Principiile si valorile democratiei politice

Existenta si functionalitatea unei vieti politice democratice impune cu necesitate respectarea unor principii si valori de baza, fara de care democratia nu poate fi conceputa. 1.Statul, ca element important al oricarui sistem politic, trebuie sa se bazeze si sa functioneze pe lege, adica sa fie un stat de drept. O caracteristica esentiala a statului de drept o constituie pluralismul si pluripartidismul politic si ideologic. Fara prezenta pluralismului, exprimat prin partidele de opozitie, nu poate fi vorba de o democratie autentica, reala. Numai in aceste conditii este posibila pluritatea de opinii, de alternative politice, un control eficientasupra guvernantilor. Raymond Aron considera ca regimurile cu mai multe partide politice asigura "exercitarea legala a puterii". Regimurile monopartidiste sunt incompatibile cu insasi notiunea de democratie politica,cu lupta democratica pentru putere, cu alternanta la puetere, fapt probat din plin de sistemul politic comunist . Referindu-se la acest aspect, R. Aron aprecia: "Cand un partid si numai unul singur are monopolul activitatii politice, statul este inseparabil legat de el. Intr-un regim de partide multiple ca in Occident... Statul este neutru prin faptul ca tolereaza o pluritate de partide"⁵.

2.Constitutia trebuie sa fie temeiul, fundamentul oricarui regim democratic, legea sa fundamentala. In ea trebuie inscrise si garantate drepturile si libertatile cetatenesti, principiile detinerii si exercitarii puterii, printre care la loc de frunte trebuie sa figureze principiul separatiei acesteia, a eligibilitatii si reprezentativitatii organelor si reprezentantilor acestora, a egalitatii cetatenilor indiferent de sex, rasa, religie, apartenenta etnica sau stare sociala.

3.Democratia trebuie sa fie larga, activa si participativa, sa cuprinda toate domeniile si segmentele vietii sociale, atat la nivelul macro cat si micro-social. Ea exprima situatia individului in societate, drepturile si libertatile de care acesta se bucura in mod real, conditiile care-i sunt create pentru participarea sa la conducerea societatii. Democratia este un "mod de viata", o totalitate de valori morale, un ideal care vizeaza participarea fiecarui cetatean la organizarea si conducerea societatii. Referindu-se la democratie, la impactul ei cu cetatenii, G. Burdeau opineaza:"Democratia este astazi o filosofie, un mod de a trai, o religie si, in chip aproape accesoriu o forma de guvernamant, o semnificatie atat de bogata ii vine atat din ceea ce este ea in mod efectiv, cat si din ideea pe care si-o fac oamenii despre ea cand investesc in democratie speranta lor intr-o viata mai buna"⁶. Adevarata democratie este aceea care proclama omul ca valoare suprema a actiunii si civilizatiei, face totul pentru realizarea aspiratiilor si intereselor sale.

4.Toate organismele si institutiile puterii atat cele locale, cat si centrale, trebuie sa intruneasca vointa si adeziunea cetatenilor, sa le reprezinte si sa le promoveze interesele si aspiratiile. La randul lor, cei alesi trebuie sa fie responsabili in fata celor ce i-au delegat, iar in cazul in care acestea nu-si indeplinesc obligatiile asumate, cetatenii sa aiba posibilitatea de a-i revoca.

5.Mijloacele de informare, mass-media cu rol major in formarea si orientarea constiintei civice si politice a cetatenilor, trebuie sa se afle intr-o stare de absoluta independenta si obiectivitate fata de putere, de societate.

Democratia nu poate fi abordata in mod abstract, in afara relatiilor sociale reale. Ea este produsul unui ansamblu de conditii, de valori si principii fara de care nu poate fi analizata si inteleasa, cum ar fi:

-                                 natura sistemului social-politic. Din acest punct de vedere democratia, in acceptiuneacea mai generala, este o forma de organizare a relatiilor politice, fiind legata, direct sau indirect, de puterea politica;

-                                 nivelul dezvoltarii vietii materiale si spirituale;

-                                 capacitatea fortelor politice de a determina dezvoltarea democratica a societatii;

-                                 nivelul constiintei si culturii politice.

Astazi, mai mult ca oricand, se poate afirma ca nu exista state si popoare care sa nu fie preocupate, intr-un fel sau altul, de problema democratiei.

Practica vietii social-politice trecute si prezente, dovedeste ca democratia a fost si este forma de guvernamant, de organizare si conducere a societatii cea mai dorita si acceptata de oameni, de cele mai multe comunitati sociale, singura capabila sa exprime si sa promoveze esenta umana, sa o apere si sa-i asigure realizarea, implinirea idealurilor si intereselor sale.

Read More

Doctrinele nedemocratice si democratia politica

O cu totul alta intelegere teoretica si realizare in practica sociala au dat-o democratiei politice elaboratele si paradigmele doctrinare nedemocratice, dictatoriale, asa cum este cazul fascismului, neofascismului sau a doctrinei comuniste de sorginte marxista. In esenta, aceste elaborate nu tin cont de vointa si interesele cetateanului, au ca fundament statul totalitar, principiul separatiei puterilor in stat fie nu se aplica, fie aplicarea sa este formala, are loc limitarea sau suspendarea drepturilor si libertatilor cetatenesti, lipseste pluralismul si pluripartidismul politic ideologic si opozitia politica, in procesul guvernarii se folosesc metode si mijloace de la cele legale pana la cele ilegale bazate pe forta, violenta, constrangere fizica, psihica, teroare si frica. Regimul fascist a constituit cea mai drastica limitare a democratiei in general, a celei politice in mod deosebit. Pentru intreg fascismul, forta, teroarea, violenta sub toate formele sale fizica, psihica sau politica a constituit metoda de impunere a propriilor sale scopuri si interese. Organismele si institutiile politice democratice, partidele politice si-au incetat activitatea, opozitia politica a fost lichidata. In centrul vietii politice a fost impus cultul personalitatii Fuhrerului. Pentru fascism, Fuhrerul, Ducele personifica insasi puterea. El este deasupra statului, a legii, este forma vie si concreta a ideii de drept. Fiind reprezentantul ales, predestinat al rasei superioare, actiunile intreprinse si legile emise de acesta sunt deasupra oricarei discutii si nu au nevoie de justificare. Propria sa vointa este in acelasi timp vointa poporului. Conducatorul fascist este identificat cu insasi poporul, acesta este totul, fara el poporul nu exista.

O limitare si o restrangere considerabila a cunoscut democratia in cadrul regimului si a doctrinei comuniste. Pentru a-si legitima existenta si a da impresia de democratism, regimurile comuniste au creat teoretic-propagandistic asa numita democratie populara pentru inceput si apoi cea socialista. In practica, acestea nu au avut nici o acoperire, au fost formale, fara nici un suport material economic sau politic. In realitate au fost o incalcare flagranta a drepturilor si libertatilor cetatenesti, o abdicare deschisa de la principiile si valorile democratismului. Societatea civila si politica a fost lichidata, sau ceea ce a ramas din ea a fost subordonata puterii, partidului unic de esenta comunista.

Superioritatea democratiei socialiste ar rezida din dictatura proletariatului care ar reprezenta si promova interesele celor ce muncesc, a majoritatii. In fapt si in practica sociala, democratia promovata de regimul comunist este formala, propagandistica, ea nu este rezultatul, produsul vointei maselor si nici a intereselor acestora. Statul de drept dispare, locul lui este luat de statul bazat pe forta, pe dictatura partidului unic, de esenta comunista.

In unele societati comuniste, printre care si Romania, a fost promovat cultul personalitatii, al conducatorului partidului comunist, fapt ce va limita si restrange si mai mult continutul si sfera democratismului sau ceea ce mai ramasese din aceasta.

In numele dictaturii proletariatului, a democratiei s-au facut numeroase crime, abuzuri, nedreptati.

Regimurile politice fasciste si democratia promovata de acestea au fost infirmate de istorie si eliminate. O soarta asemanatoare o au regimurile si democratia socialista, care au disparut din societatile europene, iar in celalalte se afla intr-o profunda restructurare.

Read More

Doctrina social-democrata si democratia politica

O alta conceptie despre democratie relativ diferita de cea liberala si mai ales conservatoare este cea promovata de social-democratia europeana. Aceasta orientare concepe democratia intr-o stransa unitate intre laturile sale esentiale, libertate, egalitate, protectie sociala si putere. Obiectivul principal al acestei doctrine este realizarea echitatii si dreptatii sociale, apropierea conditiilor de viata intre toti membrii societatii. Includerea in baza sa doctrinara si in practica social-politica a protectiei sociale, constituie trasatura distincta a social-democratiei, un principal element de departajare a acestui elaborat fata de celalalte paradigme doctrinare si ideologice contemporane. Protectia sociala a devenit in cadrul social-democratiei axul sau central de sprijin si actiune, elementul fundamental al acestei paradigme, fapt ce a propulsat-o in universul doctrinar contemporan. Ea a devenit astazi, in cea mai mare parte a tarilor din Europa apuseana si nordica doctrina de guvernare, de fundamentare a democratismului politic.

