind victorios prin faptul că sexualul este uitat şi reamintit doar în uitare.Anxietatea poate fi privită dintr-o a treia perspectivă, ca urmare a păcatului absenţei conştiinţei păcatului ,fiind definita drept clipa în viaţa individuală. Omul va fi definit în acest context drept o sinteză de vremelnicie şi veşnicie. Clipa apare ca atom al veşniciei ,primă reflectare în timp a veşniciei,prima încercare de a opri, într-un fel timpul .De îndată ce spiritul este instituit, clipa poate apărea. Vremelnicia şi senzorialul sunt analoge:istoria începe abia prrin clipă,sensibilitatea senzorială a omului este instituită ca păcătoşenie prin păcat. Clipa este acea ambiguitate în care timpul şi veşnicul se ating unul pe altul, instituind în felul acesta conceptul de vremelnicie, unde timpul întretaie mereu veşnicia, iar veşnicia întrepătrunde mereu timpul. În lipsa categoriei de spirit , veşnicia clipei apare dinapoi,ca trecut. Dacă însă clipa este instituită ca discrimen, în raport cu care pot exista trecut ,prezent ,viitor, atunci viitorul este veşnicia. Abia când veşnicia este instituită clipa trăieşte ca clipă, iar nu ca discrimen. Viitorul este posibilitatea veşniciei sau libertăţii în individualitate ca anxietate. Pentru libertate posibilul este viitorul,iar pentru timp viitorul este posibilul ,iar acestor două posibilităţi li se asociază anxietatea.Anxietatea este starea psihologică care precede păcatul,de care se apropie cât poate,cât de anxioasă poate fi, fără să explice însă păcatul, care izbucneşte abia în saltul calitativ.în clipa în care păcatul este instituit,vremelnicia este păcătoşenie,iar consecinţa definirii vremelniciei drept păcătoşenie este moartea ca pedeapsă.Cel ce trăieşte doar în clipă păcătuieşte, însă acum nu are nici un rost să ne abstragem de la vremelnicie.Poate exista o anxietate a lipsei de spirit ,ascunsă, deghizată,având uneori aparenţa întregului conţinut al spiritului,însă ca strigoi al spiritului .Există o singură dovadă a spiritului :dovada spiritului din noi înşine.Păgânismul ,ca absenţă a spiritului , este preferabil lipsei spiritului ;păcatul său este de a trage de timp, fără a ajunge efectiv la păcat.Anxietatea păgânului are drept sursă soarta,iar „nimicul" constă în ambibuitatea relaţiei omului cu aceasta,ce se înfăţişează ca unitate între necesar şi întâmplător; aceasta împiedică intrarea în relaţie cu soarta. Tragismul păgânismului este necutezarea omului de a nu se sfătui cu oracolul .În iudaism anxietatea este anxietate de vină,iar tragismul său are ca sursă necutezarea omului de a nu aduce jertfe.Ambiguitatea rezidă în relaţie;de îndată ce vina este instituită ,anxietatea dispare, apărând pocăinţa. Contrariul libertăţii nu este necesitateaa ,ci vina ,iar măreţia libertăţii este că aceasta are de a face pururi numai cu sine ,proiectându-şi vinaa în posibilitate şi instituind-o deci singură .Spiritul pământean care va voi să-l vadă pe Dumnezeu ,va trebui să înceapă prin a se recunoaşte vinovat. Dacă vina este instituită cu adevărat, ea se instituie singură.Relaţia libertăţii faţă de vină este de anxietate,fiindcă libertatea şi vina sunt deocamdată o posibilitate.Cel ce cade în ispită este singurul vinovat. Anxietatea este posibilitatea libertăţii ,iar ca posibilitate a libertăţii este educativă,formativă,prin credinţă, deoarece devorează toate finitudinile,descoperă tot ce au ele iluzoriu. Un om ce a cunoscut anxietatea ştie că nu are absolut nimic de cerut de la viaţă,că îngrozitorul, pierzania,nimicirea locuiesc uşă în uşă cu fiecare om;dacă a învăţat cu folos că orice anxietate de care este anxios îl poate călca în clipa următoare, altă explicaţie va da el realităţii.Pentru a fi format în felul acesta ,absolut şi infinit ,de către posibilitate ,individul va trebui să fie cinstit faţă de posibilitate şi să aibă credinţă.Astfel anxietatea sfârşeşte prin anihila finitul din neliniştile pe care le-a produs.

Read More

Afectivitatea

Planul :
1) Definirea si specificul proceselor afective
2) Ptoprietatile proceselor afective
3) Functiile afectivitatii
4) Clasificarea trailor afective
5) Afectivitatea individuala si afectivitatea in grup



Activitatea umana , in afara axei motivatie – scop , esentiala pentru buna ei desfasurare , trebuie sa dispuna si de un puternic support energetic . Cind ne intilnim cu o serie de situatii noi , neprevazute , cind trebuie sa facem fata actiunii unor factori pertubatori , mijloacele pur intelectuale suntabsolut necesare , dar nu si suficiente . In asemenea imprejurari se impune cu stringenta reactivarea . Acest lucru este posibil de realizat cu ajutorul unor noi procese psihice pe care le denumim procese afective . Omul nu se raporteaza indifferent la realitate , dinpotriva obiectele , fenomenele , evenimentele care actioneaza asupra lui au unecou , o rezonanta in constiinta sa trezesc la viata anumite trebuinte , corespund sau nu nevoilor lui , ii satisfac sau nu interesele , aspiratiile idealurile . In cadrul proceselor affective pe prim plan se afla nu atit obiectul , cit valoarea si semnificatia pe care aceasta o are pentru subiect . Nu obiectul in sine este important ci relatia dintre el si subiect , pentru ca numai intr-o asemenea relatia obiectul capata semnificatii in functie de gradul si durata satisfacerii trebuintelor . Desi strins legate si in interactiune cu toate celelalte fenomene psihice , procesile affective au propriul lor specific . Afectivitatea este o vibratie concomitent organica , psihica si comportamentala , ea este tensiunea intregului oganism cu efecte de atractie a sau respingere , cautare sau evitare .
Procesele psihice care reflecta relatiile dintre subiect si obiect sub forma de trairi , uneori atitudinile , poarta denumirea de procese affective . Cu o formula mai generala am putea spune afectivitatea reprezinta rezonanta lumii in subiect si vibratia subiectului inlumea sa .




Polaritatea proceselor affective consta in tendinta acestora de a gravita fie in jurul polului pozitiv , fie in jurul polului negativ , si aparate ca urmare a satisfacerii sau nesatisfacerii diferentiate a trebuintelor , aspiratiilor . De obicei , procesele afective sunt cuplate doua cite doua in perechi cu elemente contrare : bucurie – tristete , simpatie – antipatie , entuziasm – deprimare , iubire – ura etc . Polaritatea se exprima incaracterul placut si neplacut al starilor afective .
Intensitatea proceselor affective indica forta , taria , profunzimea de care dispune la momentul dat trairea afectiva .
Durata proceselor affective consta in intinderea, persistentain timp a acestora, indifferent daca persoana sau obectul care le-a provocat sunt sau nu prezente.
Mobilitatea proceselor affective exprima fie trecerea rapida in interiorul aceleiasi trairi emotionale de la o faza la alta , fie trecerea de la o stare afectiva la alta .
Expresivitatea proceselor affective consta in capacitatea acestora de a exterioriza , de a putea fi ‘’vazute’’ , ‘’citite’’ , ‘’simtite’’ . Exteriorizarea , manifestaea in afara se realizeaza prin intermediul unor semne exterioare care poarta denumirea de expresii emotionale .
Functia reflectorie . Ca orice proces psihic si procesele affective dispun de un continut reflectoriu propriu . Formularea data ceva mai inainte se cere s fi adincita si explicata . Relatia subiectului cu obiectul nu este atemporata si a patiala , ci se realizeaza intr-un timp si intr-un spatiu determinat . Corelarea tuturor factorilor prezenti la un moment dat , da nastere la un anumit context , situatie , imprejurare de viata . Trairile sfective reflecta , de fapt , nu relatia in sine , ci relatia integrata si subordonata acestor situatii si imprejurari de viata , extrem de concrete si differentiate intre ele . Fiecare individ isi reflecta propriile sale situatii si imprejurari de viata asa cum le-a trait , cum le traieste sau cum ar dori sa le traiasca .
Functia adaptive reglatorie .Componenta afectiva a personalitatii nu se epuizeaza in emotiile de moment , dinpotriva , ea are o consistenta si durabilitate in timp , fapt care permite constituirea unor adevarate profiluri emotionale . Aceste profiluri , mai ales ultimele doua , au ridicat problema rolului afectivitatii in viata individului . Unii autori au considerat ca emotiile , prin starea de agitatie difuza , prin intensitatea si desfasurarea lor tumultoasa deorganizeaza conduita umana . Altii autori sustin , din contra , ca emotia prin mobilizaea energeticaa intregului organism organizeaza conduita .

Procesele affective au unroll in sustinerea energetica a activitatii .

Procesele affective primare au un rol caracter elimentar , spontan ,sunt slab organizate , mai aproape de biologic si mai putin elaborate cultural , ele tind sa scape constient , rational .in categoria lor includem :
a) tonul afectiv al proceselor cognitive , care se refera la reactiile emotionale ce insotesc si coloreaza afectiv orice orice act de cunoastere o senzatie , o amintire …
b) trairele affective de provenienta organica sunt cauzate de buna sau proasta functionare a organelor interne .
c) afectele sunt forme affective simple , primitive si impulsive , puternice , foarte intense si violente , de scurta durata ,cu aparitie brusca si desfasurare impetuasa .
Procesele affective complexe beneficiaza de un grad mai mare de constientizare si intelectualizare . Cuprind :
a) emotiile curente care sunt forme affective de scurta durata , active ,
intense , provocate de insusirile separate ale obiectelor .
b) emotiile superioare , legate nu atit de obiecte , cit de o activitate pe
care o desfasoara individual .
c) dispozitiile affective sunt stari difuze , cu intensitate variabila si
durabilitate relativa .
Procesele affective superioare se caracterizeaza printr-o mare estructurare si raportare valorica , situata nu la nivel de obiect , ci la nivel de personalitate depasind prin continutul si structura lor starile emotionale disparate si tranzitorii .
a) sentimentele sunt trairi affective intense , de lunga durata , relativ stabile , specific umane , conditionate social – istoric .
b) pasiunile sunt sentimente cu o orientare , intensitate de gradul de stabilitate si generalitate foarte mare , antrenind intreaga personalitate.
Trebuie distinse doua mari forme de afectivitate , si anume afectivitatea individuala care este generata si traita de individ in functie de particularitatile sale psihoindividuale , fara ca ea sa influenteze starile affective ale altor personae, si afectivitatea de grup sau intragrupala , care viseaza combinarea spontana a emotiilor si sentimentelor individuale , soldata cu aparitia unor stari affective commune , ce este traita si impartasita de toti membrii grupului.

Read More

Artificial Intelligence

As a theory in the philosophy of mind, artificial intelligence (or AI) is the view that human cognitive mental states can be duplicated in computing machinery. Accordingly, an intelligent system is nothing but an information processing system. Discussions of AI commonly draw a distinction between weak and strong AI. Weak AI holds that suitably programmed machines can simulate human cognition. Strong AI, by contrast, maintains that suitably programmed machines are capable of cognitive mental states. The weak claim is unproblematic, since a machine which merely simulates human cognition need not have conscious mental states. It is the strong claim, though, that has generated the most discussion, since this does entail that a computer can have cognitive mental states. In addition to the weak/strong distinction, it is also helpful to distinguish between other related notions. First, cognitive simulation is when a device such as a computer simply has the same the same input and output as a human. Second, cognitive replication occurs when the same internal causal relations are involved in a computational device as compared with a human brain. Third, cognitive emulation occurs when a computational device has the same causal relations and is made of the same stuff as a human brain. This condition clearly precludes silicon-based computing machines from emulating human cognition. Proponents of weak AI commit themselves only to the first condition, namely cognitive simulation. Proponents of strong AI, by contrast, commit themselves to the second condition, namely cognitive replication, but not the third condition.
Proponents of strong AI are split between two camps: (a) classical computationalists, and (b) connectionists. According to classical computationalism, computer intelligence involves central processing units operating on symbolic representations. That is, information in the form of symbols is processed serially (one datum after another) through a central processing unit. Daniel Dennett, a key proponent of classical computationalism, holds to a top-down progressive decomposition of mental activity. That is, more complex systems break down into more simple ones, which end in binary on-off switches. There is no homunculi, or tiny person inside a cognitive system which does the thinking. Several criticisms have been launched against the classical computationalist position. First, Dennett's theory, in particular, shows only that digital computers do not have homunculi. It is less clear that human cognition can be broken down into such subsystems. Second, there is no evidence for saying that cognition is computational in its structure, rather than saying that it is like computation. Since we do not find computational systems in the natural world, it is more safe to presume that human thinking is only like computational processes. Third, human cognition seems to involves a global understanding of one's environment, and this is not so of computational processes. Given these problems, critics contend that human thinking seems to be functionally different than digital or serial programming.
The other school of strong AI is connectionism which contends that cognition is distributed across a number of neural nets, or interconnective nodes. On this view, there is no central processing unit, symbols are not as important, and information is diverse and redundant. Perhaps most importantly, it is consistent with what we know about neurological arrangement. Unlike computational devices, devices made in the neural net fashion can execute commonsense tasks, recognize patterns efficiently, and learn. For example, by presenting a device with a series of male and female pictures, the device picks up on patterns and can correctly identify new pictures as male or female. In spite of these advantages, several criticisms have been launched against connectionism. First, in teaching the device to recognize patterns, it takes too many training sessions, sometimes numbering in the thousands. Human children, by contrast, learn to recognize some patterns after a single exposure. Second, critics point out that neural net devices are not good at rule-based processing higher level reasoning, such as learning language. These tasks are better accomplished by symbolic computation in serial computers. A third criticism is offered by Fodor who maintains that connectionism is presented with a dilemma concerning mental representation;
1. Mental representation is cognitive
2. If it is cognitive, then it is systematic (e.g., picking out one color or shape over another)
3. If it is systematic, then it is syntactic, like language, and consequently, it is algorithmic
4. However, if it is syntactic, then it is just the same old computationalism
5. If it is not syntactic, then it is not true cognition
But connectionists may defend themselves against Fodor's attack in at least two ways. First, they may object to premise two and claim that cognitive representation is not systematic, but, instead, is pictorial or holistic. Second, connectionists can point out that the same dilemma applies to human cognition. Since, presumably, we would want to deny (4) and (5) as pertains to humans, then we must reject the reasoning that leads to it.
The most well known attack on strong AI, whether classical or connectionist, is John Searle's Chinese Room thought experiment. Searle's target is a computer program which allegedly interprets stories the way humans can by reading between the lines and drawing inferences about events in the story which we draw from our life experience. Proponents of strong AI say that the program in question (1) understands stories, and (2) explains human ability to understand stories (i.e., provides the sufficient conditions for "understanding"). In response, Searle offers the following thought experiment. Suppose that a non-Chinese speaking person is put in a room and given three sets of Chinese characters (a script, a story, and questions about the story). He also receives a set of rules in English which allow him to correlate the three sets of characters with each other (i.e., a program). Although the man does not know the meaning of the Chinese symbols, he gets so good at manipulating symbols that from the outside no one can tell if he is Chinese or not Chinese. For Searle, this goes against both of the above two claims of strong AI. Critics of Searle contend that the Chinese Room thought experiment does not offer a systematic exposition of the problems with strong AI, but instead is more like an expression of a religious conviction which the believer immediately "sees" and the disbeliever does not see.

