În primii ani ai restauraţiei, în Spania au loc mişcări p-u restabilirea constituţiei din 1812. în fruntea mişcării se află partidul liberal. O forţă pol activă era ofiţerimea.În 1814 în Navarra, generalul Mina a organizat o răscoală armată. Regimul de teroare instituit de regele Ferdinand VII de Bourbon a stîrnit o ură generală în societatea spaniolă, provocînd o puternică mişcare de opoziţie, conduse de ofiţeri cu viziuni progresiste, participanţi la războiul de independenţă împotriva lui Napoleon I. În 1815 Porlier face o încercare nereuşită de a promulga constituţia. Incercarile din anii 1816-1819 nu au avut succes. La inceputul anului 1820 a izbucnit a 2 rev.Armata manifesta o puternica opozitie fata de absolutism. Una din cerinte era restabilirea constitutiei din 1812. La incep lui martie masele revolutionare din Madrid l-au obligat pe Ferdinand al 7 sa restabileasca constitutia din 1812 ,sa convoace corseturile si sa infaptuiasca unele masuri progresiste:amnistia politica,reafirmarea legilor privind anularea prestatiilor si improprietarirea participantilor la razboiul de independenta,proclamarea libertatii a intreprizei, redesfiintarea ordinului iezuitilor. In aprilie 1823 armata franceza a invadat spania si a inabusit aceasta rascoala. Sit.soc-econ din 1820 1823 sa complicat .aceasta a facut ca in 1824 sa porneasca noi revolutii org. de liberali.generalul Mina a incercat sa restabileasca constitutia insa a suferit esec.dupa moartea lui Ferdinand al 7,va incepe o noua criza pol pt tronul spaniei. Conform testamentului lui Ferdinand tronul la ocupat Maria cristina ce a dus la primul razboi carlist. In 1834 razb.civil dezlantuit de carlisti sa transformat in a 3 rev.spaniola .Poporul din nou cerea restabilirea constitutiei din 1812 si infaptuirea unei reforme sociale.Guvernul a infaptuit un sir de reforme. Au fost anulate privilegiile feudale si prestatiile personale, a fost anulata decimal bisericeasca,confiscate paminturile manastiresti si a fost intarita armata.Aceste reforme nu au placut reginei si in 1836 Mendizabal a fost demis.Insa nemultumirile au facuto pe Maria Cristina sa restabileasca constitutia din 1812.Razboiul sa localizat in 2 regiuni: la N de influenta erau carlistii iar la S partizanii Izabelei.In 1839 carlistii au fost de accord sa recunoasca conducerii Izabelei in schimbul pastrarii vechilor privilegii la N Spaniei.totusi revoltele continuau,iar in 1840 regenta a abdicat. In 1842 are loc o rascoala in Barselona ,insa rascoala a fost inabusita In 1854 incepe o noua rev.Totusi conservatorii in frunte cu Narvarias au reprimat crunt aceasta rascoala.,astfel ia incheinduse in 1856.In toamna anului 1868 sit.soc-pol din spania sa agravat si a izbucnit a 5 rasc.ea a cuprins intreaga tara iar regina a fugit peste hotare. La cererea maselor populare sau infaptuit un sir de reforme progresiste: Au fost restabilite dreptul general de alegeri si libertatile democratice,a fost reformai sist.financiar si vamal.In 1869 a fost elaborata o noua constitutie ce proclama monarhia constitutionala bicamerala,votul universal pt barbate si libertati democratice. A fost luata hotarirea privind detronarea bourbonilor spanioli si oferirea tronului lui Leopold.divergentele pol.din soc spaniola au fost folosite de carlisti, nobilime si cler.Carlistii au dezlantuit un razb civil intre anii 1872-1876.Scopul lor era urcarea pe tron a lui Don Carlos Djunior.
28 февр. 2011 г.
Restaurarea monarhiei în Spania postrevoluţionară.