Read More

Doctrina politica conservatoare si democratia politica

Desi conservatorismul nu poate fi acuzat de lipsa de democratie, fata de liberalism, luat ca doctrina de referinta, aceasta paradigma da o alta intelegere si interpretare conceptului de democratie, continutului ei, modului de exprimare in practica, scopului si utilitatii sale sociale. In teoria si practica conservatoare, democratia nu este perceputa ca o participare larga si activa a intregului popor, ci sub diferite pretexte, ea este redusa la segmentul aristocratic-burghez, la elita societatii. Democratia, in sensul larg de fenomen social-politic, este privita ca o institutie superficiala, incapabila sa asigure obiectivitatea promovarii intereselor tuturor indivizilor si grupurilor sociale. In locul democratiei, inteleasa ca putere a poporului, este promovata democratia elitelor, unde calitatea si capacitatea intelectuala a acestora are rol hotarator in conducerea societatii.

O asemenea abordare a democratiei nu este intamplatoare, ea trebuie conectata cu conceptia naturalist-divina pe care conservatorismul o da puterii, independenta ei fata de vointa umana si in consecinta a caracterului ei absolut.

Daca in doctrina liberala oamenii sunt considerati liberi si egali prin nastere si dispun de drepturi si libertati social-politice, in conceptia conservatoare oamenii sunt inegali, au inzestrari naturale specifice si diferentiate. Societatea conservatoare este conceputa si structurata pe principiile inegalitatii sociale a oamenilor si claselor sociale, a prezentei in cadrul acestora a unui grup de elita inzestrat cu capacitate intelectuala de exceptie, de a conduce. Numai aceasta elita naturala este in masura sa imbine regulile traditiei, ale mostenirii trecutului cu datele concrete ale prezentului si singura capabila sa asigure stabilitatea societatii, conducerea ferma si autoritara a ei.

Democratismul politic conservator da o alta intelegere relatiei dintre individ-stat-societate. In gandirea si practica liberala in cadrul acestei relatii, primatul il are individul, in schimb in reflexiile filosofice-politice ale conservatorismului si in practica sociala, nu individul constituie punctul de atractie, dimpotriva, individul este “topit” in cadrul acesteia, subordonat colectivitatii si autoritatii. Omul, individul este dependent de societate, careia ii datoreaza aproape totul si il sustine in toate imprejurarile.

Statul in raport cu individul este un organism generat de legi proprii, independent de vointa oamenilor. El imbratiseaza toate activitatile si interesele individului, fiind “punctul de sustinere al tuturor nevoilor reale fizice si morale”, asa cum preciza Adam Muller.

Prin urmare, individul nu este independent in relatia sa cu statul, nici macar cu actiunile si conduita sa, deoarece si acestea ii sunt impuse de statutul social pe care il confera traditia.

In democratismul conservator regula majoritatii nu are nici o valoare politica sau programatica, ea se rezuma la democratismul elitist de sorginte aristocratic burgheza. Modelul de societate propus de conservatori este unul static, limitat din punct de vedere  participativ, unul care priveste inapoi si se refugiaza in valorile si normele trecutului. In What is Conservatorism, S. Possany formuleaza clar sensul social al conservatorismului “Teza centrala a conservatorismului consta in aceea ca inainte de a construi ceva nou, valoarea creata trebuie conservata”.⁴

Unul din teoreticienii conservatorismului, Ralph Adams Cram incercand sa gaseasca modele optime de organizare sociala si politica, ajunge la concluzia ca democratia ar fi incapabila sa constituie ea insasi un asemenea model, ca atata timp cat societatea este fundamentata pe inegalitate sociala, nici nu ar fi posibila si necesara o participare a tuturor indivizilor la actul conducerii, solutia preconizata fiind: puterea sa apartina aristocratiei “naturale”.

In practica politica conceptia mai rigida, mai limitata a democratiei politice conservatoare si-a gasit expresie in sustinerea unor regimuri politice mai autoritare, a unor forme de guvernamant care au oscilat intre monarhie, monarhii constitutionale, pana la republici parlamentare, constitutionale si prezidentiale, unele dintre acestea imbracand chiar forme “forte”.

Read More

Doctrina liberala si democratia politica

Axata si centrata pe individ conceput ca proprietar si intreprinzator, pe om ca fiinta rationala, purtatoare si promotoare a propriilor sale aspiratii si interese, doctrina politica liberala a acordat o deosebita importanta problemei democratiei. Liberalismul a dat o noua viziune, conceptie asupra locului si rolului individului in societate, relatiei si a raportului sau cu politica, cu puterea. De aici, s-a nascut teza fundamentala a liberalismului “individul ca scop, politica ca mijloc”. O asemenea teza voia sa exprime, pe de o parte, rolul rezervat politicii in societate, iar, pe de alta parte, sa marcheze ruptura radicala fata de conceptia feudala privind statutul individului in societate. Noul raport, pe care liberalismul il concepea, asigura relatiaindividului cu politica inteleasa ca putere si regim, reflecta, de fapt, esenta democratismului politic liberal in ceea ce priveste guvernarea. Nu individul trebuie sa se afle in slujba politicului, a puterii, ci invers, puterea trebuie sa fie un mijloc, un instrument care sa-l slujeasca, sa-l serveasca pe cetatean, sa-i creeze acel cadru social, economic, politic si juridic care sa-i permita realizarea propriilor sale scopuri si interese.

Democratismul politic liberal pune in locul autoritatii traditionale si a privilegiilor feudale, individul cu interesele si aspiratiile sale, insotit de un larg sistem de drepturi si libertati cetatenesti, civile si politice.

Principalul teoretician si fondator al democratismului politic liberal din perioada moderna franceza este Benjamin Constant (1767-1830). Intregul democratism politic liberal promovat de B. Constant are ca fundament Constitutia, ea este actul juridic suprem al oricarei societati, fundamenteaza, reglementeaza si orienteaza intreaga viata politica, a relatiilor dintre stat si indivizi.

Principala preocupare a lui B. Constant a fost analiza libertatii individului, in stransa corelatie cu Constitutia: “nici o libertate fara Constitutie si nici o Constitutie fara libertate”, sustinea B. Constant. Dupa parerea sa, afirmarea si extinderea libertatii in societatea moderna este conditionata de limitarea puterii etatice, fapt ce s-ar putea realiza prin opinia publica si accentuarea separarii puterilor in stat. In societatea moderna, libertatea individului este personala, civila si cetateneasca si consta in independenta acestuia fata de stat, fata de autoritate, afirma B. Constant.

B. Constant a fost un adept al democratismului atenian, el sustine ca in societatea moderna drepturile si libertatile politice trebuie sa apartina cetateanului proprietar. Bazat pe ideea proprietatii, votul trebuie sa fie cenzitor, iar Parlamentul sa fie reprezentantul cetatenilor proprietari. Insasi participarea la viata politica a cetatenilor este conditionata de proprietate. In societate, dupa B. Constant in functie de proprietate se creaza doua categorii de cetateni: cei ce detin proprietate si care pot participa la viata politica, iar sfera drepturilor si libertatilor este larga, consistenta; cei ce nu detin proprietate si in consecinta nu pot participa la activitatea politica si implicit aria libertatilor si drepturilor este restransa. Aceasta situatie este normala si justificata intrucat proprietatea este cea care asigura cetateanului posibilitatea instructiei cunoasterii si de aici, competenta necesara participarii lor la viata social-politica.

Un alt ideolog al democratismului politic liberal este Ch.Alexis Tocqueville. Domeniul democratismului politic, caruia i-a acordat o deosebita atentie Ch.Alexis Tocquiville, a fost cel al egalitatii, al legaturii ei cu libertatea, in conditiile societatii democratice dezvoltate. Pentru aceasta, el a luat ca model de studiu societatea nord-americana, unde, datorita conditiilor specifice in care s-a nascut aceasta comunitate, oamenii au fost de la bun inceput egali.

Alaturi de libertate, egalitatea trebuie sa constituie un principiu fundamental al oricarei democratii. Dupa opinia sa, egalitatea trebuie sa cuprinda: egalitatea in fata legii, egalitatea politica, egalitatea de conditii. “Egalitatea -spune Ch.Alexis Tocqueville- este proprie fiecarui individ dar extinsa la nivelul natiunii, ea devine dogma suveranitatii poporului.”²

Un loc si rol aparte a avut in cadrul democratismului politic liberal puterea etatica. Din dorinta de nu impieta sau ingreuna initiativa cetatenilor, de a-i asigura posibilitatea de actiune si miscare, democratismul liberal a conferit puterii etatice un rol-status minimal in relatiile sale cu societatea civila si politica, cu subiectii sociali. Acest rol a constat in a asigura acel cadru social, economic, juridic si politic necesar desfasurarii activitatii societale, fara a-l stanjeni pe individ.

Toti fondatorii liberalismului au vazut in cresterea puterii etatice principalul pericol al democratismului politic. Asa de exemplu, J. Bentham, desi vede necesitatea si utilitatea statului in societate, rolul acestuia este limitat la apararea persoanei si societatii, fara insa ca aceasta sa impieteze initiativa individului sau sa-l constranga.

O pozitie apropiata in privinta rolului puterii etatice o are Ch. A. de Tocqueville. De teama despotismului, a dictaturii, el se opune cresterii rolului puterii etatice. Cel mai bine a sintetizat pozitia liberalismului fata de puterea etatica Serge Christophe Koln “liberalii sunt cei mai extremisti in antietatism si antisector  public”.³

Forma de guvernamant sustinuta si promovata de liberalism a constituit si ea o nota distincta a democratismului politic liberal. Adversar al absolutismului si despotismului, paradigma liberala s-a pronuntat pentru monarhie constitutionala sau republica constitutionala, spre aceasta din urma inclina cea mai mare parte a burgheziei, intrucat ea era mult mai in masura sa asigure libertatea servindu-se de Constitutie si se apropia mult mai mult de conceptiile privind democratismul politic.