Read More

Aristotel

Două din cele mai cunoscute tratate ale sale, “Politica” şi “Etica Nicomahică”, aparţin domeniului practic al filozofiei. Lucrările nu sunt “practice”, în sensul că nu sunt manuale didactice. Din contră, ele abundă în analize şi în argumente, bazându-se mai mult pe cercetări istorice şi ştiinţifice. Ele sunt lucrări de filozofie practică; “practică”, deoarece scopul sau ţelul lor nu este de a oferi adevărul, ci de a schimba faptele.
Oamenii se disting de alte animale prin faptul că posedă raţiune şi putere de gândire. Oamenii “conţin ceva divin - ceea ce numim intelect este divin”, iar intelectul nostru este “divinul înăuntrul nostru”. Într-adevăr fiecare dintre noi este un adevărat intelect, “căci el [intelectul] reprezintă ceea ce natura umană are mai nobil şi mai elevat”.
Activitatea intelectuală nu este suficientă. Oamenii nu sunt indivizi izolaţi. “Omul”, scrie Aristotel, “este din natură un animal social”. Această remarcă nu este un aforism făcut la întâmplare, ci o mostră de teorie biologică. “Animalele sociale sunt acelea care au o singură activitate în comun; aşa sunt oamenii, albinele, viespile, furnicile şi cocorii.”. “Şi această însuşire este caracteristică omului, spre deosebire de toate vietăţile, aşa că singur el are simţirea binelui şi a răului, a dreptului şi a nedreptului şi a tuturor celorlalte stări morale. Comunitatea unor fiinţe cu asemenea însuşiri creează familia şi Statul”.
Primul lucru demn de pus în evidenţă în legătură cu ideea aristotelică de Stat este mărimea acestuia. “Căci, dacă din zece oameni nu s-ar putea constitui o cetate, o sută de mii n-ar mai constitui o cetate.” El nu şi-a schimbat niciodată părerea că micile oraşe-state erau cea mai propice - şi cea mai naturală - formă de societate civilă.
Un Stat, oricum ar fi el constituit, trebuie să-şi fie suficient sieşi şi să atingă ţelul pentru care el există. “Bunăstarea”, care este ţelul Statului, este identificată cu “eudaimonia” (fericirea), care este scopul individului. Statele sunt entităţi naturale şi, asemenea altor obiecte naturale, au un scop sau un ţel. Noţiunea de scop al Statului este legată de alt ideal înalt. “Principiul fundamental al constituţiilor democratice este libertatea […] Cea dintâi formă a libertăţii este de a conduce şi de a fi condus, în mod succesiv […] Altă formă a ei este dreptul lăsat fiecăruia de a trăi după cum îi place”.
Dar libertatea este sever restrânsă în Statul lui Aristotel. Ea este un prerogativ al cetăţenilor, însă o mare parte a populaţiei nu avea cetăţenie. Femeile nu erau libere, existau sclavii. Potrivit lui Aristotel, unii oameni sunt sclavi de la natură, şi deci este permis de fapt să fie subjugaţi. Cetăţenii puteau deţine sclavi, aşa cum puteau poseda şi alte forme de proprietate. “Evident”, scrie el, “e mai bine ca proprietatea să fie privată, dar oamenii trebuie să o pună în comun la folosinţă.” Dar el adaugă imediat: “Este sarcina legiuitorului de a veghea ca cetăţenii să facă astfel.”. Statul lui Aristotel nu va dispune de mijloacele de producţie; el nu controlează direct nici economia. Dar legiuitorul veghează ca regimul economic al cetăţenilor să fie guvernat potrivit.
Aristotel descrie foarte detaliat diversele moduri în care Statul poate reglementa viaţa cetăţenilor. Fiecare restricţie, oricât de bine intenţionată ar fi în scopurile ei, este o îngrădire a libertăţii. În afirmaţia lui Aristotel că “toţi cetăţenii aparţin Statului” se poate întrevedea germenii totalitarismului. Statul său este extrem de autoritar.

Read More

CARACTERUL

1. Latura relational-valorica a personalitatii

In sens larg, caracterul este un mod de a fi, un asamblu de particularitati psihoindividuale ce apar ca trasaturi ale unui „portret” psihic global .
In sens restrans si specific, caracterul reuneste insusiri sau particularitati privind relatiile pe carele intretine subiectul cu lumea si valorile dupa care el se conduce.
In sistemul de personalitate, caracterul reprezinta latura relationala si valorica, este in principal un ansamblu de atitudini-valori.
In timp ce temperamentul este neutral, gdin punct de vedere al continutului, sociomoral, al semnificatiei umaniste, caracterul se defineste, in principal, prin valorile dupa care subiectul se calauzeste, prin raporturile pe care le intretine cu lumea si cu propria fiinta.
Caracterul este o formatiune superioara la structurarea caruia contribuie trebuintele umane, motivele, sentimentele superioare, convingerile morale, aspiratiile si idealul, in ultima instanta, conceptia despre lume si viata.
Intre caracer si aptitudini distinctia este mai pregnanta. In timp ce aptitudinea, ca sistem operational eficient, se investeste in activitate si se apreciaza dupa rezultatele obtinute, trasaturile de caracter constau din modul de raportare la diversele laturi ale realitatii inclusiv activitatea proprie. Poate exita deci o discordanta intre sensurile nivelurile atitudinale ( caracteriale) si aptitudninile, dupa cum poate sa se constate partial denivelari si discordante sau o dezvoltare superioara si concordanta a ambelor formatiuni.

2. Componentele de baza ale caracterului : atitudinea stabilita si trasatura volitiva

Insusirea caracteriala reprezinta o pozitie a subiectului fata de cele din jur, un mod de a se raporta la evenimentele existentei sale in lume. In stiintele umaniste, aceste modalitati de raportare care pornesc de la subiect, il exprima pe el si se traduc prin comportamente, poarta numele de atitudini.
La nivelul caracterului ne intereseaza nu atitudinile circumstantiale si variabile, ci acelea care sunt stabile si generalizate, fiind proprii subiectului in cauza, intemeindu-se pe convingeri puternice.
Definim atitudinea ca o modalitate de raportare la o clasa generala de obiecte sau fenomene si prin care subiectul se orienteaza selectiv si se autoregleaza preferential.




Sistemul intaririlor
sociale
(aprobare-dezaprobare)

Fluxul evenimentelor care determina formarea si exprimarea atitudinilor
Intrepretarea
evaluare
alegere (optiuni)



Orientare
Directionare

Exteriorizare
in opinie
sau actiune


Efecte






conexiuni inverse

─ Schema-bloc a formari unei atitudini.


Observam insa ca insusirile voluntare pot sa depaseasca atitudinile de o categorie sau alta si sa se manifeste in orice situatie, constant. In acest caz, se vorbeste de un caracter dominat de vointa, indiferent de orientarile sale atitudinale. De altfel, un vechi psiholog german, P. Klages, definea caracterul ca vointa moraliceste organizata. Intrucat omul nu exista decat intre oameni, trebuie considerata categoria atitudinilor fata de oameni . Indepartarea sau chiar contrazicerea principiului despre om ca valoare suprema este o retragere pe poziti ostile omului.
Nu putem despari insa atitudinea fata de oameni de atitudinea fata de sine.
Demnitatea inseamna constiinta propriei valori in conditiile respectului fata de altii neacceptarii injosirii. Sant inacceptabile atat umilinta cat si aroganta. Cat priveste modestia, aceasta se cere a fi colerata cu demnitatea.
Un rol esential in viata si existenta omeneasca il indeplinesc activitatea, munca. Rolurile profesionale indeplinite cu efort si competenta sunt, dupa multi autori, indicatori ai valorii sociale ale personalitatii.
Intregrandu-le pe toate celelalte, ultima categorie de altitudini priveste societatea, raspunderile cetatenesti si politice pe care fiecare le are fata de destinele colectivitatii din care face parte in conditile semocratiei si ale deplinei libertati. In plan social-istoric, valoarea diriguitoare este patriotismul.

3. Sistemul de atitudini; structuri caracteriale

Atitudinile si calitatile voluntare asociate lor sunt colerate, interdependente si chiar organizate intr-un sistem prin intregrari la diverse niveluri.
Marele caracterolog american G. Allport arata ca la fiecare individ, asa cum aratau si moralisti francezi, se pot descoperi 1-2 trasaturi caracteriale care domina si controleaza pe celelalte. Este apoi un grup de trasaturi principale (10-15) care pot fi cu usurinta recunoscute la individ ca fiindu-i caracterirstice, iar in rest, sute si mii de trasaturi secundare si de fond, care sunt slab exprimate si pe care insusi subiectul uneori le neaga.

A cunoaste pe cineva, inseamna a-i determina trasaturile caracteriale cardinale.
Trasatura –„stapana” nu trebuie sa se rupa de trasaturile principale pe care si le subordoneaza si pe care le integreaza intr-o structura unica .
Ierarhizarea atitudinilor si trasaturilor in sistem este principala particularitate a structurii caracteriale.
• Unitatea caracterului inseamna a nu modifica in mod esential conduita de la o etapa la alta din motive de circumstante, contrare principiilor declarate.
• Expresivitatea caracterului se refera la dezvoltarea precumpanitoarea uneia sau a catorva trasaturi, care dau o nota specifica intregului. Caracterele expresive sunt cele clar definite, usor de relevat si dominate in raport cu situatia in care se afla;
• Originalitatea caracterului presupune autenticitatea in insusirea si realizarea anumitor valori, coerenta launtrica a acestora, forta lor morala, gradul lor diferit de dezvoltare si imbinare la fiecare individ, cu alte cuvinte, nota distinctiva a persoanei in raport cu alte persoane.
• Bogatia caracterului rezulta din multitudinea relatiilor pe care persoana le stabileste cu viata sociala, cu munca, cu semenii etc.
• Statornicia caracterului se realizeaza daca atitudinile si trasaturile caracteriale au o semnificatie de o mare valoare morala, acesta fundamentand constanta manifestare in comportament.
• Plasticitatea caracterului apare ca o conditie a restructurari unor elemente ale caracterului in raport cu noile cerinte impuse cu necesitatea slujirii acelorasi principii.
• Taria de caracter se exprima in rezistenta la actiuni si influente contrare scopurilor fundamentale, convingerilor, sentimentelor de mare valoare morala etc., pe care persoana le-a transformat in linii de orientare fundamentala si de prespectiva. Datorita fortei caracteriale, omul atinge nivelul suprem al eroismului.
Toate aceste particularitati, de ansamblu, ale caracterului releva inca odata faptul ca aceasta poate fi definit ca sistem de atitudini stabile si specific individuale, avand o semnificatie social si moral, atestandu-l pe om ca membru al societatii, ca purtator de valori, deci, ca personalitate.