După o perioada lungă de dezvoltare furtunoasa ( timp de 70 ani in sec.19 au avut loc 5 revolutii) a aparut o perioada de liniste. Pe parcursul celei de a 5-a revolutie (1868-1874) pt prima oara in istoria Spaniei – pt o scurta perioada s-a declarat republica. Insa, in ciuda asteptarilor majoritatii populatiei revolutia s-a incheiat cu invringere si cu restaurarea dinastiei Bourbonilor in persoana lui Alfons al XII-lea drept rege. Acesta nici 18 ani nu avea impliniti, invatase in Anglia. Asa la tron au venit Bourbonii. In perioada restauratiei in Spania aguvernat blocul conservatorilor si liberalilor cu primii fiind majoritari. Partidul conservator era condus de Canovas del Castillo, iar liderul liberalilor era Praxedes Sagasta. In sistemul bipartid format, ambele partide duceau o politica foarte asemanatoare, alternind la putere: in anii 70-90 Canavas a fost priministru de 6 ori, Sagasta de 4 ori. Opozitia ambelor partide s-a materializat in republicani pe stinga si carlisti pe drepta (partasi monarhieiapsolute, cerind aducerea la tron a lui don Carlos, reprezentantul ramurii mai mici a Burbonilor). Carlitii duceau un razboi impotriva lui Isabel si Alfons XII, dar au fost infrinti. In 1876 a fost anuntata adoptarea noii Constitutii, ce consfintea monarhia constitutionala, prin care puterea legislativa apartinea regelui si unui parlament bicameral. Organele de putere locala practic nu exiatau. Toata puterea in acest sens apartinea mosierilor, care singiri faceau dreptate si pedepseau in sate si localitatile celelalte. La insistenta Papei Pius IX in Constitutie a fost indusa clauza ca religia de stat este cea romano-catilica apostolica, alte religii neavind dreptul de a se practica in public in tara. Statul se obliga a intretine Biserica si Clerul. Principalele centre de opozitie pt regim erau universitatile. Profesorii laici, pt insuficienta pro pagare a catolicismului, ii inlaturau de la catedre, ceia ce stirnea nemultumirea studentilor. Acestia, ca raspuns, protestau. In materie de politica externa guvernele Restauratiei s-au orientat initial spre Germania. In 1881 Alfons XII a vizitat Berlinul. Apropiera aceasta insa, a stirnit nemultumirea Parisului.
Politica externă a Spaniei la începutul sec. XX.
Politica externă a Spaniei la încep sec XX a fost destul de vagă. Spania oscila între Anglia şi FR. În 1834, Sp a aderat la Quadrupla Alianţă (Ang, FR, Portug, Sp). Prestigiul ei pe arena internaţională a fost diminuat. Ea întîmpină greutăţi în Africa de N. Rev din 1848 au creat condiţii pt activizarea pol ext a Sp. Ea continuă lupta pt ocuparea Marocului (1859-1860) şi reuşeşte să pună stăpînire pe Tanger, ceea ce periclită relaţiile cu Anglia, ţară care stăpîneşte Gibraltarul. Antrenată de FR deoarece împărăteasa Fr Eugenia era spaniolă), Spania a lua parte la ocuparea Mexicului (1861-1862) şi la aventurile lui Napoleon III în Indochina. În 1861, ea a încorporat în sisteml său colonial Republica Dominicană. Coloniile din America şi Oceanul Pacific se supuneau cu greu metropolei. Au fost semnate tratate de pace cu fostele colonii din America Latină. În a. 1863 pt aşi întări poziţia în colonii, guvernul spaniol a creat special noul minister al teritoriilor de peste mări. Rel dintre Sp şi FR între timp slăbise mai ales în legătură cu lupta pt moştenirea tronului spaniol. Acesta se datora nu atît faptului că spaniolii ar fi intrat în cîrdăşie cu Bismark, cît din cauza imprudenţei lui Napoleon III. Marocul era una din putinele ter. necolonizate din Africa. Astfel reincepe lupta pt Maroc. Spaniolii cu toate ca erau din punct de vedere militar puternici nu puteau invinge cu usurinta armata marocana. La 27 noi.1912 FR a fost de accord sa cedeze Spaniei un ter din Nordul Marocului. La fel,sa stabilit protectoratul asupra Marocului. astfel au fost imbunatatite rel Franco-spaniole. Iar in 1913,presedintele frantei Puancare a sosit in Madrid. La incep.razb I mond.spania trecea printr-o criza pol astfel incit s-a aratat neutra in acest razboi,insa cercurile pol tindeau spre o coalitie fie cu Antanta fie cu germania. La 17 iulie 1936, începe războiul civil spaniol, un conflict armat a luat amploare Republicani (aripa stînga a Guvernului spaniol) si Nationalisti (aripa dreapta formata din rebeli, multi dintre ei fiind ofiteri ai armatei spaniole). Ministrul de externe al Spaniei, Alvarez del Vayo, a cerut in septembrie 1936 ajutorul armat al Ligii Natiunilor pentru a pastra independenta politica si integritatea teritoriala a tarii sale. Totusi, Liga nu a putut interveni in acest razboi civil, dar nici nu a putut preveni interventia altor state in conflict. Hitler si Mussolini au ajutat Nationalistii generalului Franco, iar Uniunea Soviectica a sprijinit luptatorii loiali Spaniei.