Read More

Aparitia si evolutia istorica a democratiei politice

Problema formei de guvernamant, amecanismelor detinerii si exercitarii ei, a principiilor si valorilor pe care aceasta se intemeiaza, a grupurilor si claselor sociale ce pot participa la actul conducerii sociale a constituit o tema permanenta de meditatie si disputa in gandirea si practica vietii sociale, ea fiind prezenta inca din antichitate. In aceste societati, in special in cea greceasca ateniana, disputele politice in jurul puterii privind detinerea si exercitarea ei au generat doua grupari social-politice distincte, aristocratia si democratia, precum si doua din cele mai importante forme de guvernamant ale acestei societati, aristocratica si democratica. Primele conceptii teoretice si practice in legatura cu democratia dateaza inca din antichitatea ateniana, de unde deriva si sensul etimologic al termenului demos-popor si kratos-putere, autoritate, adica detinerea si exercitarea puterii de catre popor. Sensul etimologic al democratiei, de guvernare a poporului de catre acesta, continutul sau social-politic, nu a fost acelasi in toate perioadele si societatile, el a cunoscut o evolutie continua in functie de formele si principiile in care acesta si-a gasit intruchiparea, de natura sistemului social, de valorile pe care acesta s-a intemeiat, de acceptiunea data notiunii de popor si insasi democratiei.

O prima analiza teoretica despre democratie o realizeaza Aristotel in lucrarile sale Politica, Etica si Constitutiile. Dominat de ideea realizarii Binelui general, el asociaza guvernamantul cu Constitutia, considerandu-le lucruri identice, de aceea, spune el, este suficient sa cercetam cine si in folosul cui guverneaza, pentru a sti ce fel de guvernamant are statul respectiv si ce constitutie ii corespunde.

In Politica, vorbind despre formele de guvernamant, Aristotel considera democratia o forma impura, fiind identica sau aceeasi cu demagogia. O asemenea apreciere a lui Aristotel asupra democratiei isi are explicatia in conceptia pe care o da notiunii de popor si cetatean. Pentru el notiunea de cetatean nu era echivalenta cu totalitatea locuitorilor adulti dintr-o comunitate sociala, ci ea se rezuma la proprietari, numai acestia puteau intruni calitatile de cetatean, iar poporul era format din cetatenii proprietari. Cetatenii proprietari bogati dau oligarhia, iar cei saraci demosul-democratia. De aici, si confuzia pe care o face Aristotel intre democratie-sinonima cu saracia sau demagogia si oligarhia cu bogatia. Iata cum rezuma el acest fapt: “Ceea ce distinge in mod esential democratia de oligarhie este saracia si bogatia; oriunde puterea este in mana bogatilor este oligarhie; oriunde puterea este in mana saracilor, este demagogie”.¹

Fiind asimilata cu saracia si demagogia, democratia apare pentru Aristotel o forma de guvernamant impura sau corupta la fel ca tirania.

Asa cum a fost conceputa si aplicata, democratia ateniana a avut o serie de limite, cum ar fi:

-Ea era aplicata in cadrul unei comunitati mici-oras, cetate, rezumandu-se la Atena si zonele limitrofe. Sfera ei de manifestare, de cuprindere a fost mai mult teoretica decat practica, ea nefiind o forma de guvernamant a practicii politice. Democratia nu era un fenomen, un proces permanent, ci ea alterna cu formele totalitare, dictatoriale.

-In actiunea ei practica, democratia ateniana se baza pe egalitatea reala a cetatenilor, data de proprietate, fiind conceputa si bazata pe proprietate. Ea avea o sfera relativ ingusta de cuprindere a vietii sociale, inclusiv a notiunii de popor, importante segmente ale acestuia, sclavi, femei, oameni liberi care efectuau munci fizice erau exclusi din cadrul sau si deci si de la exercitarea puterii;

-Alegerea magistratilor, a celor ce urmau a exercita functiile publice se facea prin tragere la sorti, fapt ce ii diminuau din forta, capacitate, eficienta, intrucat unii din cei desemnati puteau sa nu aiba nici o inclinatie sau competenta in exercitarea functiilor, facand astfel din democratie o forma de guvernamant ineficienta, incapabila de a rezolva in cele mai bune conditii problematicile vietii sociale.

Cu toate aceste limite, democratia sclavagista ateniana care a fost cea mai reprezentativa pentru aceasta perioada istorica, avea sa conserve principii de baza pentru conturarea democratiei moderne si a caror valabilitate s-a pastrat si astazi si nu pot lipsi din continutul acesteia, cum ar fi: egalitatea tuturor cetatenilor in exercitarea puterii; alegerea reprezentantilor puterii; posibilitatea revocarii acestora, etc.

In feudalism, ca urmare a dominarii sale de absolutismul monarhic si de dogma teologica, democratia a cunoscut o perioada de regres. Ca forma de guvernamant si guvernare ea dispare, ceea ce se mentine fiind numai anumite elemente, aspecte de democratism, acestea fiind prezente in cadrul obstilor satesti sau a republicilor orasenesti. Nici sub aspect teoretic, democratia nu a cunoscut evolutii remarcabile in perioada feudala, abia in secolul al XVII-lea, odata cu descompunerea acestei formatiuni sociale si afirmarea reprezentantilor dreptului natural si a tezei contractualiste, cel putin conceptual, teoretic, democratia realizeaza progrese. Prin continutul laic al dreptului natural si promovarea conceptiei de egalitate intre oameni, a dreptului participarii tuturor cetatenilor la actele conducerii sociale, democratia cunostea o consolidare a continutului si a statutului sau.

La randul sau, teoria contractualista, prin modul de concepere a constituirii statului- un contract incheiat intre cetateni si autoritate pe baza bunei intelegeri- dar mai ales prin posibilitatea si legitimitatea inlaturarii acestuia in cazul cand autoritatea nu-si indeplineste obligatiile contractuale, fapt ce echivala cu inlocuirea puterii, face ca democratia sa constituie deja o alternativa politica de guvernare, de impunere a ei de catre cetateni, de popor.

Adevarata dezvoltare atat din perspectiva conceptual, teoretica, dar mai ales din perspectiva practicii politice, o va cunoaste democratia politica odata cu societatea moderna capitalista, cu elaboratele doctrinar politice ale acesteia, liberalismul, conservatorismul sau social-democratia. In noile conditii democratia este identificata cu principiul suveranitatii poporului, exprimata in dreptul sau de a desemna si controla guvernarea natiunii, care este realizata de pe principii si valori noi.

O asemenea concepere a democratiei venea in intampinarea aspiratiilor si intereselor noii clase sociale burghezia, a conceptiilor acesteia de restructurare si reorganizare pe baze si principii noi, democratice a puterii si a vietii politice.

Read More

Dacă Hitler ar fi câştigat războiul ?

         Cel de-al doilea război mondial a reprezentat probabil cea mai grea încercare la care a fost supusa omenirea de-a lungul istoriei sale frământate. Nu o singura data ne-am pus cu toţii întrebarea cum ar arata lumea astazi daca Hitler ar fi murit înainte de începerea războiului , sau mai grav , ce s-ar fi întâmplat dacă el ar fi câştigat războiul . Presupunând ca Hitler ar fi murit intr-un accident de automobil in 1938 , imediat după anexarea regiunii sudete . In acest caz , întreaga situaţie pe plan mondial ar fi luat cu totul alt curs:

1.      N-ar fi izbucnit războiul.

2.      N-ar fi avut loc masacre în masă , dat fiind ca doar întinsele regiuni din răsărit au putut oferi posibilitatea pentru comiterea lor.

3.      Uniunea Sovietica n-ar fi ajuns o putere mondială .

4.      “Reich “-ul , în schimb , în care fuseseră reuniţi aproape toţi germanii , ar fi putut sa-şi ducă mai departe experienţa de mare putere .

         Fara îndoială , că Hitler ar fi rămas în istorie ca fiind cel mai mare german al tuturor timpurilor .

         La cea de-a doua întrebare , putem raspunde cu uşuriţă datorită cartii scrise de către Hitler – “ Mein Kampf ” (în traducere, “Razboiul Meu “)– în care acesta isi publica intentiile referitoare la soarta lumii. Fireşte ,  majoritatea cumparatorilor n-au citit-o , dar vârfurile partidului trebuiau sa o cunoasca in liniile ei generale .

         În “Mein Kampf “ Hitler vorbeşte fără ocol despre necesitatea lărgirii “spaţiului vital “ al poporului german . Analizează deosebit de scrupulos ce regiuni ar putea oferi asemenea posibilitaţi de extindere si, dupa consideraţii detaliate , ajunge la următoarea concluzie : ”Vom sista veşnicul curs germanic spre sudul si apusul Europei si ne vom îndrepta privirea spre tara din rasarit . Caci dacă este să vorbim astazi în Europa despre un spatiu nou , nu ne putem gândi decât , în primul rând , la Rusia si la statele limitrofe supusei “.

         Hitler s-a tinut cu sfinţenie de programul sau din anul 1923 ; iar când , în anul 1939 , el a pornit într-adevar războiul , pâna si oamenii din imediata sa apropiere s-au arătat supusi : nu citisera cartea maestrului lor , ori crezuseră că nu trebuie luate chiar în serios declaraţiile lui îmbacsite de la începutul carierei sale.