Read More

“Căci e vis al nefiinţei Universul cel himeric”

Universul comparat cu o himeră se transformă în vis al nefiinţei, într-o lume în care “nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă” (Newton).Faptul de a nu exista nu înseamnă, de fapt, ceva despre care nu putem vorbi, ci dinpotrivă o confirmare a ceea ce înseamnă inexistanţa, lipsa de orice temei real.
În componenţa sa Universul înseamnă şi fiinţă şi nefiinţă, şi creat şi noncreat, o infinitate de lumi posibile şi imposibile în acelaşi timp.
De existenţa trăsăturilor de ireversibilitate, ireversibilitate concepută ca trecere de la trecut spre viitor şi nici o dată invers, se leagă constatarea că timpul apare ca unitate între real (timpul scurs) şi posibil (timpul nescurs), ca naştere a realului din posibil şi a posibilului din real.
Timpul devine parte integrantă a Universului deopotrivă ireversibil şi infinit. Fără să fie excluse momentele reale de ciclicitate, de repetabilitate, de reversibilitate în corpul nostru de Univers se poate vorbi de o săgeată a timpului legată de ideea de progres.
Extinderea ideii de ireversibilitate fundamentală a timpului la întregul Univers se leagă de ideea dialectică a inepuizabilei calităţi şi cantităţi a materiei în mişcare, de infinitatea posibilitaţilor de structurare şi de interacţiune caracteristice Universului.
Sintagma ar putea fi asociată cu noţiunea de mister = notă definitorie a existenţei umane. Omul se află la marginea Universului, trăieşte în mister şi vrea să acceadă la revelarea lui.
Şi dacă fiinţa devine nefiinţă, Universul nu poate fi altceva decât ceea ce este, o “himeră” eternă şi infinită, fără început şi sfârşit.
Fiinţa îşi află sfârşitul în nefiinţă, iar aceasta din urmă speră într-o contopire cu Universului.
Visul nefiinţei este, de fapt, dorinţa de viaţă veşnică, comparată cu Universul, veşniciea convertindu-se în eternitate.

Read More

Descartes

Opere:
1637: “Discurs asupra metodei” corespunde nevoilor noi intelectuale ale timpului, care este sătul de logica şi de ştiinţa aristotelică.
1641: “Meditaţiile metafizice” în latină; concepţia metafizică a lui Descartes.
Metafizica este cunoştinţa primelor principii. Pentru a clădi o filozofie, aceste prime principii trebuie bine asigurate, trebuie să fie absolut certe. Descartes îşi dă perfect seama de aceasta; de aceea primul moment al filozofiei sale va fi de a pune în îndoială toate cunoştinţele pe care le-a primit până acum. Scopul era de a găsi elemente absolut sigure, neîndoielnice, pe care să poată clădi tot restul. Descartes va constata, deci, că simţurile îl înşală, va pune în îndoială chiar faptul că are corp.
Deşi toate lucrurile, cele care ne par mai sigure au fost puse în îndoială, rămâne totuşi ceva sigur şi anume faptul că eu gândesc, că mă îndoiesc. Dacă mă gândesc şi mă îndoiesc, este sigur că exist. Formula sa va fi “Cogito, ergo sum”. Aceasta înseamnă însă că conştiinţa gândirii, deci a sufletului este mai sigură decât conştiinţa pe care o avem despre lumea exterioară. Credinţa obişnuită că nu cunoaştem nimica mai sigur decât această lume a simţurilor pe care o atingem, a vedem, este astfel răsturnată.
Corpurile nu ne sunt deci cunoscute prin simţuri cu certitudine. Singura certitudine absolută este a existenţei noastre, noi care gândim şi ne îndoim. Dar aceasta înseamnă că conştiinţa sufletului este mai sigură decât aceea a corpurilor. Substanţa este gândirea, iar substanţa corpurilor este întinderea. Prin gândire Descartes înţelege nu numai gândirea în sens restrâns, ci şi percepţia, voinţa.
În ceea ce priveşte natura corpurilor, ea fiind întinderea, ea este în ultimă analiză de natură geometrică, mecanică. Fenomenele corpurilor sunt provocate de mişcare. Prima lege a naturii este că fiecare corp continuă să rămână în starea în care se află (inerţie) şi că el nu se mişcă decât când este mişcat de un alt corp. Totul se petrece după legi determinate, necesare. Lumea este o mecanică universală.
Lumea corpurilor şi lumea spiritelor formează astfel pentru Descartes două lumi cu totul diferite, două substanţe diferite. Fiinţa umană uneşte şi ea amândouă substanţele prin relaţia care există între suflet şi corp.
Despre natura spiritului uman şi că el este mult mai uşor de cunoscut decât corpul:
“Prin corp înţeleg că tot ce este terminat printr-o figură, ce poate fi cuprins într-un loc sau umple un spaţiu în aşa fel încât să fie exclus orice alt corp care poate fi simţit sau prin atingere, sau prin vedere, sau prin auz, prin gust sau prin miros, care poate fi mişcat în mai multe feluri, nu prin el însuşi într-adevăr, dar printr-un lucru, străin, care-l atinge şi de la care primeşte un şoc. Căci nu credeam că aparţine naturii corpurilor de a avea puterea de a se mişca singure, ca şi aceea de a simţi sau de a gândi…”
Caracteristicile sufletului:
“Primele sunt că mă hrănesc şi că merg. Dar dacă este adevărat că n-am un corp, atunci este adevărat că nu pot nici merge, nici să mă hrănesc. Un altul este faptul că simt. Dar nu poţi simţi fără corp, în afară de faptul că am crezut câteodată că simt unele lucruri în timpul somnului pe care, la deşteptarea mea, am recunoscut că nu le simţisem. Un alt atribut este că gândesc şi găsesc aici că gândirea este un atribut care-mi aparţine; ea singură nu poate fi desfăcută de mine. Eu sunt, eu exist, aceasta este sigur; dar cât timp? Atâta timp cât gândesc; căci poate s-ar putea întâmpla că dacă aş înceta de a gândi, să încetez în acelaşi timp de a fi.”

Read More

Cele Trei Filosofii

Dupa cele trei moduri de cunoastere si organizare a cunostintelor filosofice , vom deosebi trei filosofi in gandirea greceasca : filosofia teoretica , filosofia epistemica si filosofia sistematica .
Separatia lor neta ar putea sa para o chestiune pur metodologica si nu una de principiu . Vom arata insa ca in conceptia greceasca exista o deosebire principala intre aceste filosofii , ce se completau reciproc , nefiind vorba de respingerea uneia in favoarea alteia . Dar aceste delimitari nu pot fi reale daca nu se tine- din nou – seama de puterea de semnificatie a cuvintelor .
Informatiile istorice oferite de Aristotel prin critica facuta inaintasilor sai confirma ca nu a existat nici o conceptie fara acceptarea prealabila a unor principii .Primii filosofi au conceput principiul ca ceva corporal (caci apa , focul si elementele asemanatoare lor sunt corpuri ) , unii dintre ei au admis un singur principiu , iar altii mai multe principii materiale , in sensul ca ambele directii le-au socotit drept cauze materiale , in sensul ca ambele directii le-au socotit drept cauze de ordin corporal .Pe langa aceasta , am constatat ca unii dintre ei au adaugat cauzei materiale si cauza care este obarsia miscarii , aceasta din urma cauza unii considerand-o unica , iar altii dubla .Pana la filosofii italici , ceilalti au staruit mai putin asupra problemei principiilor .
Tocmai din acest motiv , deoarece gandirea si cunoasterea nu pot incepe decat de la principii , ca si devenirea realitatii , Aristotel isi pune problema principiilor ca principii .Problema principiilor are trei aspecte :
1. problema generala a necesitatii logice a principiilor si natura lor :
2. problema posibilitatii cunoasterii acestor principii si modul prin care sunt sesizate ;
3. problema adoptarii efective a unor principii prin enumerarea si analizarea continutului lor .

Aceste trei probleme sunt complet separate , chiar daca in lucrarile lui Aristotel nu se face o distinctie neta in tratarea lor in capitole autonome.Poate acest fapt a facut ca pana acum ele sa fie tratate ca un tot si sa se cofunde problema 1 , care este problema pur logica a principiilor , cu problema 2 , care apartine teoriei cunoasterii , si cu problema 3 ,care este de domeniul unei constructii metafizice .
Aristotel isi incepe „Analiticile Secunde” prin afirmatia „Orice cunostinta rationala ,fie invatata fie insusita deriva totdeauna din cunostinte anteriaore . Observatia arata ca acest lucru este adevarat pentru toate stiintele; Intr-adevar ,aceasta este procedeul matematicilor si ,fara exceptie , al tuturor artelor. Dar ,daca orice cunostinta deriva din alta , inseamna ca sirul cunostintelor rationale este infinita si deci o cunostinta nu ar fi justificata .
Filosofia epistemica este o suma de concepte si adevaruri organizate piramidal .Ea presupune cunoasterea principiilor , dar nu se opreste la acestea ci utilizeaza rationamentul pentru a ajunge la adevaruri sau concepte derivate .
Adevarurile derivate vor fi adevaruri demonstrate si vor forma stiinta apodictica , cu conditia ca premisele de la care pleaca sa fie insele adevarate si necesare .
Filosofia greaca considerata drept sistem (Ideea ca in general cunostintele formeaza un sistem ) apare inca de la primele conceptii filozofice sistematice si , in special , o data cu explicarea neta a principiului contardictiei .Din moment ce principiul contradictiei guverneaza gandirea ca si realitate , este cu neputinta ca ideile acceptate de o doctrina sa fie contradictorii ; ele formeaza un sistem compatibil si coerent .La inceputul istoric al filozofiei grecesti , caracterul de sistem al conceptiilor filozofice apare implicit .El capata o expresie mai neta la eleati , dar devine clar si explicit numai la Platon si Aristotel.Caracterul de sistem al unei doctrine filozofice reiese clar din afirmatia facuta de Platon asupra principiului identitatii :”gandirea sa fie in acord cu ea insasi , toate convingerile noastre trebuie sa fie de acord unele cu altele „ si asupra principiului contradictiei :”determinari contradictorii nu pot conveni in acelasi timp unuia si aceluias lucru”.
Prin urmare , o conceptie filosofica trebuie sa formeze un corp in care toate partile sa fie de acord unele cu altele , un sistem necontradictoriu .
In concluzie , filozofia greceasca antica s-a prezentat sub trei forme interdependente :theoretica , epistemica si sistematica .
Filozofia theoretica a disparut la inceputul Evului Mediu iar filozofia epistemica este inlocuita cu philosophia perennis calchiata dupa cea epistemica , dar bazata nu pe principii theoretice cipe principii revelate .
Dupa caderea civilizatiei grecesti , filozofia starbate urmatoarele etape evoluative : Philosophia perennis , philosophia speculativa , philosophia sytematica .
Din succinta expunere facuta mai sus , constatam ca cele trei moduri de a face filozofie , ulterioare disparitiei civilizatiei grecesti , nu mai continua filosofia vechilor greci , chiar daca pastreaza unele legaturi indiscutabile cu gandirea greceasca .

Read More

Ce este Filosofia ?

Imposibilitatea ganditorilor de a defini filosofia printr-o propozitie unica si completa ne conduce la mai multe presupuneri .Mai intai , am putea crede ca nu se stie ce este filosofia , desi o practicam de cel putin doua milenii si jumatate ;sau ca acest concept de filozofie este prea complex pentru a fi cuprins total intr-o simpla definitie .Am putea inclina , desigur , si spre alte ipoteze , cum ar fi aceea ca sunt mai multe „specii” de filosofii si ca fiecare definitie are in vedere una din ele .Dar o concluzie din cele mai rezonabile pare sa fie aceea ca sub acelasi nume au fost grupate o serie de discipline foarte deosebite , o serie de „filosofii”,care nu pot fi unite si exprimate printr-un concept comun .
In acest sens , insusi Aristotel spune ca exista trei „filosofii teoretice:matematica,fizica si teologia”. Daca am ramane ramane la aceasta conceptie este evident ca ar fi greu sa dam o definitie unica ,care sa cuprinda in enuntul ei ,in acelasi timp ,esenta matematicii, a fizicii si a metafizicii .
Suntem asadar obligati sa conchidem ca , desi s-a facut filosofie atat de multa vreme si avem la dispozitie opere remarcabile filosofice , nu putem da o definitie clara distincta si generala conceptului de filozofie.
Exista astazi o multime de definitii variate ale conceptului de filosofie :
Kant spune ca filosofia este „o cunoastere rationla prin concepte pure , stiinta supozitiilor , a conditiilor cunoasterii si a actiunii si , in acelasi timp , sistemul cunoasterii filosofice” El imparte filosofia in :1 filozofie pura –cunoasterea prin ratiune pura –„Erkenntnis aus reiner Vernunft”2 filosofia empirica –cunoasterea rationala prin principii empirice –„aus empirischen Prinzipien”; 3 Filosofia naturii se ocupa cu tot ceea ce exista –„geht auf alles was da ist „; 4. filosofia moravurilor se ocupa cu tot ceea ce trebuie sa fie –was da sein soll”.
Schopenhauer spune ca filosofia este stiinta exprimata in concepte ,a careia sarcina este ca „ intreaga esenta a lumii sa o repete (wiederholen) in concepte , in mod abstract general si clar .
Pentru Herbart , filosofia este prelucrarea conceptelor.Pozitivismul in schimb renunta la orice caracter explicativ . Pentru A.Comte , filosofia este „sistemul total al cunostintelor omenesti”.
In Romania , problema conceptului de filozofie a facut obiectul cercetarilor unor ganditori cunoscuti .Astfel , pentru Titu Maiorescu , filosofia este „nazuinta spre intzelepciune”.
L. Blaga spunea că filosofia este unul din modurile umane fundamentale pentru a rezolva “ceea ce este”.
C-tin R. Matru – ea este o concepţie în care adevărurile vechi sunt îmbrăcate într-o formă nouă.
Filosofia a apărut ca răspuns la întrebările oamenilor, întrebări cum ar fi :
Ce este existenţa ?
Care este raportul dintre existenţa subiectivă şi obiectivă ?
Cum se constituie valoarea de adevăr bine, frumos, dreptate ?
Care sunt cauzele nefericirii omului pe pământ ?
Ce este fericirea ?
În jurul acestor probleme s-a constituit filosofia încercând să dea răspunsuri încât filosofia vizează raportul omului cu lumea cu existenţa. Filosofia încearcă să explice în ce constă condiţia umană, conceptul de condiţie umană, deasemenea situaţiile obişnuite şi limita. În acelaşi timp filosofia se preocupă de locul şi rolul omului îl ajută pe acesta să ierarhizeze lumea.
Filosofia îl ajută pe om să opteze în cunoştinţă de cauză de ce oamenii optează pentru anumite realieri.
Filosofia îl ajută pe om să se cunoască pe sine să-şi formeze o cunoştinţă de sine care sunt propriile sale realări dar raportată la realitatea socială, să-şi formeze conştiinţa alterităţii care este conştiinţa respectului pentru ceilalţi alături de care trăieşti.
Filosofia s-a format în antichitate la început în obiectul filosofiei erau puse cunoştinţe din toate domeniile treptat s-a produs o departajare între discursul filosofic şi cel ştiinţific.