Restaurarea monarhiei în Spania postrevoluţionară.
După o perioada lungă de dezvoltare furtunoasa ( timp de 70 ani in sec.19 au avut loc 5 revolutii) a aparut o perioada de liniste. Pe parcursul celei de a 5-a revolutie (1868-1874) pt prima oara in istoria Spaniei – pt o scurta perioada s-a declarat republica. Insa, in ciuda asteptarilor majoritatii populatiei revolutia s-a incheiat cu invringere si cu restaurarea dinastiei Bourbonilor in persoana lui Alfons al XII-lea drept rege. Acesta nici 18 ani nu avea impliniti, invatase in Anglia. Asa la tron au venit Bourbonii. In perioada restauratiei in Spania aguvernat blocul conservatorilor si liberalilor cu primii fiind majoritari. Partidul conservator era condus de Canovas del Castillo, iar liderul liberalilor era Praxedes Sagasta. In sistemul bipartid format, ambele partide duceau o politica foarte asemanatoare, alternind la putere: in anii 70-90 Canavas a fost priministru de 6 ori, Sagasta de 4 ori. Opozitia ambelor partide s-a materializat in republicani pe stinga si carlisti pe drepta (partasi monarhieiapsolute, cerind aducerea la tron a lui don Carlos, reprezentantul ramurii mai mici a Burbonilor). Carlitii duceau un razboi impotriva lui Isabel si Alfons XII, dar au fost infrinti. In 1876 a fost anuntata adoptarea noii Constitutii, ce consfintea monarhia constitutionala, prin care puterea legislativa apartinea regelui si unui parlament bicameral. Organele de putere locala practic nu exiatau. Toata puterea in acest sens apartinea mosierilor, care singiri faceau dreptate si pedepseau in sate si localitatile celelalte. La insistenta Papei Pius IX in Constitutie a fost indusa clauza ca religia de stat este cea romano-catilica apostolica, alte religii neavind dreptul de a se practica in public in tara. Statul se obliga a intretine Biserica si Clerul. Principalele centre de opozitie pt regim erau universitatile. Profesorii laici, pt insuficienta pro pagare a catolicismului, ii inlaturau de la catedre, ceia ce stirnea nemultumirea studentilor. Acestia, ca raspuns, protestau. In materie de politica externa guvernele Restauratiei s-au orientat initial spre Germania. In 1881 Alfons XII a vizitat Berlinul. Apropiera aceasta insa, a stirnit nemultumirea Parisului.
Restaurarea monarhiei în Portugalia la mijlocul sec. al XVII-lea.