         Făra îndoiala o concluzie eronată , caci pe sine insuşi Hitler se lua foarte în serios . Un anumit cerc restrâns ,dar important din jurul sau nu se poate disculpa nici pretextând convingerea că elucubraţiile de pe vremuri ale lui Hitler n-ar fi servit decât unor scopuri de propagandă . Căci la 5 noiembrie 1937, în timpul faimoasei Conferinţe de la Hossbach , el le-a spus de-a dreptul oamenilor săi de încredere Göring , Raeder si Neurath că problema germană nu va putea fi soluţionată decât pe calea violenţei . Ca dacă îi va fi dat să  mai trăiască până atunci , hotararea lui  nestramutată va fi să rezolve problema spatiului vital al germanilor.

         Deci încă din anul 1923 Hitler anuntă viitorul “curs germanic” spre răsarit , adică spre Polonia şi URSS .

         Dacă vrem , aşadar ,  să ne imaginăm viitorul aşa cum arăta el în planurile lui Hitler trebuie să privim realitatea în faţă . Căci toate planurile lui Hitler se întemeiau pe victoriile pe care el abia urma să le repurteze.Europa cea înrobită de el nu constituia dacât o bază solidă şi de nezdruncinat .

         Faptul că Europa n-a fost nicicând în întregime înrobită , nici măcar în perioada de glorie maximă a lui Hitler , asta pe el nu-l deranja câtuşi de puţin .În ceasuri de noapte târzii işi frământa mintea cu planuri grandioase de construcţie , pentru perioada de după raăzboi ; problemele curente nerezolvate le expedia cu câteva cuvinte repezite .” Anglia va fi îngenunchiată” , spunea ca şi cum simplele sale cuvinte ar fi avut , chiar ele , însele , forţa magică . “Practic Rusia  a si pierdut războiul “ , declara el deşi fapte evidente demonstrau contrariul .

Fantasmagorie despre noua ordine în Europa

         Hitler a trăit într-adevăr într-o lume a fantasmelor , în care realitatea şi visele sale aberante se împleteau , formând o lume

periculoasă de năluciri. Nălucirile sale se bazează , după cum am mai arătat , pe o Europă îngenunchiată odată pentru totdeauna. Ultimii adversari , Marea Brianie si URSS sunt ca şi învinşi şi ei. Ba mai mult , dintr-o lovitură au fost şterse de pe harta lumii până si ţările neutre :

         1.În ultimele luni de război , pe Hitler îl mai bătea gândul să atace şi să cucerească Elveţia . Planurile militare elaborate în acest sens purtau denumirea codificată “Operaţiunea Tannenbaum”. Elveţia urma să fie apoi împariţă , potrivit celor trei zone lingvistice , între Germania , Italia si Franţa .

2. SS-Fürerul Heinrich Himmler , şi el tot un fantast , a vorbit în repetate rânduri de intenţia sa de a împarţi după război Suedia . Partea de nord ar primi-o în dar finlandezii , drept recompensă pentru frăţia lor de arme . Partea centrală şi de sud ar primi-o Marele imperiu germanic .    

         3. Planul de atac elaborat împotriva unei alte ţări neutre , şi anume Portugalia , purta în documentele Statului major german denumirea codificată “Isabella “.Portugalia urma să fie cucerită cu acordul Spaniei ,în timpul “Operaţiunii Felix”-cucerirea Gibraltarului-care avea să se desfaşoare în paralel . În luna Ianuarie 1941 , Churchill încă se mai temea ca Hitler va trece la realizarea prin surprindere a acestor două operaţiuni .  

         4.Irlanda , care se declarase nebeligerantă , Hitler intenţiona s-o folosească în momentul oportun împotriva Marii Britanii , pentru a o putea  subordona pe această cale Berlinului.

         5.În ceea ce priveste Turcia , Hitler oscila între ideea de a atrage Ankara de partea sa , ca aliat ,şi posibilitatea ispititoare de a o supune şi pe ea prin forţă . Îl fascina gândul că ar putea găsi în Turcia o nouă bază militară împotriva URSS şi ar putea trimite totodată trupele germane sş pătrundă prin teritoriul turc în Siria şi în zonele petrolifere ale Angliei din Orientul Apropiat , unde , la un termen stabilit , ele ar putea face apoi jonctiunea , la Canalul de Suez , cu “ Afrikakorps”al lui Rommel.

6.Ca ultimă putere neutră , după ce si Spania va fi participat la război de partea Germaniei , n-ar mai rămâne apoi decât

Vaticanul . In ce priveşte Biserica , Hitler , Himmler si Rosenberg  au planuri bine precizate .Himmler pusese la cale, îndată după căderea lui Mussolini răpirea Papei .Trupe de desant aerian , sub comanda lui Ottoskorzeny , urmau să fie plasate în Piaţa Sf. Petru din Roma , să-l aresteze pe Pius al-XII-lea şi să-l ducă în Germania.

         Toate acestea nu sunt pure fantezii . Planurile fiecăreia dintre actiuniile amintite erau gata elaborate ; parte din ele s-au păstrat în original , parte au fost confirmate prin alte documente ori prin depoziţiile martorilor. Evoluţia reală a situaţiei de război constituie cauza pentru care ele nu au putut fi puse în aplicare . Existenţa tuturor acestor planuri , însă pune in evidenţă intenţia clară a lui Hitler de a supune Europa în întrgime.

Toţi negrii şi evreii în Madagascar

         Fiind convins de victoria finală , fiind chiar el acela care a declarat război Statelor Unite , Hitler trebuie să fi crezut într-adevar că poate îngenunchia şi America. Intenţia lui era să desfiinţeze pe vecie America în calitate de factor politic mondial . Preconiza ca dr. Goebbels , în calitate de dictator si sprijinit de Göring , să elimine populaţia evreiască din SUA si să    “reîmprospăteze “ parţile de origine germană ale populaţiei până când , în final , America de Nord  va deveni o ţară germană . Se prevedea izgonirea tuturor negrilor şi evreilor din America . Urmau să fie  duşi undeva , în altă parte , eventual în Madagascar .

         Despre evreii din URSS , Hitler spunea că “trebuie organizată o expediţie de pedeapsă care să le harazească soarta cei paşte pe toţi criminalii si răufacătorii : condamnarea la moarte , execuţia ! Evreii din Rusia trebuie ucişi ! Trebuie stârpiţi pană la unul !

         “Într-o stare de veşnică subordonare “ se spunea că vor trebui menţinute şi Franţa – ea în primul rând – şi ţările balcanice. Luxemburgul şi parţi din Olanda , Belgia si Danemarca urmau să fie anexate la teritoriul Reichului.

Imperiul germanic mondial pâna în Urali

         Şi în interiorul Germaniei se preconizau schimbări substanţiale. Himmler vorbea despre planul de a face din Berlin un oraş cu opt milioane de locuitori . În acest scop teritoriul înconjurător pe o rază de o sută de km avea să fie expropiat şi recladit . Doar puţine sate trebuiau să rămână în zona  înconjurătoare a noului oraş devenind proprietăţi model . Noile colonii de vile prevăzute în plan , situate în mijlocul unor spaţii verzi întinse , vor deveni apoi ramificaţii ale super-oraşului.

         Înspre răsărit , Imperiul mondial trebuia să se întindă până dincolo de Moscova , până la poalele Uralilor . Căci intenţia reală a lui Hitler era de a germaniza întreaga Europă până la Urali , dar şi dincolo de Urali voia să-şi asigure în colaborare cu Japonia o influenţa atât de puternică , încât nici acolo să nu se mai poată constitui vreodată entitaţi naţionale . Hitler pornea de la ipoteza că dincolo de Urali n-ar mai exista decât eventual triburi nomade , care , cine ştie cum , ar mai putea avea pe deasupra şi obrăznicia să atace graniţele germane. Oricum , însă el conta pe posibilitatea de a-şi crea de-a lungul Uralilor o aşa – zisă “ graniţă a sângelui “ , peste care , secole de-acum înainte , să nu poată trece niciunul din popoarele Asiei.

Centrul lumii : Walhalla lui Himmler

         În centrul imensului Imperiu germanic mondial Himmler preconiza să construiască un edificiu de proporţii uriaşe , “o cetate de scaun “ a Ordinelor cavalereşti din Urali , din Capul Nord şi din Africa de Sud . Himmler a ajuns  atât de departe încât  încă din 1934 a început construcţia edificiului. Cetatea era aproape gata când evoluţia războiului a oprit continuarea lucrărilor.

         La 23 mai 1945 Himmler a luat , după cum se exprima un ziarist , “ expresul cianhidric spre Walhalla “ . Încă înainte , Hitler îşi pusese capăt zilelor cu un glonte ( conform celor prezenţi în bunkărul unde se găsea Hitler la momentul morţii sale , dar raportul autopsiei a arătat că  acesta a murit otrăvit cu cianură) .

         În Duminica Paştelui 1945 , un comandou SS a încercat să arunce în aer , cu încărcătură explozivă şi torţe incendiare întregul edificiu . Acţiunea a reuşit numai în parte .