Read More

DREPTURILE OMULUI

Desi problematica “Drepturile Omului” pare sa fie o chestiune specifica secolului XX, ea nu este totusi absolut noua in istoria umanitatii. Ideea de “drepturi ale omului” isi are radacinile inca in cele mai vechi timpuri cum ar fi anul 300 i.Hr. in filosofia istorica greco-romana intemeiata de Zenon. Acesta contura ideea ca fiecare individ este indreptatit sa pretinda recunoasterea propriei sale demnitati si respectarea lui ca persoana.
In ceea ce priveste expresia garantarii libertatilor, primul document relevant il constituie Magna Charta Libertatum din 1215, prin care nobilimea engleza a reusit sa impuna respectarea privilegiilor ei de catre rege. A fost urmata de alte documente ca: “Pettition of Rights” (1628) si “Haleas Corpus Acte” (1679) in Anglia, care urmareau ingradirea absolutismului monarhic si afirmarea libertatii individului iar in S.U.A. de “Bill of Rights” (Virginia 1776) si Declaratia de independenta a S.U.A. de la 4 iulie 1776.
Aceste documente se bazau pe conceptiile filosofice privind libertatea personala si libertatea politica a filosofilor englezi moderni. Revolutia franceza de la 1789 a propus un alt document important: Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului.
Insa cele mai importante documente au aparut in perioada post-belica, ca expresie a vointei nationale de aparare a drepturilor omului:
Declaratia Universala a Drepturilor Omului (ONU - 10 dec. 1948) •
Conventia privind prevenirea si pedepsirea genocidului (9 dec. 1948) •
Conventia Europeana privind protectia drepturilor omului si apararea libertatilor fundamentale (4. nov. 1950) cu Protocolul aditional din 20 martie 1952. •
Pactul international privind drepturile cetatenesti si politice (19. dec. 1966) •
Documente finale ale Conferintei de la Helsinki (1. aug. 1975)
Una dintre cele mai importante realizari ale Consiliului Europei este Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Acest tratat international defineste drepturile si libertatile inalienabile ale fiecaruia dintre noi si obliga statele la garantatarea acestor drepturi pentru fiecare dintre cetatenii lor. Mai mult, el instituie un sistem international de protectie: statele si (in anumite conditii) persoanele particulare pot sesiza institutiile de la Strasbourg in cazul violarii Conventiei.
Trebuie sa amintim si de lupta de veacuri a femeilor pentru egalitate. Stiati ca de-abia in 1957 prin Tratatul de la Roma femeia a avut dreptul de a primi aceeasi suma de bani ca si barbatul? Dar si astazi putem observa cu usurinta emancipata si moderna femeie americana acceptata in toate domeniile de activitate, in timp ce umila femeie din China ramane in continuare o unealta in asprul sistem comunist chinez: ca mama, ea isi vede copilul omorat pentru ca a depasit planul familial sau este fortata sa avorteze conform politicii de control a nasterii adoptata de catre guvernul chinez.
De la stoicii greci incoace, omenirea n-a incetat sa trudeasca pentru a formula ceea ce azi numim drepturile individului. La inceput, stradaniile au fost mai curand filosofice. Mai tarziu, celebrele Habeas Corpus si Bill of Rights (1679, 1689 - in Marea Britanie), Declaratia de independenta a Statelor Unite (1776) si, mai ales, Declaratia franceza a drepturilor omului si cetateanului (1789) au facut, cu adevarat, istorie. Istorie, insa, mai ales la scara nationala. Ororile savarsite in cel de-al doilea razboi mondial au convins totusi, omenirea, ca trebuie sa faca, impreuna, ceva. Dreptul unui stat (suveran) de a dispune cum pofteste de propriii cetateni a inceput sa fie pus sub semnul indoielii: regimurile care si-au tratat barbar "supusii" se dovedisera, prea adesea, periculoase pentru alte tari si pentru pacea mondiala.
Astfel a fost conceputa, in 1948, Declaratia Universala ce formula drepturile universale si indivizibile ale persoanei umane, un ideal conceput pentru intreaga omenire drept baza si cadru pentru toate progresele planuite pentru mai tarziu. Declaratia (ce va fi reprodusa integral in ziarul nostru de sambata) este un cod complet al demnitatii umane: dreptul la viata, la libertate, la libertatea de constiinta si de exprimare, prezumtia de nevinovatie, interzicerea torturii, dreptul la libera circulatie, dar si dreptul la un trai decent, la munca, la educatie, la concedii platite si asistenta medicala etc., etc.
Nici o tara membra a Natiunilor Unite nu a votat impotriva Declaratiei Universale. S-au abtinut "blocul sovietic" si Arabia Saudita. Faimosul Andrei Visinski a comentat sec, in chiar ziua adoptarii: "E o colectie de fraze pioase".
Stia Visinski ce stia. Declaratia Universala si-a dovedit, decenii la rand, totala neputinta. Serialul ororilor a continuat cu inversunare. Nimic n-a putut sta in calea gulagului sovietic, a Canalului si a Pitestiului de la noi, a Revolutiei Culturale din China, a "campiilor mortii" din Cambodgia sau a "razboiului murdar" din Argentina. Iar in vreme ce mirosul de sange plutea, statut, deasupra Pamantului, drepturile omului erau tot mai mult invocate in retorica ipocrita a duelurilor caracteristice razboiului rece: America si URSS se acuzau copios una pe cealalta, sponsorizand, in acelasi timp, dictatori-clienti care mai de care mai neomenosi. Formula cinica lansata de Roosevelt facea scoala: "O fi un (dictator) ticalos, dar e ticalosul nostru".
Impotenta pe "teren", Declaratia Universala isi aducea, totusi, pe lume, cu forcepsul, pruncii: a durat doua decenii pentru formularea pacturilor privind drepturile politice, civile, economice, sociale si culturale si aproape 30 de ani pentru ratificarea lor. Abia in anii '70, ONU a fost autorizata sa cerceteze (mai intai, cu "discretie") incalcarile flagrante si persistente ale drepturilor omului. Mai aspru cu cei mici (Cuba, de pilda) si bland cu cei mari (China), Comitetul pentru drepturile omului si alte organisme au inceput totusi sa-si intre in paine. De pedepsit, insa, crimele impotriva umanitatii, genocidurile s.a.m.d. n-au fost pedepsite decenii la rand dupa Nurenberg, desi lumea a cunoscut de atunci peste 100 de conflicte sangeroase in care primele victime au fost civili nevinovati.
Ar fi nedrept, insa, sa fie trecut sub tacere ceea ce s-a realizat totusi, efectiv, in acea vreme, in privinta drepturilor omului. Dojana Comitetelor ONU a avut un oarecare efect mai ales in tarile cele mai democratice: Olanda si Canada si-au modificat legislatiile, Japonia a imbunatatit situatia prizonierilor etc. America a fost sapunita zdravan - dar cu mai putin succes - pentru abuzuri ale politiei sau mentinerea pedepsei cu moartea.
Mult mai eficient s-a dovedit, insa, un organism regional - cel mai celebru dintre toate - Consiliul Europei. Infiintat in 1953 si inzestrat cu o Curte pentru drepturile omului (Strasbourg), faimosul Consiliu a impus numeroase puneri la punct legislative in Germania, Franta, Marea Britanie sau Austria.
Incheierea razboiului rece parea sa puna capat epocii in care progresele in privinta drepturilor omului erau rezervate "premiantilor". Optimismul dezlantuit dupa caderea Zidului din Berlin a fost doar in parte indreptatit. Secolul XX a continuat sa-si etaleze atrocitatile: genocid in Ruanda, purificarea etnica in Bosnia, maceluri si torturi in Somalia, Cecenia sau Sri Lanka. Disparitia marilor confruntari ideologice n-a facut comunitatea internationala cu mult mai obiectiva in condamnarea celor mai grave incalcari ale drepturilor omului. Interesele militare si economice au trecut, mai departe, inaintea celor morale in infierarea "selectiva" a regimurilor vinovate si disculparea prea grabita a altora.
Sfarsitul razboiului rece a prilejuit, insa, o noua revolutie daca nu in legislatia internationala, cel putin in interpretarea acesteia. Parafrazand celebra formula a "suveranitatii limitate", inventata de Brejnev, am putea spune ca anii '90 au adus la rampa "suveranitatea conditionata". "Neamestecul in treburile interne" a incetat sa mai fie un scut impenetrabil. Pe de o parte, pentru curmarea unor catastrofe umanitare au avut loc interventii armate (riscante, mult discutate si, uneori, cu eficienta indoielnica) in nordul Irakului, Somalia, Ruanda si Bosnia. Pe de alta parte, in '93, respectiv '94, prin decizia Consiliului de Securitate, au fost instituite doua Tribunale internationale pentru fosta Iugoslavie si Ruanda, insarcinate sa judece autorii crimelor impotriva umanitatii si ai genocidului. 7 persoane au fost deja condamnate, alte circa 40 de procese sunt in desfasurare. Multi juristi si politicieni cu greutate ai sfarsitului de secol sunt convinsi ca atat crimele de razboi cat si cele impotriva umanitatii intra sub jurisdictia internationala, oriunde s-ar petrece si oricine le-ar savarsi. In numele acestei convingeri, si generalul Pinochet asteapta, acum, verdictul autoritatilor britanice si risca sa fie primul dintr-un lung sir de dictatori sud-americani extradat si judecat pentru crimele, torturile si "disparitiile" petrecute in vremea regimului militar.
"Cazul Pinochet" a incins spiritele la Santiago si nu numai. Multi se intreaba deja: dupa ce tribunalul de la Haga vrea cu inversunare capul lui Karadjici, dupa batalia pentru judecarea fostului dictator chilian, cine urmeaza din randurile "marilor sefi"?"Dreptul la ingerinta" si aducerea in fata tribunalelor internationale a celor suspectati de crime impotriva umanitatii starneste controverse aprinse. Sunt contestate autoritatea acestor tribunale, coerenta si gradul de acoperire a legislatiei internationale, amestecul geo-politic in "punerea pe rol" a proceselor si formularea verdictelor. Mai mult, continua - mai aprige ca oricand - acuzatiile ca "noua ordine juridica internationala" nu este altceva decat o forma de imperialism al democratiei liberale din statele prospere occidentale impotriva altor culturi care au cu totul alte valori, incompatibile cu aceasta (valori asiatice, de pilda, sau cele ale fundamentalistilor islamici). Exista, poate, cate un sambure de adevar in mai toate aceste contestari si acuzatii. Dar nu-i mai putin adevarat ca exista nu doar fundamentalism, ci si moderatie - si inca bine reprezentata - in toate culturile ne-occidentale. Ca si in 1948, cand propunerile pentru Declaratia Universala au fost surprinzator de asemanatoare indiferent din ce cultura sau sistem social au provenit, exista mai multe lucruri care leaga diferite culturi decat cele care le fac ireconciliabile. Nici budistii, nici musulmanii moderati si nici macar fundamentalistii nu si-au exprimat, in fond, solidaritatea cu Pol Pot, unul dintre cei mai mari criminali ai tuturor timpurilor, care s-a bucurat de impunitate pana la sfarsitul zilelor dupa ce regimul sau a masacrat o treime din popu latia Cambodgiei.
Un amestec cu geometrie variabila de critici, monitorizare, proteste diplomatice, sanctiuni, compromisuri, demagogie si gafe istorice impinge totusi - lent, ezitant dar constant - drepturile omului in avanscena vietii internationale. Influenta acestora asupra problemelor globale ramane, totusi, destul de neinsemnata. Ca intotdeauna in ultima jumatate de secol, actiunea guvernelor e dictata in primul rand de interese economice si militare iar cancelariile acuza vehement si trec la fapte sau tac malc mai mult dupa calcule egoiste decat dupa norme morale (sau legale) universale. Cel mai adesea "principialitatea" guvernelor in acest domeniu este rezultatul fie al presiunii opiniei publice interne, fie al comunitatii internationale. Organizatiile neguvernamentale - intre care cea mai faimoasa si "internationalizata" este Amnesty International - sunt, probabil, in mod firesc, militantii cei mai statornici si mai activi ai drepturilor omului.
Balbaielile si progresele lente ale punerii in aplicare ale drepturilor omului in lumea larga explica poate, macar in parte, relativa apatie care inca staruie, in aceasta privinta, in randul opiniei publice. Jocurile cinice ale puterilor mai mari sau mai mici care au drept paravan Declaratia Universala starnesc si ele, adesea, lehamite.
Dar daca astazi drepturile omului inflacareaza prea putin oamenii din multe tari ale lumii, explicatia de capetenie consta, mai curand, in faptul ca o anumita parte a prevederilor Declaratiei Universale sunt, pentru mai bine de o jumatate din omenire, inaccesibile. Educatia, sanatatea, dreptul la o existenta decenta - acele drepturi care nu se pot obtine in tribunale, fie ele internationale - raman doar o aspiratie pentru miliarde de oameni. Comunismul a facut, fariseic, caz de ele, fara ca subiectii sai sa se bucure in fapt de asemenea prevederi ale Declaratiei de acum 50 de ani. Azi, aceste drepturi pot fi evocate fara suspiciuni ideologice. Insusi Pierre San‚, secretarul general al Amnesty International atrage atentia ca "modernizarea in mars fortat a unor tari in curs de dezvoltare din America Latina, Asia si Europa de Est se face, adesea, in dispretul celor mai elementare drepturi ale populatiei defavorizate". Dl San‚ nu poate fi suspectat de "nostalgii comuniste". Nu poate fi suspectat nici ministrul de externe francez Hubert V‚drine care avertiza, recent: "In multe regiuni ale lumii, dramele iau nastere din cauza imploziilor structurilor statului, care elibereaza toate formele ancestrale de ura intre grupuri umane si lasa sa se dezlantuie crima organizata. Sa nu uitam niciodata ca, in sintagma Statul de drept, primul cuvant este Statul".
Daca statul-dictator nu vrea, prin insasi natura sa, sa-si trateze cu respect cetatenii, statul in degringolada nu poate si nu ii mai pasa de respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Statul "implodat" favorizeaza, de altfel, vidul care poate deschide calea statului-dictator. Si intr-un caz si in celalalt, prima victima e cetateanul, care e agresat in loc sa fie aparat si care devine prizonierul liberului arbitru al autoritatilor sau, dupa caz, al unor forte paralele cu acestea.
Dezamagirile si nelinistile romanilor nu sunt singulare. Abuzurile impotriva drepturilor omului continua, inclusiv dupa '96 (ultimul raport pentru Romania al lui Amnesty International confirma aceasta situatie), increderea in justitie este in scadere, "dreptul la ingerinta" tulbura multi dintre cetatenii nostri, crescuti in traditia suveranitatii nationale intangibile. Si, mai presus de toate, romanii sunt exasperati ca drepturile economice si sociale, inscrise in Declaratia universala, sunt la fel de iluzorii daca nu mai iluzorii decat in vremea comunismului.
Exasperarea nu este, insa, un sfetnic bun. Fata de Drepturile omului oamenii se comporta, adesea, precum cu o haina veche, uitata intr-o debara: nimeni nu mai da doi bani pe ea pana cand altcineva nu pune ochii pe ea. Haina cea veche si dispretuita isi recapata, abia atunci, valoarea.