Din 1581 portugalia s-a aflat in component teritoriilor coroanei spaniole. Aceasta dependemta a dat nastere unor nemultumiri in mase, care s-au dezvoltat catre 1637-1638 intr-o rascoala in orasul Evora. Aceasta a fost inabusita de armata spaniola, casele organizatoruilor-distruse, iar locul unde s-a manifesta-distrus pina la ultima. Dupa infringerea rascoalei din Evora, orasenii si taranii s –au temut sa mai lupte. Dar fidalgu (nobilii portughezi) nu doreau sa ramina cu statutul inferior de provinciali. Asaca, in rezultatul unui complot organizat de ei, s-a efectuat o lovitura de stat la Lisabona, la 1 dec.1640, rege al Portugaliei numindu-se ducele de Braganza, descendentul unei vechi dinastii portugheze – incoronat cu numele de Ioan IV (1604-1656). In ianuarie 1641 s-au intrunit Cortesurile portugheze ( adunari legislative) si au adoptat Manifestul Portugaliei, care a fundamentat independent tarii. Noua putere a reusit sa solidarizeze in jurul ei societatea, sub lozinca apararii puterii. In razboaiele Restauratiei ce au urmat, intre Spania si Portugalia, incheiate cu tratatul de pace din 1668, Portugalia isi obtine independent de jure si dreptul de existent suverana. Dupa moartea lui Ioan IV, Portugalia a trecut peste inca o criza dinastica, in timp ce la 1668 o lovitura de curte, linistita, aducea la tron pe cel mai mic dintre fii regelui – Pedru II (1648 - 1706). Sub conducerea sa cartezurile s-au adunat in 1697 – 1698 pentru ultima data, incheind o era de circa 4 secole a acestor institutii reprezentativ-consultative. Se instaura acum monarhia absoluta. In decursul conflictului pt independent, coloniile portugheze au sustinut metropola, Spania pastrind doar Centa, in schimb Olanda preia Ceylonul si nu consimte sa iasa din Brazilia decit in schimbul unei recompese de 4 mln.ducati (1656). In aceasta perioada Portugalia este una din cele mai sarace din regiune. Desi descoperirea aurului din Minas Geiras il transform ape Pedro II in unul din cei mai bogati monarh din Europa, succesele tariis e dovedesc efemere, in special din cauza inconsecventei politice, economice, dar si unor slabiciuni cornice vizibile in cedarile fata de “partenerii” externi. Astfel, desi intr-o prima faza regale restring monopolul industrial si commercial al Angliei, pe urma incheie cu acesta fatalul Tratat din 1703, dupa care numeroase privilegii comerciale, acordate Anglie (in schimbul garantarii suveranitatii tarii) au paralizat, practic, un secol si jum., agricultura, industria, comertul si navigatia Portugaliei. In plus la insistentele iezuitilor si inchizitiei au fost executati evreii, segment active al societatii, provocind un reflux de capitaluri. Declinul s-a prelungit pe parcursul domniei lungi, dar fara glorie a lui Ioan V(1707 – 1750).
Politica externă a Spaniei la începutul sec. XX.
Politica externă a Spaniei la încep sec XX a fost destul de vagă. Spania oscila între Anglia şi FR. În 1834, Sp a aderat la Quadrupla Alianţă (Ang, FR, Portug, Sp). Prestigiul ei pe arena internaţională a fost diminuat. Ea întîmpină greutăţi în Africa de N. Rev din 1848 au creat condiţii pt activizarea pol ext a Sp. Ea continuă lupta pt ocuparea Marocului (1859-1860) şi reuşeşte să pună stăpînire pe Tanger, ceea ce periclită relaţiile cu Anglia, ţară care stăpîneşte Gibraltarul. Antrenată de FR deoarece împărăteasa Fr Eugenia era spaniolă), Spania a lua parte la ocuparea Mexicului (1861-1862) şi la aventurile lui Napoleon III în Indochina. În 1861, ea a încorporat în sisteml său colonial Republica Dominicană. Coloniile din America şi Oceanul Pacific se supuneau cu greu metropolei. Au fost semnate tratate de pace cu fostele colonii din America Latină. În a. 1863 pt aşi întări poziţia în colonii, guvernul spaniol a creat special noul minister al teritoriilor de peste mări. Rel dintre Sp şi FR între timp slăbise mai ales în legătură cu lupta pt moştenirea tronului spaniol. Acesta se datora nu atît faptului că spaniolii ar fi intrat în cîrdăşie cu Bismark, cît din cauza imprudenţei lui Napoleon III. Marocul era una din putinele ter. necolonizate din Africa. Astfel reincepe lupta pt Maroc. Spaniolii cu toate ca erau din punct de vedere militar puternici nu puteau invinge cu usurinta armata marocana. La 27 noi.1912 FR a fost de accord sa cedeze Spaniei un ter din Nordul Marocului. La fel,sa stabilit protectoratul asupra Marocului. astfel au fost imbunatatite rel Franco-spaniole. Iar in 1913,presedintele frantei Puancare a sosit in Madrid. La incep.razb I mond.spania trecea printr-o criza pol astfel incit s-a aratat neutra in acest razboi,insa cercurile pol tindeau spre o coalitie fie cu Antanta fie cu germania. La 17 iulie 1936, începe războiul civil spaniol, un conflict armat a luat amploare Republicani (aripa stînga a Guvernului spaniol) si Nationalisti (aripa dreapta formata din rebeli, multi dintre ei fiind ofiteri ai armatei spaniole). Ministrul de externe al Spaniei, Alvarez del Vayo, a cerut in septembrie 1936 ajutorul armat al Ligii Natiunilor pentru a pastra independenta politica si integritatea teritoriala a tarii sale. Totusi, Liga nu a putut interveni in acest razboi civil, dar nici nu a putut preveni interventia altor state in conflict. Hitler si Mussolini au ajutat Nationalistii generalului Franco, iar Uniunea Soviectica a sprijinit luptatorii loiali Spaniei.