         Drept cuvânt de încheiere mi se pare potrivită următoarea apreciere a lui P.J. Franceschini :

         “ În <<casa de nebuni>> - care era Europa de după primul război mondial şi pe care o denunţă Moscova ,  o mişcare , fascismul , a încercat să combată tentativa de revoltă marxistă împotriva societaţii burgheze de ansamblu . A făcut-o , Însă cu metode si forţe complet stăine tradiţiilor de viată şi gândire ale burgheziei . Lumea urma să platească foarte scump această colosală neînţelegere. “    

Read More

CULTURA ROMANEASCA DE LA "ROMANIA MARE" LA "DEMOCRATIA POPULARA"

In perioada interbelica procesul de "europenizare" a Romaniei continua cu si mai multa tarie. Iar daca Romania a fost europeana in aceasta perioada acest lucru s-a datorat in primul rand culturii sale. Mediul in care s-au plamadit cei mai de seama oameni de cultura romani a fost cel Apusean (german si francez), societatea romaneasca avand meritul de a fi suficient de deschisa incat a facut posibila nasterea si afirmarea acestor valori. "Democratismul cultural" pare a fi stimulul cel mai puternic pentru dezvoltarea culturala. a. Cu reaparitia "Luceafarului" si a "Convorbirilor literare", la Bucuresti, a "Ramurilor", la Craiova si a "Vietii romanesti", la Iasi, cu aparitia unor noi reviste la Bucuresti, ca "Sburatorul" lui Eugen Lovinescu, "Ideea europena" a lui C.Radulescu-Motru si a revistei "Gandirea", la Cluj, viata literara postbelica isi reia cursul.

Revistele care au creat in cultura si literatura romana interbelica curente de idei sunt: "Sburatorul" (curentul modernist intemeiat pe principiul sincronizarii literaturii noastre cu literaturile europene) si "Gandirea" (curentul traditionalist-ortodox). In aceste doua tendinte se situeaza revista "Contimporanul" (care reprezinta curentele avangardiste) si revistele eclectice, intre care "Viata literara", "Revista fundatiilor", "Jurnalul literar" s.a.

"Sburatorul" a aparut la Bucuresti in doua serii: prima, de la 19 aprilie 1919 la 8 mai 1920, si a doua din martie 1926 in mai-iunie 1927. Intre cele doua serii se interpune "Sburatorul literar" (1921-1922). Inima noului curent a fost E.Lovinescu. El a reusit sa adune in jurul sau insemnati scriitori: Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Victor Eftimiu, Tudor Vianu, Ion Pillat s.a. Modernismul promovat consta in disocierea esteticului de etic si etnic. In opozitie cu samanatorismul si poporanismul, care puneau accent pe etic (N.Iorga -o literatura de consolidare morala) sau pe etnic (N.Iorga -o literatura care sa reprezinte realitatile vietii taranesti), Lovinescu sugera adoptarea noilor formule artistice si, prin aceasta, sincronizarea literaturii noastre cu literaturile europene, in "spiritul veacului". In poezie, Lovinescu sustinea intelectualizarea sentimentelor, explorarea psihicului uman, depasirea lirismului subiectiv al secolului trecut. Prozei i se cerea a fi una de observatie sociala, de investigare psihologica mai subtila. In critica literara se promoveaza metoda impresionista.

Cel de-al doilea curent literar promovat in anii interbelici a fost traditionalismul. Tribuna a traditionalismului, revista "Gandirea" a aparut la Cluj, la 1 mai 1921, din initiativa unui grup de scriitori tineri, intre care Cezar Petrescu, Adrian Maniu si Lucian Blaga. Transferata la Bucuresti, in octombrie 1922, condusa din 1926 si pana in 1944 de catre Nichifor Crainic, revista a evoluat de la traditionalism spre ortodoxism. La revista vor colabora Tudor Arghezi, G.Calinescu, T.Vianu, G.Bacovia, Zaharia Stancu, I.Agarbiceanu, M.Sadoveanu s.a.

Ideile majore afirmate de N.Crainic se circumscriu exigentelor de a salva cultura romaneasca de la "pieire", a-i pastra caracterul independent si de a o feri de "europenizare", "occidentalizare", "urbanizare" etc. Spre deosebire de miscarea semanatorista, noul curent (ideologul lui) sustine ca spiritul religios ar forma "substanta constiintei nationale a poporului roman".

"In literatura, arata D.Micu, «gandirismul» se reduce la autohtonism. Nici ortodoxism ostentativ, nici nationalism xenofob, nici celelalte stigmate ale doctrinei. Autohtonism doar, si un autohtonism deschis, receptiv, asimilator. Substanta romaneasca in expresie inedita." Partea valoroasa a revistei (curentului) o constituie literatura publicata si promovata.

Miscarea avangardista gaseste, dupa primul razboi mondial, in revista "Contimporanul" un demn urmas. Sub conducerea lui I.Vinea, revista a aparut intre 1922-1932. Idei avangardiste promoveaza si revistele "Punct" (1924-1925), "Integral" (1925-1927), "Urmuz" (1920) s.a.

"Negarea artei traditionale, a formelor invechite, punerea de acord a artei cu ritmul tehnicii moderne pentru o arta a viitorului, geometrica, in linii mari, abstracta, constituiau punctele programului revistei conduse efectiv de I.Vinea". Cu tot programul sau transant, "Contimporanul" a continuat sa publice scriitori nealiniati acestui program: Tudor Arghezi, Emil Isac, Camil Petrescu, I.Minulescu, Al.Philippide, I.Pillat, N.D.Cocea, alaturi de Tristan Tzara, Marcel Iancu, Ilarie Voronca.

Dezvoltarea literaturii intre cele doua razboaie a impulsionat si preocuparile in domeniul teoriei si criticii literare. Rodnica a fost, in aceasta perioada, activitatea desfasurata de criticii literari Eugen Lovineascu, Tudor Vianu, Mihail Dragomirescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Serbam Cioculescu, George Calinescu.

b. Stiinta. Secolul al XX-lea este al rationalitatii stiintifice.

In domeniul matematicii contributii importante realizaeaza Gh.Titeica, Traian Lalescu, D.Pompei, Simion Stoilov, D.Barbilian, Octav Onicescu.

Progrese remarcabile inregistreaza fizica, prin cercetarile lui Stefan Procopiu, Eugen Badarau, Dragomir Hurmuzescu, Horia Hulubei, Vasilescu Carpen. Mecanica ii are ca personalitati pe S.Sanielevici, V.Valcovici. In domeniul tehnicii, traditiile anterioare sunt continuate de Henri Coanda, George Constantinescu, cercetator si realizator in domeniul sonicitatii, Nicolae Profiri, un cercetator in domeniul mecanicii constructiilor si betonului armat, A.Beles, Gh.Ene Filipescu.

Stiintele economice au fost ilustrate prin cercetarile lui Gh.Spacu, Radu Cernatescu, Eugen Angelescu, C.Nenitescu. In domeniul cercetarilor geologice contributii remarcabile au adus L.Mrazek, Gh.Munteanu-Murgoci, Gh.Macovei, Sabba Stefanescu, M.Filipescu si altii. Geografia ii are ca protagonisti pe Simion Mehedinti- cu lucrarea sa de mari proportii "Terra", Gh.Valsan, Vintila Mihailescu. Stiintele biologice au fost ilustrate de renumiti savanti ca Emil Racovita-creatorul primului institut de speologie din lume, Grigore Antipa, Paul Bujor, C.Voinov, M.Borcea si altii.

Progrese s-au inregistrat si in domeniul stiintelor agricole (Gh.Ionescu-Sisesti, Traian Savulescu etc.). Au fost infiitate "Institutul de cercetari agricole" si "Institutul de cercetari agronomice", in Bucuresti.

O dezvoltare remarcabila au cunoscut stiintele medicale, domeniu in care s-au ilustrat savanti de renume mondial: C.I.Parhon, fondatorul scolii de endocrinologie, Victor Babes, Ion Cantacuzino-fondatorul "Institutului de seruri si vaccinuri", Gh.Marinescu, neurolog, autor al unui studiu fundamental asupra celulei nervoase, F.I.Rainer, D.Danielopu, chirurgii Iacob Iacobovici, Toma Ionescu si N.Hortolomei si multi altii.

Stiintele sociale au fost puternic stimulate de disputa politica si noile realitati economico-sociale interne. Printre economistii acelei perioade s-au remarcat V.Madgearu, Victor Slavescu, Gh.Zane, Stefan Zeletin. In domeniul sociologiei Mihail Ralea, Petre Andrei si Dimitrie Gusti sunt cei mai reprezentativi. Psihologia s-a diversificat prin activitatea lui Fl.Stefanescu-Goanga, care a infiintat "Institutul de psihologie experimentala, comparata si aplicata", din Cluj, Mihail Ralea, C.Radulescu-Motru.

O sustinuta activitate de cercetare stiintifica s-a desfasurat in domeniul istoriei. Figura cea mai reprezentativa ramane Nicolae Iorga, autor al "Istoriei romanilor", in zece volume, membru al mai multor academii straine. Isi continua activitatea Vasile Parvan, intemeietorul scolii romanesti moderne de arheologie. Activitate rodnica au desfasurat D.Onciul, Ion Bogdan, Constantin Giurescu si C.C.Girescu, Ion Ursu, P.P.Panaitescu, Andrei Otetea, Gh.Bratianu, C.Daicoviciu, Ioan Lupas si altii.