REPERE ISTORICE

Doar constiinta umana va determina o lege, dupa care fiinta umana se va bucura de drepturile si libertatile fundamentale.
Pentru a putea intelege fenomenele referitoare la aparitia si evolutia conceptului drepturilor omului, trebuie sa privim aceasta dezvoltare prin prisma evenimentele care s-au produs de-a lungul etapelor istorice parcurse de omenire. Pentru aceasta incursiune istorica e necesar sa apelam la evolutia gandirii filozofice, procesului de cunoastere, aptitudini ce sunt caracteristice omului, care reprezinta o fiinta inzestrata cu ratiune.
In acest proces vom apela la ajutorul istoriei care este stiinta trecutului umanitatii si, mai exact, la cel al istoriei obiective care este stiinta evenimentelor, precum si la cel al istoriei comprehensive care studiaza legile generale (economice, socio-logice, politice etc.) care guverneaza miscarea generala a evolutiei.
Omul, chiar de la aparitia sa a fost inzestrat cu morala, iar morala este stiinta care pune problema menirii omului in lume si raspunde la intrebarea:
"Ce trebuie sa fac?" Nu o ultima importanta in determinarea comportarii omului in societate o are, doctrina religioasa care a avut si are un impact puternic asupra comportamentului uman. Religia este in sine o forma de viata, iar filozofia este un mod de a intelege. Legea divina a stabilit si un comportament egal intre oameni, prin introducerea respectului fata de Dumnezeu, care i-a creat.
Sub aspect filozofic este interesant faptul ca un raspuns privind aparitia omului il gasim m una din cele mai vechi si citite carti cum este Biblia, care la intrebarea "Cum se numesc cei dintai oameni ?" da un raspuns ce este comentat si interpretat de la aparitia ei:
"Cei dintai oameni se numesc Adam si Eva.
Probabil ca atunci a primit primul om si primele sale drepturi si obligatii:
- si a fost pus Adam in gradina cea din Eden, ca s-o lucreze si s-o pazeasca
- toate fiarele campului au fost aduse la Adam, ca sa vada cum le va numi; asa ca toate fiintele vii sa se numeasca precum le va numi Adam.
Domnul le-a ingaduit sa manance dupa placere din rodul tuturor pomilor, limitandu-le accesul doar la Pomul Cunostintei binelui si raului, iar mai tarziu si din pomul vietii".
Tot Biblia ne face cunoscuti si cu prima pedeapsa aplicata oamenilor, care a constat in izgonirea din Eden si supunerea la greutatile legate de dobandirea hranei, lucrarea pamantului, pentru femeie in primul rand chinuirile nasterii…
Deci, oamenilor, chiar de la aparitia lor, constient sau inconstient, le-a fost caracteristica tendinta de a cunoaste cat mai mult, de a se realiza si de a obtine cat mai multe libertati si drepturi.
Omenirea a tins sa se afirme prin obtinerea de cunostinte, obtinand astfel posibilitatea de a se debarasa de intunericul ne-stiintei, transformand cunostintele sale in drepturi materiale. Iar in tot cursul istoric de dezvoltare a omenirii o lege era urmata de alta lege mai buna si mai completa. In fapt, desi drepturile omului sunt considerate universale, desi toti oamenii se nasc egali si se bucura de drepturi egale, nu toti au aceleasi posibilitati sa-si reclame si sa-si exercite drepturile la nivelul corespunzator, astfel exista tendinta de a se crea inegalitati, de a se afirma drepturile unor grupuri in dauna altora, de a exclude unele comunitati de la exercitarea deplina a drepturilor omului.
Convingerea ca oamenilor, in calitatea lot de oameni, li se cuvin anumite drepturi apare inca din timpurile stravechi si parcurge intreaga istorie a gandirii sociale. Inca din societatile cele mai vechi exista o divizare in drepturi si obligatii. Cineva avea o putere mai mare, cineva avea mai mari obligatii. Exista si o divizare a muncii si a bunurilor. Fiecare avea rolul sau in comunitate. Fara indoiala ca existau si legi, unele scrise, altele nescrise. Cu toate acestea, primele lucrari scrise au ajuns la noi din timpuri nu atat de vechi.
In Grecia antica la Hesiod (700 i.e.n.) in lucrarea "Munci si zile" a marelui jurist si legiuitor Solon (594 i.e.n.) au aparut primele idei privind "legalitatea naturala". La randul lui, Pericle (490-429 i.e.n.) afirma:
"Din punct de vedere al legilor, toti, fara a considera deosebirile private, se bucura de egalitate pentru accesul la demnitati; fiecare dupa modul cum se distinge, obtine o preferinta fondata pe merit, nu pe clasa."
O contributie deosebit de importanta in aparitia progresiva a conceptiei unui ansamblu universal si etern de reguli si valori a avut-o Platon (427-347 i.e.n.), care a stabilit o neta distinctie intre idei si cultura sau traditie. Aceasta conceptie apare foarte limpede si in lucrarea lui Protagoras, unde se profeseaza o adevarata credinta a naturii universale, comune oamenilor cu diferentiere intre phusis (natura) si nomos (conventie)."Voi toti care sunteti prezenti - seria Platon - va consider pe toti ca fiind parinti, apropiati, cetateni dupa natura, daca nu chiar dupa lege (Phusis nomos). Dupa natura, semenul este parintele semenului, dar legea tirana a oamenilor opune naturii contrastul sau.
Generalizarea gandirii din Grecia antica s-a materializat de fapt in lucrarile lui Aristotel, "Etica" fi "Politica. Astfel, in Politica, acesta justificand sclavia, combatea pe cei care considerau "ca este contra naturii a stapani sclavi, caci numai prin lege devine cineva sclav ori liber". El aprecia ca: "..prin natura nu se deosebesc intru nimic ca oranduirea aceasta asadar, nu se intemeiaza pe dreptate, ci pe violeita". Ideile sale mergeau mai departe, sustinand ca "natura ar nazui sa creeze deosebite corpurile celor liberi de ale sclavilor, primii fiind predestinati actiunii politice, iar cei din urma muncii " Am putea spune ca ganditorii din Grecia antica au fost, intr-un anumit mod, pionierii teoriei dreptului natural de mai tarziu.
In Roma antica, filosofii si-au pus si ei, deseori asemenea intrebari, 'gasind raspunsuri care intr-o oarecare masura reflectau acelasi continut de idei si conceptii. Amintim aici lucrarile lui Cicero (196-43 i.e.n.) "Despre Republica", "Despre regi", "Despre obligatii", pe cele ale lui Titus Lucretius (99-55 i.e.n.) "Despre natura lucrurilor, precum si pe cele ale lui Seneca, toate marcate puternic de ideea dreptului uman.
Concluzia care se desprinde din ideile umaniste ale inteleptilor din antichitatea greaca, ebraica etc. este aceea ca ele se refereau, cu precadere, la egalitatea si libertatea oamenilor liberi, nu si a sclavilor.
Filosofii antici din Egipt, Babilon, India si China au dat de asemenea, diferite explicatii cu privire la fiinta umana. La locul si rolul ei in societate, fapt ce demonstreaza ca problematica legata de om era prezentata in sistemele de drept respective, facandu-se referire, in special, la puterile regilor, ale imparatilor, la regulile pentru supusi etc. Urmand dezvoltarea istorica a societatii omenesti, in Evul Mediu, filosofii crestini au incercat sa dezvolte ideile de promovare egala a conditiei umane, pornind de la Decalog (cele 10 porunci) si enuntand pe aceasta baza anumite drepturi fundamentale.
Biserica crestina a stabilit chiar o ierarhie a diverselor surse de drept in materie. Aceasta ierarhie, dupa Sf. Toma d'Aquino (1225-1247), acorda pozitia dominanta dreptului divin, pe cea secunda dreptului natural, iar in al treilea rand se situa dreptul pozitiv, adica normele uzuale ale relatiilor din societate13.El sustinea, ca individul este in centrul unei ordini sociale si juridice juste, insa legea divina are preeminenta absoluta asupra Dreptului laic, asa cum este definit de imparat, rege sau print.
Dincolo de aceste rigori ale scolasticii asupra conditiei umane, manifestarile de libertate nu au putut fi stavilite, chiar daca adesea, cei care le propovaduiau erau considerati in tagma ereticilor si, nu de putine ori, condamnati de inchizitie la moarte, gandirea lor libera fiind considerata o crima.
În secolele urmatoare, in special secolele XV si XVI, marcate de epoca Renasterii, se produc serioase mutatii. Astfel, au aparut o serie de miscari, precum cea husista din Cehia, prin care se proclama libertatea constiintei si se cerea socializarea proprietatilor.