Portugalia în sec. al XVIII-lea - înc. sec. al XIX-lea.
Portugalia si-a obtinut independeta (de la Spania) in a doua jum.a sec XVII. Odata cu restaurarea unei dinastii autohtone nu a venit si o perioada de inflorire economica in regat, desi stabilitatea politica a existat, fara indoiala chia de la sf sec.XVII, s-au anulat cortezurile, monarhia poloneza luind o forma de adsolutism. Declinul continua, inca mai accentuat, in timpul domniei de jum. de secol a lui Ioan V (1707-1750). Regele s-a dovedit incapabil de a rezolva problemele de fond ale statului, fiind in schimb dominat de ambitii detafate si gusturi indoielnice (nu mai convoaca cortezurile, obtine de la Papa titlul de prea fidel, etc.). la moartea sa Portugalia nu mai are nici industrie, nici comert, nici armata, nici finante; poporul e in mizerie, iar clerul si clasele inalte se complac in rutina, ignorant si trindavie. Meretul urmatorului rege nu a fost altul decit aducerea la putere a marchizului de Pombal, care a institui o adevarata dictatura, intre 1751 si 1777. Adept al “absolutismului luminat”, acesta era principalul protector al centralizarii puterii in miinele regelui. Metodele sale erau din cele mai dure: cu scopul de a slabi nobilimea, potrivnica absolutismului, Pombal, sub pretextul unui complot anti-regal, a arestat peste 1000 de fidalgo si membrii familiilor lor, a reprimat o mare putere din arestrocratie. Apoi a urmat iezuitii; in 1759 au exilati din regat. Pombal a transformat inchizitia intr-un tribunal regal, functiile de cenzura ale acesteia s-au predate structurilor guvernamentale. In acelasi timp Pombal a reorganizat armata si flota, a incercat sa puna in ordine venturile statului. In 1761 Pombal a anulat comertul cu sclavi in Portugalia continental. Reformele s-au produs si in sfera invatamintului si culturii. In aspect economic s-a interziz exportatrea aurului si a argintului, s-a sustinut dezvoltarea comertului intern si a industriei, oferind privilegii companiilor din domeniu. In 1793 portugalia a incheiat cu Spania si Anglia un tratat antifrancez, si armata portugheza a participat la actiuni militare in Franta. Dar degraba Spania a incheiat cu Franta o pace separate, Portugaliei impunindu-i-se conditii grele: intrerupere relatiilor cu Anglia, inchiderea porturilor marine pentru englezi si deschiderea lor pentru francezi si spanioli, transmiterea unei provincii Spaniei in calitate de “ostatec”, etc. Ca raspuns la refuzul de a indeplini aceste conditii, a inceput invazia armata franco-spaniola. Familia regala si curtea s-a refugiat in Brazilia. Sub influienta Revolutiei FR. In Portugalia au prins radacini ideile eliberatoare. Ostile de ocupatiei ale frantei revolutionare, saracind Portugalia au adus si ideiile revolutiei. S-a inmultit numarul lojelor masonice si a crescut curentul literaturii politice. Catre anii ’20 a sec. 19 greutatile economice au fost acutizate de razboi, instrainarea economiei braziliene, pierderea pietii braziliene pt industria si vinificatia portugheza. Instabilitatea politica era amenintata sib de evenimentele revolutionare din spania. Constitutia din 1822 a proclamat Portugalia Monarhie Constitutionala, a declarat libertatea tuturor portughezilor si egalitatea lor in fata legii. Printer principalele principia promovate de constitutie era cel al suveranitatii natiunii. In 1823 absolutistii au initiat o rascoala, cu aceasta incepind 11 anii de razboi civil in Portugalia, numit “Razboaile Mighiliene”.