Stiintele juridice au marcat progrese prin contributia unor remarcabili juristi ca Mircea Djuvara, Nicolae Titulescu, V.V.Pella, Traian Ionascu, Andrei Radulescu s.a.

c. Filosofia aduce in peisajul cultural romanesc idei si ganditori de certa valoare. "Gandirea filosofica romaneasca a acestei perioade a fost cea mai infloritoare din toata istoria filosofiei noastre. Acum se constituie ceea ce am putea numi filosofia clasica romaneasca". Este perioada in care sunt elaborate sisteme filosofice de valoare universala, cum ar fi "personalismul energetic" al lui C.Radulescu-Motru ori "rationalismul ecstatic" al lui Lucian Blaga. "Rationalismul neutral" elaborat de Mircea Florian este, de asemenea, o viziune originala. D.D.Rosca, prin "conceptia sa eroica" despre lume, se afirma ca un ganditor cu profunde note de originalitate. P.P.Negulescu, prin lucrarile sale ("Filosofia Renasterii", "Istoria filosofiei moderne") aduce contributii importante la dezvoltarea istoriei filosofiei. Alti filosofi aduc idei originale in domeniul epistemologiei si logicii (M.Florian), al filosofiei culturii (L.Blaga, T.Vianu). Adevarat plasmuitor de talente a fost Nae Ionescu cu preocupari didactice importante in ceea ce priveste Logica, Metafizica, Filosofia religiei. Pe urmele lui au calcat ganditori de seama ai perioadei postbelice: M.Vulcanescu, Emil Cioran, M.Eliade, C.Noica, V.Bancila, Petre Tutea, unii dintre acestia creatori de scoli si ganditori de renume mondial. Mai aproape de teologia ortodoxa s-au afirmat doi ganditori de mare valoare: Nichifor Crainic si D.Staniloaie.

d. Arta romaneasca. Inceputul secolului al XX-lea este marcat in evolutia arhitecturii de innoiri semnificative: noi materiale puse la dispozitie de industrie (betonul, fierul), noi curente (constructivism, rationalism, functionalism) si noi tehnici constructive. In perioada interbelica se ajunge la ceea ce s-a numit "stilul international" dominat de tipizare, standardizare si industrializare, economicitate, confort, organizare rationala a spatiilor.

In Romania anilor interbelici s-a continuat "stilul national traditional" promovat indeosebi de I.Mincu. S-a afirmat stilul modernist-promovat de noi arhitecti (Duiliu Marcu, Octavian Doicescu, Horia Creanga) si regasit, fara exagerarile Occidentului, indeosebi cel american, intr-o serie de constructii publice: Palatul Presedintiei Consiliului de Ministri, Academia Militara, blocul Patria, din Bucuresti, Hotel Carpati din Brasov. In maniera secolului trecut s-au construit Palatul Regal (1929-1937), fatada principala a Garii de Nord, Universitatea din Bucuresti s.a.

Sculptura cunoaste, la randul ei, evolutii importante: materiale noi (fierul, sticla, celuloidul), uneori aflate in combinatie, aparitia masinismului, preocuparea pentru a surprinde deplasarea unui obiect in spatiu, trecerea de la reprezentarea concreta spre forma gandita, cubismul. Nu se renunta totusi la sculptura nonfigurativa si cea decorativa.

In ansamblul acestor tendinte europene se inscrie si sculptura romaneasca. Cea mai puternica figura a sculpturii romanesti si mondiale o constituie Constantin Brancusi (1876-1957). Pornind de la motive autohtone, el reuseste sa creeze o sculptura stilizata de mare valoare (Pasarea maiastra, Muza adormita, Fiul risipitor, Coloana infinitului, Poarta sarutului, Masa tacerii). O foarte bogata creatie sculpturala au Ion Jalea, autor al unor opere monumentale (Monumentul eroilor), Cornel Medrea (1888-1964), portretist renumit, Oscar Han, portretist si el, prin excelenta, si multi altii.

Pictura inceputului de secol este dominata de curente importante: expresionismul, ca reactie contra impresionismului, fovismul, accentuand culoarea pura, vivace, violenta si de contraste, cubismul si futurismul. Dadaismul, expresionismul, pictura metafizica si suprarealismul sunt curentele care se manifesta in perioada interbelica. Ca reactie la acestea s-a nascut noul curent realist.

Pictorii romani ai perioadei impartasesc aceste stiluri fara ca vreunul dintre ei sa imbratiseze in exclusivitate un stil. Printre cei mai renumiti pictori amintim pe Theodor Pallady (1871-1956), Gh.Petrascu (1872-1948), Camil Ressu (1880-1962), Jean Al.Steriadi (1880-1956), Iosif Iser (1881-1956), Nicolae Tonitza (1886-1940), Francisc Sirato (1887-1953), multi dintre ei cu activitate anterioara perioadei interbelice.

Grafica romaneasca cunoaste, in secolul al XX-lea, o dezvoltare importanta.

e. Progrese insemnate se inregistreaza si in muzica, in care straluceste creatia lui George Enescu, autorul operei monumentale "Oedip", al Sonatelor si Simfoniilor care i-au adus o faima mondiala. In compozitie s-au afirmat cu stralucire Mihail Jora, Dumitru Cuclin, Ion Chirescu, Sabin Dragoi, iar in arta dirijorala-Alfred Alessandrescu, Ionel Pertea, George Georgescu. S-a dezvoltat genul muzicii usoare, a celei de revista, muzica de fanfara si corala. S-a remarcat activitatea unor institutii muzicale: Opera romana din Bucuresti, Societatea corala "Carmen" etc.

f. O remarcabila dezvoltare cunoaste si arta teatrala. Printre animatorii teatrului romanesc mentionam scriitorii V.Eftimiu, L.Rebreanu, Camil Petrescu, V.I.Popa, regizorii Paul Gusti, Soare Z.Soare, Ion Sava, Sica Alexandrescu. Au fost create opere dramatice de valoare: "Danton", de Camil Petrescu, "Plicul", de L.Rebreanu, "Gaitele", de Al.Kiritescu, "Marele duhovnic", de V.Eftimiu, "Take, Ianke si Cadar", de V.I.Popa, "Omul cu martoaga", de G.Ciprian s.a. Dintre actorii perioadei aminitim pe Ion Brezeanu, Tony Bulandra, Lucia Sturza Bulandra, Ion Manolescu, Aura Buzescu, J.Cazaban, George Vraca, G.Timica.

Read More

Cucerirea Daciei de către romani

Preliminarii. Adopţiunea şi apoi moartea lui Nerva l-au surprins pe Traian în provinciile germanice, rămânând la frontierele de pe Rin, din Pannonia şi de pe Dunăre până spre sfârşitul anului 99. Această lungă staţionare la frontiere a pregătit expediţiile sale de mare anvergură. Înainte de a se întoarce la Roma, în iarna 98-99 e.n., Traian începe un turneu de inspecţie, pe frontiera danubiană. În "Panegiricul" său, publicat în timpul şi după primul război dacic, Pliniu subliniază că astfel Traian intimida pe Decebal şi îi zădărnicea orice plan de nouă acţiune ofensivă. În realitate, Traian urmărea, mai ales, să verifice şi să consolideze capacitatea de luptă a legiunilor staţionate în zona danubiană. Patru dintre acestea se aflau în Pannonia (I Adiutrix, XII Gemina, XIV Gemina, XV Apollinaris), trei în Moesia Superioară (IV Flavia, II Adiutrix, VII Claudia) şi încă două în Moesia Inferioară (I Italica şi V Macedonica). Traian inspectează taberele acestor legiuni, forţele auxiliare şi fortificaţiile de la frontieră. Totodată, el întreprinde lucrări importante, cum ar fi: construirea sau numai terminarea construirii şoselei de pe malul sudic al Dunării, la Cazane, care prelungea de fapt unele amenajări rutiere mai vechi.

Cum atesta vestita inscripţie "Tabula Traiana", această şosea s-a realizat prin tăierea unor bucăţi de stâncă iar podeaua sa a fost susţinută de console de lemn fixate în malul pietros. Noi fortificaţii au fost ridicate în mai multe locuri. Toate aceste acţiuni făceau parte dintr-un plan de pregătire a vastei campanii întreprinse împotriva dacilor. Nici chiar declaraţiile de pace, menţionate de Pliniu nu puteau înşela pe nimeni.

Primul razboi dacic

Cauze:

- intenţia lui Traian de a spăla presupusa ruşine rezultată din tratatul încheiat între Domiţian şi daci.

- Pliniu se referă la dispreţul dacilor faţă de Imperiul Roman, prilejuit de stipulaţiile tratatului, lucru dovedit de incursiunile în teritoriile romane.

- de asemenea, Criton semnalează că Decebal umilise pe romani prin încheierea păcii din 89 e.n., considerând acest lucru ca pricină fundamentală a războiului lui Traian şi a cuceririi regatului dac.

Decebal a folosit clauzele tratatului pentru a-şi spori capacitatea de luptă. Astfel el a atras în rândurile armatei dace un număr mare de transfugi recrutaţi dintre militarii romani cei mai destoinici. Dacii şi-au fortificat puternic cetăţile şi au fabricat maşini de luptă eficace. Armata dacă, pregătită de militari romani, deprindea tactica de luptă romană.

Cauzele imediate ale cuceririi Daciei sunt: a) de ordin politico-militar; b) de natură economică.

a) Cauze de ordin politico-militar.

- statul dac devenise prea puternic pentru ca romanii să mai poată asigura securitatea deplină a frontierei danubiene.

- Traian avea intenţia de a făuri în Europa estică o latinitate puternică, replică a celei create în Occident de Caesar şi de August, Dacia urmând să devină un bastion

avansat al acestei latinităţi, în mijlocul vecinilor aprigi ai romanilor.

- apărarea provinciilor balcanice de triburile migratoare. Totodată, el nu voia să lase întreg estul Imperiului în sfera lingvistică-culturală elenică şi spera să creeze un răsărit latin, alături de cel grecesc.