CONCEPTUL DREPTULUI NATURAL

În secolele XVII si XVIII, rationalistii vor pune, in mod progresiv, bazele stiintifice ale doctrinei drepturilor individuale ale omului, fundamentand teoria dreptului natural definindu-l ca etern, insa nesupus unei ordine divine. "Dreptul natural - afirma Hugo Grotius - este intr-o asemenea masura imuabil, incat nici Dumnezeu mi-l poate schimba".
Stoicii greci ( Poseidon, Seneca, Marc Aureliu, Epictet) au fost primii care au elaborat notiunea unui drept natural, conform careia legile stabilite de om sunt replici imperfecte ale unui Drept etern si imuabil aplicabil Cosmosului si ansamblului, iar legea laica nu are valoare decat daca corespunde legii universale. Individul se considera ca fiinta umana, egala cu ceilalti intr-o fraternitate umana universala.
Din ideile rationaliste se va dezvolta ulterior teoria contractului social, care se fondeaza pe principiul presupus irefutabil, ca orice contract social trebuie sa fie respectat. Raporturile intre puterea de stat si indivizii care se afla sub jurisdictia sa sunt considerate ca fiind fondate pe un contract social, pe care nici una din parti nu l-ar putea modifica, fara consimtamantul celeilalte parti.
Cel care a avut un rol determinant in evolutia acestei scoli de gandire a fost filosoful german Johannes Altius (in junil anului 1600), insa nu se va putea vorbi niciodata de o adevarata si completa istorie a drepturilor omului fara a se sublinia contributia majora adusa de Jean Jacques Rousseau, care in lucrarea "Contractul social" aparuta in 1762 sustinea "ca omul este nascut liber, dar pretutindeni este in lanturi". Pentru apararea persoanei si a omului el preconiza contractul social prin care omul pierde libertatea sa naturala si dreptul nelimitat de a-si insusi tot ceea ce il tenteaza, castigand in schimb libertatea civila si proprietatea a ceea ce poseda".
Un moment deosebit de important il constituie aparitia lucrarilor lui Thomas Hobbes "Apararea puterii si regelui", "Despre cetateni", "Dumnezeu nemuritor", care afirma ca, in esenta, oamenii sunt egali in ceea ce priveste facultatile fizice si spirituale si aceasta egalitate trebuie sa fie recunoscuta, el preferand astfel cele doua principale teorii ale dreptului omului din epoca si anume; teoria dreptului natural si cea a contractului social.
Un alt adept de seama al teoriei dreptului natural si contractului social a fost John Locke care in lucrarile sale "Primul tratat despre Guvern" si "Al doilea tratat despre Guvern" isi exprima pozitia fata de drepturile naturale ale omului, facand referire la viata sociala, incercand sa dea o explicatie raportului cetatean-societate.
Adept al dreptului natural, Montesquieu are meritul de a fi contribuit direct la pregatirea ideologica a Revolutiei franceze din 1789. El este primul filosof care a afirmat, in lucrarea "Despre spiritul legilor", ca lumea este supusa unor legi obiective, in intelesul cel mai larg - asa cum sustine el - ele sunt raporturile necesare care deriva din, natura lucrurilor, si in acest sens, tot ceea ce exista are legile sale.
In gandirea sa despre om, el defineste libertatea unui individ ca fiind "un drept de a face tot ceea ce ingaduie legile", iar, mai departe argumenteaza ca, daca un cetatean ar face ce legile ii interzic "el nu ar avea libertatea pentru ca si ceilalti ar putea sa faca la fel".
Aceasta filozofie are un caracter realmente progresist, deoarece, referindu-se la componente esentiale ale societatii moderne, afirma: "dupa cum oamenii au renuntat la independenta lor naturala pentru a trai sub ascultarea legilor politice, ei au renuntat si la comunitatea naturala a bunurilor pentru a trai sub ascultarea legilor civile ", sustinand in concluzie ca primele legi reprezinta libertatea, iar cele din urma proprietatea.
Daca am face o sinteza a ideilor referitoare la drepturile individului din epoca Renasterii, precum si din secolul al XVIII-lea, am putea spune ca, potrivit acestora fiintei umane i-ar reveni doua categorii de drepturi, prima derivand din dreptul natural, cealalta din contractul social incheiat, corespunzator celor doua ipostaze in care se afla: de om si cetatean.
Teoria dreptului natural enunta cum trebuie organizate relatiile umane, asa incat aceasta organizare sa decurga in mod rational din natura omului (conciliaza dreptul sau natural cu respectul, cu libertatea individuala etc., cu necesitatea - naturala si cea - a vietii sociale).

ACTE SI DECLARATII PRIVIND DREPTUMLE OMULUI

Printre primele documente oficiale in legiferarea drepturilor omului pot fi citate "Magna Charta Libertatum", "The Petitions of Rights" "Habeas Corpus Act", "Bill of Rights" si "Declaratia drepturilor omului si cetateanului".
Evenimentul care a fundamentat bazele teoriilor de mai departe asupra protectiei omului avea sa se petreaca m Evul Mediu odata cu aparitia unui document remarcabil "Magna Charfa Libertatum" (19 iunie 1215), pe care au obtinut-o baronii si episcopii englezi revoltati impotriva regelui Ioan fara de Tara. Cele 63 de articole consacrau de fapt, drepturile feudale, libertatile Bisericii si ale oraselor impotriva abuzurilor regelui.
Acest document a avut o dubla semnificatie:
a) el avea forma unui contract intre partida regelui si cea a baronilor, contribuind astfel la teoria contractului social;
b) continea anumite norme23 care, cateva secole mai tarziu, au inspirat documente ca "The Petition of Rights "(7 iunie 1628), adresata regelui de catre parlament24, si "Habeas Cbrpus Act", lege impusa de parlamentul englez la 26 mai 1679, considerata ca a doua constitutie a Angliei, dupa "Magna Charta".
Habeas Corpus Act, (in traducere expresia Habeas corpus ad subjiciendum " ar insemna "ca tu dispui de corpul tau pentru a te prezenta in fata judecatorului") votata in timpul lui Charles II, interzicea orice arestare arbitrara, impunand obligatia ca persoana arestata sa fie prezentata in curs de trei zile in fata unui judecator, in acest fel fiind asigurata independenta fata de executiv. Habeas Corpus este citata intotdeauna ca piatra unghiulara de buna sanatate a unei tari in planul respectarii libertatilor publice.
Ideile lui John Locke au fost transpuse in Anglia, pe plan juridic, in ''Petitia drepturilor (An Act Declaring the Rights and Liberties of the Subject and Settling the Succession of the Crown)" (1628) si Bill-ul drepturilor (1689), prin care se sustinea, in principal, suprematia parlamentului, dreptul la alegeri libere, libertatea cuvantului, dreptul la eliberarea pe cautiune, interzicerea pedepselor cu cruzime, obligatia de a se comunica imediat unui detinut motivele arestarii, dreptul de a fi judecat de un tribunal cu juriu s.a.
Prima consacrare a drepturilor omului intr-un document oficial a aparut peste ocean, in America, in focul razboiului de independenta, dus de coloniile engleze impotriva Coroanei.


Astfel, in mai 1776, in statul Virginia, a fost adoptata "Virginia Bill of Rights" (Declaratia drepturilor statului Virginia) in care se afirma; ''toti oamenii sunt de la natura in mod egal liberi si independenti si au anumite drepturi inerente naturii lor, adica dreptul la viata si libertate, precum si mijlocul de a dobandi si conserva proprietatea si de a urmari sa obtina fericire si siguranta".
In acelasi an, la 4 iulie, la Philadelphia, se adopta "'Declaratia de independenta" a Statelor Unite ale Americii care, in cel de-al doilea alineat prevedea: "toti oamenii se nasc egali, cu anumite drepturi inalienabile, printre care viata, libertatea si dreptul la cautarea fericirii". De asemenea, se sublinia faptul ca acestea nu au un caracter declarativ, ci ca in statele uniunii s-au constituit guverne a caror autoritate emana de la consimtamantul celor guvernati, iar daca forma de guvernare devine distructiva, poporul are dreptul s-o schimbe sau s-o inlature. Aceste guverne au datoria sa asigure drepturile mentionate si tot aici erau consemnate lucruri deosebit de importante privind independenta judecatoreasca, subordonarea militarilor puterii civile, libertatea comertului, dreptul de a fi judecat de un tribunal cu jurati.
Aceasta declaratie nu a fost inclusa in Constitutia americana, care a fost adoptata in 1787,ci a fost adaugata, ca amendament la aceasta, in anul 1789.
Documentul juridic cel mai important si care a reusit sa releve intr-o forma moderna problema drepturilor si libertatilor omului, a fost adoptat la 26 august 1789, in perioada Revolutiei franceze, prin "Declaratia drepturilor omului si cetateanului".
Titulatura acestei declaratii a fost elaborata de prima comisie special desemnata de Adunarea constituanta a Revolutiei franceze si reflecta in mod clar viziunea dualista conturata in randul ideologilor iluministi, inspirata din teoria dreptului natural (drepturile omului) si din teoria contractului social (in drepturile cetateanului).
Caracterul progresist al acestui important document rezulta, de fapt, din toate articolele sale, care, in esenta, contin prevederi privind: egalitatea in fata legii a tuturor persoanelor, siguranta si rezistenta la opresiune, dreptul de a participa direct sau prin reprezentanti la elaborarea legilor ca expresie a vointei generale; garantii cu privire la retinere, arestare si acuzare; prezumtia de nevinovatie; libertatea cuvantului si a presei.
Declaratia, in articolul 17, proclama proprietatea ca fiind un drept sacru si inviolabil. O subliniere importanta este si aceea ca libertatea consta in "a putea face tot ceea ce nu dauneaza semenului "(art. IV).
Revolutia franceza de la 1789, dar mai ales ideile inscrise in declaratia si in Constitutia adoptata, privitoare la ocrotirea omului, au avut o influenta pozitiva asupra multor popoare din Europa deoarece nici restauratia, nici guvernele conservatoare care au urmat nu au putut elimina ideile care au stat la baza acesteia, ele fiind incorporate in legislatiile statelor respective.
Declaratia din 1789 va fi mai tarziu adaptata in Constitutia belgiana din 1831 si aplicata sub aceasta forma in Spania, Portugalia, Grecia, Italia, Romania, Serbia si Bulgaria.

ETAPA MODERNA A DREPTUMLOR OMULUI

Doar dupa al doilea razboi mondial a fost posibil sa se acorde o noua dimensiune reglementarilor de protejare ale drepturilor omului. Grozaviile acestui razboi n-au lasat, probabil, nici o fiinta umana indiferenta. Atunci, comunitatea internationala a declarat ca doar justitia si-ar putea spune cuvantul in privinta actelor savarsite in timpul acestui razboi inuman. Tribunalul de la Nurmberg a fost o prima etapa cruciala, care a emis un verdict fara echivoc atrocitatilor. El a plasat drepturile omului la un nivel mai inalt si a stabilit un precedent ireversibil anuland toate scuzele superficiale cu privire la un comportament abominabil.
Vorbind despre drepturile omului, consideram ca principalul tratat care nu are un continut specific, dar care a generat o multitudine de masuri pe plan international in aceasta materie, il constituie Carta O.N.U. care ocupa in dreptul international un loc deosebit si fara de care, practic, nu se poate concepe istoria si evolutia dreptului international. Carta prevede mentinerea pacii si securitatii internationale, dezvoltarea relatiilor de prietenie intre natiuni si realizarea cooperarii internationale in solutionarea problemelor internationale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, in promovarea si incurajarea respectarii drepturilor omului si libertatilor fundamentale pentru toti, fara deosebire de rasa, sex, limba, sau religie.
Declaratia Universala a Drepturilor Omului adoptata de catre Adunarea Generala a O.N.U. la 10 decembrie 1948 reprezinta un text de compromis intre ideile liberale si teoriile socialiste si care merge mai departe decat documentele existente anterior la acest capitol. Acest document dezvolta cu adevarat dimensiunea universala a drepturilor omului, dimensiune sustinuta si propagata de juristul francez Rene CASSIN, care a exclus alte calificari posibile, inclusiv cea de ''internationala". Lista drepturilor si libertatilor cuprinse in Declaratie reprezinta un standard comun pentru toate popoarele.
De la adoptarea Declaratiei Universale, m 1948, m cadrul ONU au fost adoptate un sir intreg de documente internationale referitoare la drepturile omului, care se refera la genocid, discriminare rasiala, apartheid, refugiati, apatrizi, drepturile femeii, sclavie, casatorie, copii, tineri, straini, tortura si tratament degradant etc.
In 1966 au fost adoptate doua pacte asupra drepturilor omului: Pactul international al drepturilor economice, sociale si culturale, si Pactul International al drepturilor civile si politice.
Conform articolului 62 al Cartei O.N.U., Consiliul economic si social (ECOSOC) poate sa faca recomandari in scopul promovarii respectarii drepturilor omului si libertatilor fundamentale, precum poate sa infiinteze si comisii in domeniile economic si social pentru protectia drepturilor omului (att.68).
Un organism important asupra protejarii drepturilor omului, cu un mandat specific, este Inaltul Comisariat al Natiunilor Unite pentru Refugiati, infiintat la 1 ianuarie 1951, pentru a ajuta milioanele de refugiati si persoane deplasate din Europa. in prezent ICNUR se ingrijeste de soarta a circa 14 milioane refugiati raspanditi in intreaga lume.
Comitetul drepturilor omului al ONU fost creat dupa intrarea in vigoare, la 23 martie 1976, a Pactului international al drepturilor civile si politice.
Un alt organ ce are m atentia sa permanenta respectarea drepturilor fundamentale este Inaltul Comisariat al Natiunilor Unite pentru Drepturile Omului.
Pot fi mentionate si alte organe care se ocupa la niveluri diferite de chestiuni ce tin de drepturile omului - Consiliul de Securitate, Consiliul de Tutela, Comisia de Drept International, Curtea Internationala de Justitie. In cazuri speciale sunt create Curti de Justitie speciale; Curtea Penala internationala pentru fosta Iugoslavie, pentru Ruanda.
La nivel regional, odata cu intrarea in vigoare a Conventiei Europene a drepturilor Omului la 3 septembrie 1953 a fost creat unul din cele mai remarcabile mecanisme in cadrul Consiliului Europei, care implica raspunderea reala a statului fata de persoana, careia I-a fost violat un drept sau altul. La acest document important au aderat toate statele membre ale Consiliului Europei.
Pentru respectarea in ansamblu a drepturilor, in ultimul timp s-a inceput o campanie de subscriere la un alt instrument al Consiliului Europei - Carta sociala europeana, care are ca obiect drepturile economice si sociale.
Avand in vedere influenta tot mai mare a Uniunii Europene asupra sortii Continentului European, in ultimul Tratat de la Amsterdam s-au introdus noi prevederi referitoare la: a) drepturile fundamentale; b) drepturile consumatorilor si protectia cetatenilor c) dreptul la informare.
Odata cu intensificarea proceselor de democratizare in tarile Europei de Est si Centrale, multe evenimente au fost studiate sub un alt unghi, facandu-se o alta analiza, mai minutioasa, lansandu-se o adevarata campanie mondiala de informare asupra drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului. Prin vointa proprie sau determinate de situatii conjuncturale, guvernele devin tot mai mult preocupate de activizarea si dezvoltarea unei culturi a drepturilor omului in sistemul educational oficial.
În etapa contemporana de promovare si propagare a drepturilor fundamentale, un rol aparte il au caile de comunicare in masa: mijloacele tehnice de transmitere si receptionare a informatiei, difuzarea informatiei prin presa, televiziune, radiodifuziune, carti, iar in ultimul timp un rol tot mai important il au Internetul si CD-ROMurile.
In scopul minimalizarii lezarii drepturilor omului, in cadrul mai multor organizatii internationale guvernamentale si ne-guvernamentale se depun eforturi considerabile prin elaborarea instrumentelor cat mai eficiente in scopul respectarii drepturilor si libertatilor fundamentale, se efectueaza monitorizarea privind respectarea acestor drepturi de catre state. Sunt create un sir de miscari voluntare si, ceea ce este destul de important, sunt create mecanisme interstatale privind protectia drepturilor si libertatilor fundamentale.