Revoluţia din 1910 şi consecinţele ei pentru Portugalia.
Regele Manuel II (1908-1910) nu a găsit, venind la putere, nici un fel d unitate printre politicienii monarhişti. Alegerile generale din aug.1910 au arătat majorităţi republicane la Lisabona şi Porto, iar asasinarea unui lider republican în octombrie 1910 a oferit un pretext pt o răscoală deja organizată. În frunte cu Antonio Machado Santos, răscoala a avut succes şi s-a instaurat Republica. Noul regim a format un regim provizoriu condus d Teofilo Braga. S-a votat legea electorală, conform căreia toţi bărbaţii maturi aveau dreptul la vot. Adunarea Constituantă şi-a deschis lucrările la mijlocul următorului an. Constituţia a fost adoptată în august. Din păcate, Constituţia portugheză nu a reuşit să rezolve 2 mari probleme ale PORT: nu s-a scimbat nenumăratele rămăşiţe feudale rămase în structurile agrare, şi nu a înlăturat dependenţa PORT d Anglia.
Viaţa politică şi economia Portugaliei la sfîrşitul sec. al XIX-lea.
A II jum a sec XIX viaţa politică şi economică a PORT este guvernată d guvernarea liberalilor moderaţi, conduşi de Saldoni. Scopul lor principal era să ridice economia portugheză, care era la pământ, şi, cu ajutorul bancherilor şi proprietarilor d întreprinderi, să ia nişte măsuri pt eradicarea sărăciei. Succesul limitat p care l-au avut guvernanţii se explică prin situaţia extrem d complicată din ţară: locuitorii portughezi nu aveau nici cum achita impozitele, o bună parte subzistau într-un sistem economic feudal, în decădere. Guvernul, în tendinţele sale progresiste, a iniţiat construcţia unei căi ferate – 1853, s-au construit fabrici d textile – o parte importantă a economiei portugh. Dezvoltarea economică era vizibil stopată şi din cauza dependenţei faţă d M.Brit., dar şi din cauza datoriilor externe, care creşteau încontinuu, fără a se observa rezultate progresiste în ţară. În 1876, de la partidul d guvernământ se desprinde aripa sa stângă, ce formeazp Partidul Progresiştilor. După 1874, apăruse şi mişcarea republicană, mai târziu constituind Partidul Republican. La începutul anilor 80 ai sec 19 începe mişcarea socialistă în PORT, compusă din muncitori + mica burghezie.
Situaţia social-economică şi politică a statelor germane în sec. XVII-XVIII.
La începutul sec 17 situaţia socială era una destul de dificilă caracterizată prin mărirea impozitelor. De aici urma şi creşterea preţurilor ce nemulţumea populaţia. Pe de o parte erau nemulţumiri şi probleme interne, pe de altă parte, tot mai multe persoane erau gata să se aventureze în războaie sau în formarea unor grupări criminale care nici de cum nu le era convenabil puterii. Situaţi economică era şi ea dificilă, totuşi mai existau oraşe importante cu o economie puternică. Conflictele interne continuau prin crearea ligii evanghelice şi în 1608 şi celei catolice în 1609. În această perioadă se observă şi ascensiunea statului Brandenburgo- Prusian. Evoluţia sa era posibilă prin politica agrară, repartiţia pământurilor şi a armatei mari.