- romanii doreau să cucerească toate statele civilizate de la frontierele lor, numite "lumea locuită", din care făceau parte şi dacii. Prin acest lucru se urmărea de fapt cucerirea regatului part, principalul stat civilizat.

- Traian nu considera posibilă o acţiune de anvergură împotriva parţilor, înainte de a-şi fi asigurat spatele, adică înainte de a fi lichidat primejdia constituită de statul dac al lui Decebal.

b) Cauze de ordin economic

- aurul dacilor, bogăţiile subsolului şi solului dacic, al minelor şi ogoarelor sale, au determinat în mare măsură cucerirea Daciei, care astfel putea susţine material celelalte campanii.

- posibilitatea colonizării unor noi teritorii promitea soluţionarea parţială a unor deparităţi sociale şi devierea unor nemulţumiri.

- linia Dunării era mai uşor de apărat decât o frontieră în interiorul Daciei. Experienţele Imperiilor Bizantin şi Otoman, dar şi cele ale Imperiului Roman, o dovedesc.

Campaniile:

Decebal şi-a creat un abil sistem de alianţe, care a dus la formarea unei ample coaliţii antiromane, din care făceau parte numeroase triburi dacice, germanice şi sarmatice: îndeosebi burii germanici şi roxolanii. Se apreciază că el a concentrat împotriva lui Traian o

armată formată din 160.000 de luptători (ceea ce la acea vreme însemna foarte mult), dintre care 140.000 erau daci şi 20.000 proveneau din rândurile aliaţilor săi. Decebal a încercat de asemenea să stabilească o alianţă cu parţii, chiar dacă nu cunoşteau intenţia lui Traian de a-i ataca, după cucerirea Daciei.

Pe lângă construirea marelui drum militar şi întărirea garnizoanelor şi a fortificaţiilor, Traian a săpat un canal lung de peste

3 Km pe malul drept al Dunării, în zona dificil navigabilă de la Porţile de Fier, care urmărea să asigure trecerea flotelor romane de pe Dunăre (lucru atestat de descoperirea unei a doua "Tabula Traiana"). El şi-a întărit armata şi prin aducerea unor legiuni din alte teritorii care nu puneau probleme militare. Forţele auxiliare au fost întărite cu unităţi neregulate, "etnice", recrutate din populaţiile neromanizate, cum erau: maurii, asturii, sirienii, palmirienii, marcomanii, germanicii. Forţele romane utilizate în primul război dacic însumau 120.000 de militari.

Prima campanie începe în 25 martie 101. Ajuns la Dunăre, Traian trece fluviul pe un pod de vase pe la Lederata (în prezent Rama). Totodată, o a doua coloană romană a trecut Dunărea pe la Dierna (azi Orşova) cu scopul de a se uni ulterior cu principalele forţe expediţionare.

În timp ce dacii se retrag adânc în interior, romanii înaintează sistematic în Banat. Traian renunţă la ideea unei înaintări rapide spre Sarmizegetusa deoarece o solie îl informează că burii şi alţi aliaţi ai dacilor (dacii din nord, care nu făceau parte din statul lui Decebal) cer încheierea păcii cu Decebal. Trupele romane croiesc drumuri, ridică poduri şi înaltă castre, care le asigura ocuparea fermă a ţării şi

legătură cu provinciile de la sudul Dunării. Forţele conduse de Traian înaintează spre nord, pe la Arcidava (Văradia actuală), Centum Putea, după care se întorc spre est, de la Berzovia (Bârzava) spre Ai(zi)zis (Pogonis), având ca obiectiv principal Tibiscum. Aici se realizează joncţiunea cu forţele pornite de la Dierna. De aici pătrund pe valea Bistriţei, într-un defileu îngust şi păduros, numit Poarta de Fier a Transilvaniei. În acest lung culoar, la Tapae, are loc prima confruntare importantă între cele doua trupe, învingători ieşind romanii. Dacii se retrag, fiind defavorizaţi de vreme, ca şi romanii, şi trimit solii de pace dar care sunt respinse.

Romanii pătrund în depresiunea Haţegului şi încep cucerirea cetăţilor dacice din munţi, unde se aflau puternicele citadele de la Grădiştea, Costeşti, Blidaru şi Piatra Roşie. Forţele lui Traian ajung în fata unei cetăţi, pe zidurile căreia se aflau, înfipte în pari, craniile prizonierilor romani, luaţi în timpul campaniilor lui Domiţian. Datorită iernii Traian este obligat să încetinească şi mai mult înaintarea, importante efective romane rămânând să ierneze în Tara Haţegului.     Decebal    profită    de

răgazul acordat de venirea iernii, încercând o diversiune menită să îi oblige pe romani să se retragă complet din Dacia. În acest scop, el a obţinut şi sprijinul substanţial al aliaţilor săi. Această diversiune s-a produs în iarna 101-102, în Moesia Inferioară. Zona de acţiune a fost destul de largă, întrucât îngloba Dobrogea şi nordul Bulgariei actuale. Forţele trimise de Decebal s-au unit cu burii coborâţi de-a lungul Carpaţilor răsăriteni şi cu roxolanii lui Susagus, foarte bine înarmaţi. Atacatorii trec cu dificultate Dunărea, căci gheata se rupe sub greutatea lor şi le pricinuieşte pierderi serioase. Atacă zonele fortificate ale inamicilor slab apărate de auxiliari romani, pe care le

pradă şi jefuiesc, repurtând unele succese. Acest lucru determină îmbarcarea lui Traian, împreună cu o mare parte din unităţile din Dacia, care imediat ce debarcă se angajează în luptă cu "barbarii". Au loc 3 mari ciocniri, soldate cu mari pierderi de ambele tabere. Cea mai importantă este cea de la Adamclisi, unde Traian a participat personal la bătălie, rupându-şi propriile veşminte pentru a confecţiona bandaje pentru răniţi, şi din care romanii au ieşit învingători. Astfel diversiunea moesiană este lichidată. Pentru consolidarea liniei Dunării, împăratul lasă în Moesia Inferioară pe Laberius Maximus în fruntea unei legiuni. Între timp, Decebal atacă trupele din Tara Haţegului, slăbind astfel şi mai mult trupele romane.

A treia campanie are loc în primăvara anului 102, când romanii atacă din 4 direcţii. O coloană, condusă de împărat, atacă prin Transilvania, din valea Mureşului, cetăţile dacice din M-ţii Orăştiei. Înaintează de-a lungul Apei Oraşului (Grădiştii) şi cucereşte

una după alta cetăţile dacice din munţi. Este luată cu asalt fosta capitală a dacilor, cetatea de la Costeşti.

O altă coloană romană pătrunsese prin pasul Vâlcan, de-a lungul Jiului, şi înfrânsese pe daci în zona oraşului Petroşani.
O a treia coloană pătrunsese prin pasul Turnu Roşu, impunând dacilor pierderi grele şi luând mulţi prizonieri. Această coloană se uneşte   cu    forţele   lui   Traian,

continuând cucerirea cetăţilor din munţi. Pentru a înfrânge moralul dacilor şi a le tăia resursele, romanii pârjolesc satele autohtone. A patra coloană atacase dinspre est sau nord-est, ocupând o cetate dacică în care se afla chiar sora lui Decebal. Si această coloană face joncţiunea cu grosul forţelor romane conduse de Traian. Această forţă s-a confruntat cu armata dacică în apropiere de Sarmizegetusa. Iniţial romanii au fost puşi în derută, dobândind foarte greu victoria cu ajutorul unor aristocraţi daci trădători.

Această bătălie, care epuizase ambele tabere, şi venirea iernii, determină pe Traian să-i acorde lui Decebal pacea solicitată, dar cu condiţii foarte aspre pentru daci.

Pacea din 102

Pentru a respecta privilegiile senatului, Traian nu acordă dacilor decât un armistiţiu. Dacii sunt obligaţi să trimită o ambasadă senatului la Roma, care încheie definitiv pacea cu ei. Dar această pace stipula de fapt condiţiile lui Traian.

- Decebal trebuia să predea armele, maşinile de război, tehnicienii şi transfugii romani.

- să-şi demanteleze fortificaţiile.

- să cedeze teritoriile cucerite de romani.

- să nu aibă alţi prieteni şi duşmani decât pe cei ai romanilor.

- să nu mai recruteze ostaşi în interiorul Imperiului Roman.
Xiphilin adaugă că Decebal a consimţit fără voie", şi a primit pacea.

Astfel capacitatea de apărare a dacilor era considerabil redusă iar politica lor externă dispăruse, fiind nevoiţi să se alinieze intereselor şi acţiunilor romane.Au fost distruse cetăţile de la Piatra Roşie, Blidaru şi Sarmizegetusa Regia. În ce priveşte teritoriile ocupate de romani şi cedate prin tratatul de pace, acestea includeau o porţiune din Tara Haţegului, sudul Banatului, teritorii din Oltenia şi

zone întinse din Muntenia şi sudul Moldovei, ce au fost încorporate Moesiilor romane. Romanii au lăsat şi câteva garnizoane în diferite puncte esenţiale ale teritoriului rămas lui Decebal, pentru a supraveghea aplicarea tratatului de pace. Ulterior aceste forţe de ocupaţie au fost retrase,

dar pentru daci condiţiile de pace rămâneau încă zdrobitoare. Întorcându-se la Roma, în decembrie 102, Traian primeşte numele de Dacicus, sărbătorindu-şi totodată şi triumful. Apar primele emisiuni monetare, ce îl prezintă, pe Traian într-o cvadrigă triumfală, Dacia în genunchi şi oferind un scut lui Traian, un dac prosternat înaintea unei figuri ce simboliza senatul, pe lângă numeroase imagini ale trofeelor împăratului. Prin acest lucru, Traian urmărea să pregătească opinia publică în vederea celui de-al doilea război dac.