EVOLUTIA REGLEMENTARILOR PRIVIND PROTECTIA OMULUI IN DREPTUI NATIONAL

În dreptul national evolutiile s-au produs potrivit etapei istorice parcurse. Momente importante au fost incluse in "Pravila de la Targoviste" (1542), "Pravila de la Putna" (1581), cea de la manastirea Bistrita (1618), cea de la Galati, de la inceputul secolului XVII-lea si altele, care se refera la conditia juridica a persoanelor, la organizarea familiei - logodna, casatorie, divort - si chiar la unele prevederi prin care se apara omul, onoarea si demnitatea sa.
In anul 1646, la tipografia manastirii "Trei lerarhi", a fost tiparita "Cartea romaneasca de invatatura" de catre logofatul Eustratie din porunca lui Vasile Lupu, care este considerata prima codificare legislativa cu caracter laic a dreptului nostru, iar in anul 1652 s-a tiparit la Targoviste "indreptarea legii", cunoscuta si sub denumirea de "Pravila cea mare". Dispozitiile celor doua codificari se aseamana, in general, prin ele aparandu-se dreptul de proprietate si relatiile feudale, iar din punctul de vedere al drepturilor omului este relevant faptul ca se interzice stapanilor uciderea robilor de pe mosii31. Prin "Asezamantul" din 1743, domnitorul Tarii Moldovei, Constantin Mavrocordat, atins sa asigure inviolabilitatea domiciliului locuitorilor de la orase si sate. "Pe la targuri si la tara pe nicaieri, casa nimanui cu sila, fara de voia omului si fara de tocmeala de chirie si plata deplina nimene sa nu o gazduiasca".
Acelasi domnitor, prin "Actul pentru dezrobirea vecinilor in Moldova" din 1749, abroga iobagia in Principat. In scopul garantarii explicit ca, in cazurile cand se vor vinde mosiile boieresti, "oamenii sa nu se vanza, ci ca niste sateni a satelor in sat sa ramaie, facand slujba obicinuita"...
In anul 1773, la lasi, ''Nakazul" in limba romana, prin art.34, familiariza carturarii romani cu conceptul lui Ch. Montesquieu despre egalitatea in fata legii35. ''L'egalite de tous les citoyens consiste en ce qu'ils soieat tous soumis aux memes Lois"36.
In 1769 era propus un proiect de reformare a oranduirii de stat a principatului Moldova in care cerintele principiului dreptatii erau recomandate de autorii proiectului drept fundament si pentru activitatea demnitarilor din organele judiciare37. Se stipula ca, atat in capitala Moldovei, orasul lasi, cat si in tinuturile Principatului '"toate judecatile sa se hotarasca dupa dreptate pe pravili". Pornind de la faptul ca in trecut o parte a proceselor judiciare au fost solutionate prin incalcarea prevederilor principiului dreptatii, memorandumul propunea ca cele pe nedrept rezolvate "sa se judece a doua oara"...
Influenta statelor din Europa de vest se facea tot mai simtita la sfarsitul secolului al XVIII-lea - inceputul secolului al XIX-lea. Declaratia drepturilor omului si cetateanului, adoptata de catre Adunarea Constituanta a Frantei la , 26 august 1789, in care se proclama libertatea, egalitatea in drepturi, proprietatea individuala, rezistenta in fata asupririi devenisera cunoscute in '' Moldova deja spre sfarsitul lunii septembrie 1789.
Principiul de egalitate este tratat si m actul boierilor moldoveni catre Poarta 1 Otomana din decembrie 1802. Articolul 1 al documentului pleda in mod explicit, pentru ca reprezentantilor diverselor paturi sociale sa le fie asigurat un statut juridic identic. "Pentru dreptatile starilor, sa fie fara de nici o osabire de la obraz la obraz pazite in fieste cari stare si fiindca cinstea, viata si averea sunt celi intai si mai obstesti, vor fi paziti toti deopotriva, fara de nici o deosebiri".
Pana la 1812, ideile principiilor dreptatii si egalitatii si-au gasit cea mai ampla reflectare in opera de codificare particulara a pravilistului Andronache Donici. El expunea notiunea principiului dreptatii: "Dreptatea iaste carea fieste caruia da ce i se cuvine a lua, intocmai dupa cum hotarasc canoanele pravililor" (titlul I,&2), iar intr-un paragraf aparte, Donici reda regulile comportarii in societate, prevazute de principiul dreptatii: ''Fiinta dreptatii iaste ca viata omului sa fie cinstita, pre nimenea sa nu vatame si lucrul strein sa-1 dea a cui iaste". Desi codicele lui Donici a fost publicat abia in 1814, noi analizam aportul acestui ganditor la aprofundarea ideilor principiilor dreptatii, libertatii si egalitatii, reiesind din faptul ca prima varianta a operei pravilistului, sub forma de manuscrise, se aplica in instantele judiciare din tinuturile Moldovei deja catre 21 iunie 1805.
Un pas important in domeniul protectiei omului in tara noastra l-a constituit aparitia "Codului lui Calimach", cunoscut sub denumirea de ''Codica tivila a Moldovei", care, initial, a fost tiparita in limba greaca si a intrat in vigoare in anul 1817, iar in limba romana a aparut in anul 1833. Printre ideile noi pe care le continea aceasta, era condamnarea robiei considerata "impotriva firescului drit al omului".
Dupa unirea Principatelor. au fost elaborate, intr-o conceptie noua, umanista Codul Civil din 1864, care a intrat in vigoare la 1 decembrie 1865; Codul penal (1 mai 1865), Codul de procedura penala (30 aprilie 1865). Important este ca in aceste coduri, care au deschis o noua era in istoria dreptului, existau prevederi ce sunt valabile si astazi, asa cum sunt principiul legalitatii pedepsei, al abolirii pedepsei inumane, dreptul la aparare, egalitatea in fata legii si multe asemenea drepturi care se inscriu perfect in ceea ce priveste apararea omului.
Momentul anexarii Basarabiei de catre rusi in anul 1812 nu a afectat in mod radical aplicarea reglementarilor juridice existente. Majoritatea izvoarelor vechi de drept nu au fost abrogate de guvernul rus niciodata si au avut putere de lege in Basarabia pana in anul 1928, cand s-a infaptuit unificarea legislativa a Basarabiei cu Vechiul Regat.
Pentru a percepe spiritul existent al legiuitorilor din primele decenii ale veacului este deosebit de interesant a studia un proiect al Constitutiei Basarabiei, elaborat de Comisia Constitutionala a Sfatului Tarii, dupa votarea de catre acesta a Unirii Basarabiei cu Romania, la 27 martie 1918. Acest proiect demonstreaza clar tendintele de aderare a legiuitorilor basarabeni la crearea unui regim democratic cu introducerea unor norme moderne de protejare si respectare a drepturilor si libertatilor fundamentale. Proiectul Constitutiei prevedea un sir intreg de drepturi si libertati. Se prevedea ca cetatenii Basarabiei se bucura de drepturi politice, li se asigura egalitatea in fata legii si li se garanta libertatea personala. Nimeni nu putea fi privat de drepturi si supus pedepsei altfel decat in virtutea legii. Locuinta si secretul corespondentei erau inviolabile. Impozitele nu puteau fi percepute inainte de votarea lor pe cale legislativa. Pedeapsa cu moartea si pedepsele corporale se abrogau pentru totdeauna. In acelasi context se asigura libertatea confesiunii si a constiintei, libertatea opiniei, libertatea de intrunire si asociere.
Un urmator pas important in apararea drepturilor omului 1-a constituit si aparitia Constitutiei de la 29 martie 1923, care a consacrat o serie, de libertati atat pe plan cetatenesc, dar in mod deosebit in ceea ce priveste apararea fiintei umane.
Participarea activa a miscarilor de femei la dezbaterea proiectului de Constitutie a avut ca urmare introducerea unor prevederi conform carora "drepturile civile ale femeilor vor fi stabilite in deplina egalitate de sex46, iar "prin legi speciale, adoptate cu majoritate de doua treimi se vor determina conditiile de baza pentru exercitarea drepturilor politice".
Incalcari masive si flagrante ale drepturilor omului se inregistreaza in tara inainte de al doilea razboi mondial, cand Uniunea Sovietica incheie cu Germania hitlerista un tratat de impartire teritoriala, asa-numitul Pact Molotov- Ribbentropp, in urma caruia Uniunea Sovietica a ocupat la 26-28 iunie 1940 Basarabia si Bucovina de Nord. In acelasi an au fost ocupate si tarile baltice: Lituania, Letonia si Estonia. Desi nu s-a opus rezistenta armata in momentul ocuparii de catre U.R.S.S. a acestor teritorii, in timpul operatiilor militare ale Armatei Rosii au fost impuscati fara nici un motiv mii de adulti si copii care incercau sa se refugieze, pentru ca mai tarziu sovieticii sa execute si sa deporteze alte sute si mii de locuitori pe care ii considerau periculosi pentru procesul de instaurare a regimului comunist.
Metode de deznationalizare in masa contra bastinasilor au fost aplicate si mai tarziu intre 1944-1951, cand, pe teritoriul asa-numitei Republici Sovietice Socialiste Moldovenesti (creatie a aparatului stalinist), au fost operate alte deportari. Atunci, fara judecata, sute si mii de moldoveni au fost dusi in Siberia, Kazahstan, pentru ca in locul lor sa fie adusi alolingvi.
Politica de sovietizare incredintata N.K.V.D.-ului se facea prin aplicarea metodelor de lichidare a "elementelor dusmanoase" si a intensificarii ritmului colectivizarii gospodariilor taranesti, exilarile in masa urmareau si scopul de a-i dezradacina pe romanii basarabeni de locurile natale si de a schimba componenta etnica a Basarabiei in favoarea elementului strain. In perioada 1940-1951, in R.S.S.M. s-au efectuat 3 deportari pe scara larga si zeci de arestari si deportari locale. in 1941 au fost deportate 3470 familii ale elementelor anti-sovietice" - 22648 de oameni. in baza hotararii Consiliului de Ministri al U.R-S.S. nr.1290-467 s.s. "Cu privire la deportarea din R.S.M.M. a familiilor de chiaburi, a fostilor mosieri, negustori si complici ai ocupantilor" au fost deportate 11293 de familii - in jur de 40 000 de oameni. In 1951, in urma operatiei ''Nord'' au fost fortate sa plece in alte locuri 723 familii - peste 2600 de oameni. La inceputul anilor 50 in asezamintele de tip special ale inchisorii popoarelor" se aflau mai mult de 60 mii de oameni din Moldova.
Perioada de dupa cel de al doilea razboi mondial si pana la inceputul anilor 90 se caracterizeaza printr-un regim sovietic totalitar in care au existat prea putine practici politice si democratice in domeniile vietii sociale si, de fapt, au lipsit reglementarile juridice in sensibila problematica a drepturilor omului. Acestui sistem ii este foarte bine cunoscuta practica de violare a dreptului la limba (a fost elaborata o noua limba "moldoveneasca" cu caracter chirilic, iar limba rusa a fost impusa ca limba oficiala), dreptului la un proces echitabil si independent, dreptului la proprietate, dreptului la opinie, libertatii de constiinta si confesiune, libertatii de intrunire si asociere etc.
Totusi, Constitutia RSSM prevedea un sir de drepturi si libertati dar ele nu puteau fi exercitate din cauza, in primul rand a doua motive serioase:
a) Constitutia era un document declarativ si nu era aplicat de instantele judecatoresti;
b) toate drepturile si libertatile declarate puteau fi exercitate doar in concordanta cu politica Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, care era, conform articolului 6, forta conducatoare a societatii sovietice, nucleul sistemului ei politic, al organizatiilor de stat si obstesti si care determina perspectiva generala a dezvoltarii societatii, linia de politica interna y externa a URSS, cu un caracter planic, stiintific fundamentat in vederea luptei pentru victoria comunismului.
Din acest motiv, chiar de la proclamarea independentei Republicii Moldova, ca rezultat al prabusirii imperiului sovietic, s-au ivit premisele necesare pentru transformarea societatii noastre intr-o societate democratica, organizata pe principiile pluripartitismului, iar prin aderarea la un sir important de tratate internationale din domeniul Drepturilor Omului a fost pus fundamentul unui nou sistem juridic si social-politic, care in urmatorii ani s-a dezvoltat impresionant.
Atat statul, cat si societatea trebuie sa intreprinda masuri necesare in scopul reglementarii cat mai eficiente a egalitatii in drepturi, trebuie sa gaseasca acele instrumente, care ar sigura drepturile individuale, excluzand marginalizarea si omiterea lor din viata sociala.
Odata cu integrarea Republicii Moldova in cadrul Consiliului Europei si cu ratificarea Conventiei Europene a Drepturilor Omului si a protocoalelor aditionale, tara noastra s-a vazut dotata cu cel mai eficace mecanism supranational de protejare a drepturilor fundamentale.
Doar prin asigurarea reala, echitabila si durabila a respectarii drepturilor si libertatilor fundamentale poate fi creat un sistem constitutional trainic. Actualmente in Republica Moldova se contureaza dar tendinta de a crea anume acele mecanisme si parghii de implementare a unui sistem national de promovare si respectare a drepturilor omului care se bazeaza in special pe instrumentele juridice internationale.