Pe plan extern statele germane au fost implicate în această perioadă în 5 evenimente importante: războiul de 30 de ani, războiul de 7 ani şi cele 3 împărţiri ale Poloniei. Războiului de 30 de ani a marcat începutul sistemului statal european bazat pe state-naţionale. În Germania, formarea naţiunii a întârziat faţă de alte părţi ale apusului Europei, deoarece existau vreo 400-500 de state mari şi mici, adeseori foarte mici. Această fărâmiţare politică a fost statornicită de către „păcile din Westfalia”, prin care războiul a luat sfârşit în 1648. A fost slăbită autoritatea Imperiului asupra micilor state care, încă din Evul Mediu, aveau tradiţii şi instituţii proprii. Dinastia din care de două sute de ani se alegeau împăraţii, Habsburgii, fiind împiedicată să dea Germaniei forma unei monarhii absolute, a manifestat această tendinţă numai în Austria şi în celelalte provincii unde domnea direct. De atunci, a început să se despartă istoria austriacă de cea a Germaniei, unde protestanţii au primit libertatea religioasă pentru care luptaseră. În schimb, acolo unde Habsburgii erau stăpâni, s-a impus catolicismul cel mai intolerant. Războiul de 7ani a avut ca protagoniste principalele puteri ale vremii: Prusia, Regatul Marii Britaniei, şi Hanovra pe de-o parte şi Austria, Regatul Francez, Imperiul Rus, Suedia, Electoratul Saxonia pe de altă parte. Rezultatul cel mai evident al războiului a fost decăderea puterii Franţei, atât în Americi, cât şi pe continentul european şi transformarea MariiBritaniei într-o putere colonială dominantă. În plus, marina franceză a fost grav redusă. Frontierele postbelice au fost restaurate la statutul lor antebelic prin Tratatul de la Hubertusburg (februarie 1763). Astfel, Prusiei i se recunoştea stăpânirea asupra Sileziei. Prusia supravieţuise atacului combinat al vecinilor săi, fiecare în parte cu o suprafaţă mai mare şi cu o armată mai numeroasă decât ea. Situaţia existentă şi presiunile Prusiei şi Austriei au făcut posibilă de 3 ori împărţirea Poloniei. În primul caz la 5 august 1772 la Petersburg a fost semnată I-a împărţire a Poloniei unde 1) Austria primea cnezatul Osvenţim şi Zator, Sudul Cracoviei şi voievodatul Sandomir, Rus şi Belzc( 83mii kmp ) 2) Prusia primea Varmia, Pomorscul , Halborc , Hmelniţcul (fără Torun) şi o parte a Mari Polonii(36miikmp). In urma a II împărţire a Poloniei, Prusia a primit Bielorusia si Ucraina de Est iar Prusiei îi revine Gdansk, Torun si o parte a Poloniei Mari. La 24,10,1795. are loc a III-a împărţirea unde Austria primea: Lublinul , Cracovia , o parte a Poloniei mici. Prusia primea Varşovia , Lomja , Droghicin. Iar în anul 1797 cele 3 state semnează o convenţie prin care se obligă să nu folosească termenul de Regatul Poloniei.
Pe plan extern statele germane au fost implicate în această perioadă în 5 evenimente importante: războiul de 30 de ani, războiul de 7 ani şi cele 3 împărţiri ale Poloniei. Războiului de 30 de ani a marcat începutul sistemului statal european bazat pe state-naţionale. În Germania, formarea naţiunii a întârziat faţă de alte părţi ale apusului Europei, deoarece existau vreo 400-500 de state mari şi mici, adeseori foarte mici. Această fărâmiţare politică a fost statornicită de către „păcile din Westfalia”, prin care războiul a luat sfârşit în 1648. A fost slăbită autoritatea Imperiului asupra micilor state care, încă din Evul Mediu, aveau tradiţii şi instituţii proprii. Dinastia din care de două sute de ani se alegeau împăraţii, Habsburgii, fiind împiedicată să dea Germaniei forma unei monarhii absolute, a manifestat această tendinţă numai în Austria şi în celelalte provincii unde domnea direct. De atunci, a început să se despartă istoria austriacă de cea a Germaniei, unde protestanţii au primit libertatea religioasă pentru care luptaseră. În schimb, acolo unde Habsburgii erau stăpâni, s-a impus catolicismul cel mai intolerant. Războiul de 7ani a avut ca protagoniste principalele puteri ale vremii: Prusia, Regatul Marii Britaniei, şi Hanovra pe de-o parte şi Austria, Regatul Francez, Imperiul Rus, Suedia, Electoratul Saxonia pe de altă parte. Rezultatul cel mai evident al războiului a fost decăderea puterii Franţei, atât în Americi, cât şi pe continentul european şi transformarea MariiBritaniei într-o putere colonială dominantă. În plus, marina franceză a fost grav redusă. Frontierele postbelice au fost restaurate la statutul lor antebelic prin Tratatul de la Hubertusburg (februarie 1763). Astfel, Prusiei i se recunoştea stăpânirea asupra Sileziei. Prusia supravieţuise atacului combinat al vecinilor săi, fiecare în parte cu o suprafaţă mai mare şi cu o armată mai numeroasă decât ea. Situaţia existentă şi presiunile Prusiei şi Austriei au făcut posibilă de 3 ori împărţirea Poloniei. În primul caz la 5 august 1772 la Petersburg a fost semnată I-a împărţire a Poloniei unde 1) Austria primea cnezatul Osvenţim şi Zator, Sudul Cracoviei şi voievodatul Sandomir, Rus şi Belzc( 83mii kmp ) 2) Prusia primea Varmia, Pomorscul , Halborc , Hmelniţcul (fără Torun) şi o parte a Mari Polonii(36miikmp). In urma a II împărţire a Poloniei, Prusia a primit Bielorusia si Ucraina de Est iar Prusiei îi revine Gdansk, Torun si o parte a Poloniei Mari. La 24,10,1795. are loc a III-a împărţirea unde Austria primea: Lublinul , Cracovia , o parte a Poloniei mici. Prusia primea Varşovia , Lomja , Droghicin. Iar în anul 1797 cele 3 state semnează o convenţie prin care se obligă să nu folosească termenul de Regatul Poloniei.