Al  doilea razboi dacic

Pregatirile

Traian, care fusese obligat de starea resurselor sale să acorde dacilor pacea din 102 e.n., începe să-şi întărească sensibil linia Dunării şi teritoriile dacice ocupate. Personalul de conducere al provinciilor de la graniţa cu statul dac este împrospătat. Garnizoanele romane sunt pretutindeni întărite şi mai ales în Moesia

Inferioară, pentru a se evite o noua diversiune ca cea din iarna anilor 101-102. Sunt sporite şi bine antrenate trupele romane din Oltenia şi Banat. În vederea asigurării comunicării intre cele două maluri ale Dunării, Traian ordona construirea unui pod permanent de piatră, la Drobeta, punct care controla mai multe drumuri de acces spre centrul

statului dac. Astfel, Apollodor a edificat intre 103 şi 105, un pod de piatră de dimensiuni gigantice pentru antichitate. Podul avea o

lungime de peste 1000m (1135m), era susţinut de 20 de picioare de piatră, iar la capete avea portaluri monumentale şi bolţi cu o deschidere de 33m. Dar aceste lucruri nu-i putea scăpa nici lui Decebal. Xiphilin relatează că Decebal ordonă să se fabrice arme, primeşte din nou transfugi romani, trece la refacerea cetăţilor distruse şi la ridicarea unor fortificaţii. Sunt construite noi incinte pentru cetăţile de la Blidaru şi de la Piatra Roşie şi este refăcut sistemul de apărare al celei de la Costeşti (distrus în 102). Totodată, Decebal trimite solii la vecinii săi spre a propune constituirea unei mari coaliţii antiromane, atacă pe iazygi, aliaţii Romei, şi le ocupă unele teritorii (Banatul vestic, care fusese anexat iazygilor după primul război dacic). El respinge ultimatumul roman care îi cerea să predea armele şi transfugii angajaţi de el şi trece la atac, în primele luni ale anului 105, bazându-se pe efectul surprizei, cu toate că ştia că are şanse de izbândă mai mici decât în războiul din 101.

Inceputurile celui  de-al doilea razboi

Dacii declanşează în mod practic ostilităţile numai după ce primiseră şi respinseseră ultimatumul roman, destinat să-i dezarmeze şi să le stopeze pregătirile de război. Decebal atacă garnizoanele romane de pe teritoriile cedate în 102 şi întinde o cursă lui Cneus Pompeius Longinus, fost guvernator în Moesia Superioara

 şi în Pannonia (în 98 e.n) , care comanda o parte din forţele romane. Longinus este făcut prizonier şi Decebal se angajează să-l restituie în schimbul retragerii lor la sudul Dunării şi redobândirii teritoriilor anexate în urma primului război dacic. Dar Longinus se sinucide şi astfel îi răpeşte lui Decebal orice instrument de presiune asupra romanilor.

Ofensiva dacilor se desfăşoară în iarna târzie şi în primăvara anului 105, înainte de declanşarea oficială a războiului. Unele zone ocupate de romani au căzut în mâinile dacilor, astfel încât forţele lor au înregistrat un succes parţial. Totuşi vasta coaliţie antiromană, de la Dunăre la Eufrat, n-a luat naştere. Xiphilin reliefează că numeroşi daci au trecut din nou de partea lui Traian. Senatul declarând război dacilor, Traian ripostează faţă de intenţia lui Decebal, care încălcase ireparabil convenţiile. Astfel, el adună la Drobeta forţe mai numeroase decât cele întrebuinţate în primul război dacic şi îşi alcătuieşte un stat-major format din generali şi guvernatori importanţi. Decebal, prin intermediul unor transfugi încearcă să-l ucidă pe împărat dar aceştia sunt prinşi înainte de a putea înfăptui atentatul. Trecerea lui Traian peste Dunăre are loc pe podul nou construit la Drobeta. Marşul trupelor romane se desfăşoară prudent şi foarte lent pe teritoriile ocupate încă din 101 şi 102, unde numeroase lucrări de fortificaţii, drumuri şi poduri sunt din nou efectuate. Se pare că Traian nu a pătruns pe teritoriile rămase în stăpânirea lui Decebal decât în primăvara anului 106, când a început marea ofensivă propriu-zisă. Din Oltenia, unde a iernat, el a atacat pe mai multe fronturi decât în 102, încercând să-l prindă pe Decebal într-un cerc, eliminând astfel, posibilitatea unei diversiuni.

 

Cucerirea Sarmisegetuzei

Cu o forţă militară considerabilă, care se apropia de 200.000 de oameni, romanii au avansat pe 5 sau 6 coloane. O primă coloană a înaintat pe valea Cernei şi ulterior, trecând pe la Tibiscum, a pătruns prin Poarta de Fier a Transilvaniei şi pe la Tapae în depresiunea Haţegului; a urcat apoi

spre valea Mureşului, de unde a coborât către Sarmizegetusa. O a doua coloană a intrat în Transilvania pe valea Jiului, prin pasul Vâlcan. În drumul său, pe malul stâng al Jiului, se afla castrul de la Bumbeşti, construit probabil în timpul primului război dacic.

A treia coloană, condusă de Traian însuşi, a construit un drum pe valea Oltului, protejat de fortificaţii puternice şi a pătruns în Transilvania, pentru a ataca dinspre est "redutele" dacice din M-ţii Orăştiei. A patra coloana a plecat de la castrele romane ridicate în Muntenia în cursul primului război şi a pătruns în Tara Bârsei prin trecătoarea Bran. A cincea coloană a intrat în Tara Bârsei prin pasul Brătocea. Dar este posibil ca o a şasea coloană, după ce înaintase pe valea Siretului,    să     fi    pătruns    în

Transilvania, printr-unul din pasurile Carpaţilor Orientali. Primele trei coloane urmărea să atace cu prioritate cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, zona în care şi-au unit forţele. Coloanele intrate în Tara Bârsei au venit ulterior să întărească trupele din sud-vestul Transilvaniei.

Înaintarea romanilor a fost mai rapidă, dar s-a realizat de asemenea sistematic, cu precauţie, necesitând construcţii de drumuri şi fortificaţii. Trupele care au atacat în M-ţii Orăştiei au purtat lupte crâncene şi sângeroase:

- căci dacii încercau prin toate mijloacele să-i oprească - reuşind să ocupe cetăţile de la Costeşti, Blidaru şi Piatra Roşie. Din nou Decebal este trădat de o fracţiune din poporul său care se supune lui Traian. Grosul forţelor lui Decebal este obligat să se închidă în capitala statului dac, Sarmizegetusa Regia, aflată pe Dealul Grădiştei la 1200 m înălţime. Această cetate constituia şi

obiectivul principal al înaintării lui Traian. Astfel a început asediul Sarmizegetusei, în vara anului 106 e.n. Primul asalt roman este respins. Dar romanii îşi construiesc o fortificaţie paralelă cu cetatea dacă şi taie dacilor alimentarea cu apă. O parte dintre daci se predau, fiind istoviţi de sete iar alţii reuşesc să scape. Cetatea este invadată, fortificaţiile sunt distruse, împreună cu aşezările civile, iar incinta sacră este incendiată. Acest lucru reprezenta începutul "tragediei" poporului dac şi o nouă cucerire romană. 

Lichidarea rezistentei dacilor

Totuşi războiul nu s-a încheiat definitiv cu ocuparea şi distrugerea Sarmizegetusei. Împreună cu puţinii luptători, Decebal profitase de confuzia creată de pătrunderea romanilor în cetate pentru a se salva şi a încerca să organizeze noi linii de rezistenţă. El s-a retras spre NE, cu forţele de care mai dispunea sau pe cele pe care le strânsese în grabă, în cetăţile dacice din Transilvania.

 Xiphilin ne spune că, între timp, romanii descoperiseră tezaurul lui Decebal, ascuns de acesta în albia râului Sargeţia, aflat în apropierea Capitalei regale, cu ajutorul lui Bicilis, confidentul lui Decebal, care îl trădase. Decebal încearcă să ajungă în Carpaţii Orientali pentru a continua lupta cu ajutorul bastarnilor şi al roxolanilor. Dar un detaşament de cavalerie romană îl urmăreşte în zona Harghitei actuale şi atacă mica trupă care îl însoţea. O scenă de pe Columnă ni-l prezintă cum se sinucide, la rădăcina unui stejar tăindu-şi gatul cu o sabie încovoiată. Ulterior războiul se limitează la

operaţii de curăţire, conduse de Traian din tabăra sa de la Porolissum. Detaşamente de auxiliari urmăresc pe fugari în Carpaţii

Orientali şi iau prizonieri. Alături de daci se angajează în unele grupuri de bastarni şi sarmaţi. Dar în mai puţin de 2 luni orice rezistenţă încetează.

La 11 august 106 războiul era încheiat în mod oficial; o diplomă militară descoperită la Porolissum atestă că la data respectivă Dacia fusese proclamată provincie romană. Astfel Dacia lui Decebal dispare, născându-se o nouă Dacie strict controlată şi organizată de romani.

Read More