DECLARATIA UNIVERSALA A DREPTURILOR OMULUI

La 10 decembrie 1948, Adunarea Generala a O.N.U. a adoptat si proclamat Declaratia universala a drepturilor omului, al carei text il publicam mai jos. Dupa acest act istoric, Adunarea Generala a recomandat statelor membre sa nu precupeteasca nici unul din mijloacele care le stau la dispozitie pentru a publica in mod solemn textul Declaratiei si "pentru a face astfel ca el sa fie distribuit, afisat, citit si comentat, in principal in scoli si in institutii de invatamant, indiferent de statutul politic al tarilor sau teritoriilor".
Preambul:
Considerand ca recunoasterea demnitatii inerente tuturor membrilor familiei umane si a drepturilor lor egale si inalienabile constituie fundamentul libertatii, dreptatii si pacii in lume,
Considerand ca ignorarea si dispretuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie care revolta constiinta omenirii si ca faurirea unei lumi in care fiintele umane se vor bucura de libertatea cuvantului si a convingerilor si vor fi eliberate de teama si mizerie a fost proclamata drept cea mai inalta aspiratie a oamenilor,
Considerand ca este esential ca drepturile omului sa fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul sa nu fie silit sa recurga, ca solutie extrema, la revolta impotriva tiraniei si asupririi,
Considerand ca este esential a se incuraja dezvoltarea relatiilor prietenesti intre natiuni,
Considerand ca in Carta popoarele Organizatiei Natiunilor Unite au proclamat din nou credinta lor in drepturile fundamentale ale omului, in demnitatea si in valoarea persoanei umane, drepturi egale pentru barbati si femei si ca au hotarat sa favorizeze progresul social si imbunatatirea conditiilor de viata in cadrul unei libertati mai mari,
Considerand ca statele membre sau angajat sa promoveze in colaborare cu Organizatia Natiunilor Unite respectul universal si efectiv fata de drepturile omului si libertatile fundamentale, precum si respectarea lor universala si efectiva,
Considerand ca o conceptie comuna despre aceste drepturi si libertati este de cea mai mare importanta pentru realizarea deplina a acestui angajament,
Adunarea generala proclama:
Prezenta Declaratie Universala a Drepturilor Omului, ca ideal comun spre care trebuie sa tinda toate popoarele si toate natiunile, pentru ca toate persoanele si toate organele societatii sa se straduiasca, avand aceasta declaratie permanent in minte, ca prin invatatura si educatie sa dezvolte respectul pentru aceste drepturi si libertati si sa asigure prin masuri progresive, de ordin national si international, recunoasterea si aplicarea lor universala si efectiva, atat in sanul popoarelor statelor membre, cat si a celor aflate sub jurisdictia lor.
Articolul 1
Toate fiintele umane se nasc libere si egale in demnitate si in drepturi. Ele sunt inzestrate cu ratiune si constiinta si trebuie sa se comporte unele fata de altele in spiritul fraternitatii.
Articolul 2
Fiecare om se poate prevala de toate drepturile si libertatile proclamate in prezenta declaratie fara nici un fel de deosebire ca, de pilda, deosebirea de rasa, culoare, sex, limba, religie, opinie politica sau orice alta opinie, de origine nationala sau sociala, avere, nastere sau orice alte imprejurari. In afara de aceasta, nu se va face nici o deosebire dupa statutul politic, juridic sau international al tarii sau al teritoriului de care tine o persoana fie ca aceasta tara sau teritoriu sunt independente, sub tutela, neautonome sau supuse vreunei alte limitari de suveranitate.
Articolul 3
Orice fiinta umana are dreptul la viata, la libertate si la securitatea persoanei sale.
Articolul 4
Nimeni nu va fi tinut in sclavie, nici in servitute; sclavajul si comertul cu sclavi sunt interzise sub toate formele lor.
Articolul 5
Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.
Articolul 6
Fiecare om are dreptul sa i se recunoasca pretutindeni personalitatea juridica.
Articolul 7
Toti oamenii sunt egali in fata legii si au, fara nici o deosebire, dreptul la o egala protectie a legii. Toti oamenii au dreptul la o protectie egala impotriva oricarei discriminari care ar viola prezenta declaratie si impotriva oricarei provocari la o asemenea discriminare.
Articolul 8
Orice persoana are dreptul la satisfactia efectiva din partea instantelor juridice nationale competente impotriva actelor care violeaza drepturile fundamentale cei sunt recunoscute prin constitutie sau lege.
Articolul 9
Nimeni nu trebuie sa fie arestat, detinut sau exilat in mod arbitrar.
Articolul 10
Orice persoana are dreptul in deplina egalitate de a fi audiata in mod echitabil si public de catre un tribunal independent si imtial, care va hotara fie asupra drepturilor si obligatiior sale, fie asupra temeiniciei oricarei acuzari in materie penala indreptata impotriva sa.
Articolul 11
Orice persoana acuzata de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul sa fie presupusa nevinovata pana cand vinovatia sa va fi stabilita in mod legal in cursul unui proces public in care i-au fost asigurate toate garantiile necesare aparaii sale.
Nimeni nu va fi condamnat pentru actiuni sau omisiuni care nu constituiau, in momentul cand au fost comise, un act cu caracter penal conform dreptului international sau national. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsa mai grea decat aceea care era aplicabila in momentul cand a fost savarsit acel act penal.
Articolul 12
Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare in viata sa personala, in familia sa, in domiciliul lui sau in corespondenta sa, nici la atingeri aduse onoarei si reputatiei sale. Orice persoana are dreptul la protectia legii impotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri.
Articolul 13
Orice persoana are dreptul de a circula in mod liber si de a-si alege resedinta in interiorul granitelor unui stat.
Orice persoana are dreptul de a parasi orice tara, inclusiv a sa, si de a reveni in tara sa.
Articolul 14
In caz de persecutie, orice persoana are dreptul de a cauta azil si de a beneficia de azil in alte tari.
Acest drept nu poate fi invocat in caz de urmarire ce rezulta in mod real dintr-o crima de drept comun sau din actiuni contrare scopurilor si principiilor Organizatiei Natiunilor Unite.
Articolul 15
Orice persoana are dreptul la o cetatenie.
Nimeni nu poate fi lipsit in mod arbritar de cetatenia sa sau de dreptul de a-si schimba cetatenia.

Articolul 16
Cu incepere de la implinirea varstei legale, barbatul si femeia, fara nici restrictie in ce priveste rasa, nationalitatea sau religia, au dreptul de a se casatori si de a intemeia o familie. Ei au drepturi egale la contractarea casatoriei si la desfacerea ei.
Casatoria nu poate fi incheiata decat cu consimtamantul liber si deplin al viitorilor soti.
Familia constituie elementul natural si fundamental al societatii si are dreptul la ocrotire din partea societatii si a statului.
Articolul 17
Orice persoana are dreptul la proprietate, atat singura, cat si in asociatie cu altii.
Nimeni nu poate fi lipsit in mod arbitrar de proprietatea sa.
Articolul 18
Orice om are dreptul la libertatea gandirii, de constiinta si religie; acest drept include libertatea de a-si schimba religia sau convingerea, precum si libertatea de a-si manifesta religia sau convingerea, singur sau impreuna cu altii, atat in mod public, cat si privat, prin invatatura, practici religioase, cult si indeplinirea riturilor.
Articolul 19
Orice om are dreptul la libertatea opiniilor si exprimarii; acest drept include libertatea de a avea opinii fara imixtiune din afara, precum si libertatea de a cauta, de a primi si a raspandi informatii si idei prin orice mijloace si independent de frontierele de stat.
Articolul 20
Orice persoana are dreptul la libertatea de intrunire si de asociere pasnica.
Nimeni nu poate fi silit sa faca parte dintr-o asociatie.
Articolul 21
Orice persoana are dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale tarii sale, fie direct, fie prin reprezentanti liber alesi.
Orice persoana are dreptul de acces egal la functiile publice din tara sa.
Vointa poporului trebuie sa constituie baza puterii de stat; aceasta vointa trebuie sa fie exprimata prin alegeri nefalsificate, care sa aiba loc in mod periodic prin sufragiu universal, egal si exprimat prin vot secret sau urmand o procedura echivalenta care sa asigure libertatea votului.
Articolul 22
Orice persoana, in calitatea sa de membru al societatii, are dreptul la securitatea sociala; ea este indreptatita ca prin efortul national si colaboarea internationala, tinandu-se seama de organizarea si resursele fiecarei tari, sa obtina realizarea drepturilor economice, sociale si culturale indispensabile pentru demnitatea sa si libera dezvoltare a personalitatii sale.
Articolul 23
Orice persoana are dreptul la munca, la libera alegere a muncii sale, la conditii echitabile si satisfacatoare de munca, precum si la ocrotirea impotriva somajului.
Toti oamenii, fara nici o discriminare, au dreptul la salariu egal pentru munca egala.
Orice om care munceste are dreptul la o retribuire echitabila si satisfacatoare care sa-i asigure atat lui, cat si familiei sale, o existenta conforma cu demnitatea umana si completata, la nevoie, prin alte mijloace de protectie sociala.
Orice persoana are dreptul de a intemeia sindicate si de a se afilia la sindicate pentru apararea intereselor sale.
Articolul 24
Orice persoana are dreptul la odihna si recreatie, inclusiv la o limitare rezonabila a zilei de munca si la concedii periodice platite.
Articolul 25
Orice om are dreptul al un nivel de trai care sa-i asigure sanatatea si bunastarea lui si familiei sale, cuprinzand hrana, imbracamintea, locuinta, ingrijirea medicala, precum si serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare in caz de somaj, boala, invaliditate, vaduvie, batranete sau in celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenta, in urma unor imprejurari independente de vointa sa.
Mama si copilul au dreptul la ajutor si ocrotire deosebite. Toti copiii, fie ca sunt nascuti in cadrul unei casatorii sau in afara acesteia se bucura de aceeasi protectie sociala.
Articolul 26
Orice persoana are dreptul la invatatura. Invatamantul trebuie sa fie gratuit, cel putin in ceea ce priveste invatamantul elementar si general. Invatamantul tehnic si profesional trebuie sa fie la indemana tuturor, iar invatamantul superior trebuie sa fie de asemenea egal, accesibil tuturora, pe baza de merit.
Invatamantul trebuie sa urmareasca dezvoltarea deplina a personalitatii umane si intarirea respectului fata de drepturile omului si libertatile fundamentale. El trebuie sa promoveze intelegerea, toleranta, prietenia intre toate popoarele si toate grupurile rasiale sau religioase, precum si dezvoltarea activitatii Organizatiei Natiunilor Unite pentru mentinerea pacii.
Parintii au dreptul de prioritate in alegerea felului de invatamant pentru copiii lor minori.
Articolul 27
Orice persoana are dreptul de a lua parte in mod liber la viata culturala a colectivitatii, de a se bucura de arte si de a participa la progresul stiintific si la binefacerile lui.
Fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale si materiale care decurg din orice lucrare stiintifica, literara sau artistica al carei autor este.
Articolul 28
Orice persoana are dreptul la o oranduire sociala si internationla in care drepturile si libertatile expuse in prezenta declaratie pot fi pe deplin infaptuite.
Articolul 29
Orice persoana are indatoriri fata de colectivitate, deoarece numai in cadrul acesteia este posibila dezvoltarea libera si deplina a personalitatii sale.
In exercitarea drepturilor si libertatilor sale, fiecare om nu este supus decat numai ingradirilor stabilite prin lege, exclusiv in scopul de a asigura cuvenita recunaostere si respectare a drepturilor si libertatilor altora si ca sa fie satisfacute justele cerinte ale moralei, ordinii publice si bunastarii generale intr-o societate democratica.
Aceste drepturi si libertati nu vor putea fi in nici un caz exercitate contra scopurilor si principiilor Organizatiei Natiunilor Unite.
Articolul 30
Nici o dispozitie a prezentei Declaratii nu poate fi interpretata ca implicand pentru vreun stat, grupare sau persoana dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a savarsi vreun act indreptat spre desfiintarea unor drepturi sau libertati enuntate in prezenta declaratie.

Read More