Particularităţile dezvoltării statului austriac în prima jum. a sec. al XIX-lea.
Începutul sec. al XIX-lea a găsit Austria angajată în lupta împotriva lui Napoleon. Toate tratatele de pace, încheiate cu acesta, i-au fost defavorabile. A pierdut, pe rând, controlul asupra statelor italiene, a Ţărilor de Jos, Tirolului răsăritean, Carintiei, Crainei, Croaţiei, la care se adaugă „detronarea" împăratului din calitatea de şef al Imperiului Romano-German. Actul final al Congresului, semnat la 9 iunie 1815, cu nouă zile înaintea bătăliei de la Waterloo (18 iunie 1815), oferea Austriei satisfacţii şi insatisfacţii. Satisfacţiile au fost din punct de vedere teritorial: Austria a redobândit Lombardia, Toscana, Modena, Parma şi Piacenza, Veneţia, Galiţia, „Provinciile ilirice" şi o parte din landul Salzburg. Insatisfacţiile au fost generate de faptul că Austria nu mai revenea „la demnitatea imperială romano-germană", iar în cadrul Confederaţiei Germane, din care făcea parte, începea disputa cu Prusia pentru supremaţie şi influenţă în rândul statelor germane. O politică specială a fost aplicată faţă de biserică. Guvernul numea prelaţii pe care îi trata ca pe funcţionarii de stat. Religia catolică era obligatorie, non-catolicii erau excluşi din funcţiile publice. Acest regim dur, de oprimare, a purtat numele de „sistemul Mettemich".
Din punct de vedere strict administrativ, Mettemich a privit imperiul ca pe „un stat federativ, aflat sub conducerea unui suveran comun". în virtutea acestei credinţe, în anul 1818, a creat Consiliul Imperiului, în care intrau şi reprezentanţi ai provinciilor, recrutaţi din rândul aristocraţiei. Este evident că acest Consiliu se opunea oricărei schimbări. In prima jumătate a sec. al XIX-lea s-a dezvoltat şi industria chimică - mai ales cea de coloranţi. In anul 1830 a început să funcţioneze prima fabrică de obiecte din cauciuc. În acelaşi timp, s-a înregistrat un proces de perfecţionare a transportului. în anii 1827-1832 a fost construită, între Linz şi Budweis, prima cale ferată, pentru vagoane trase de cai. Prima cale ferată pentru locomotive cu abur a fost construită între 1836 şi 1847. Politica externă a Austriei, era orientată spre două obiective: colaborarea, în cadrul Sfintei Alianţe, împotriva mişcărilor de eliberare şi întărirea influenţei în rândul statelor germane. Sub conducerea lui Mettemich, în primul caz, Austria s-a manifestat ca un adept al Restauraţiei şi legitimismului. În acest sens, politica externă a fost orientată spre o colaborare, în cadrul Sfintei Alianţe, împotriva tuturor mişcărilor revoluţionare din Europa. începutul a fost făcut la Congresul de la Aachen (1818), ocazionat de mişcările studenţeşti din statele germane. Împreună cu Prusia, Viena a intervenit împotriva acestora, restabilind, pentru un anumit timp, ordinea. Au urmat mişcările din Neapole, care au determinat convocarea congreselor de la Troppau (1820) şi Laybach (1821), în urma cărora Austria a fost autorizată să intervină cu forţele armate. Succesele militare au atras ura italienilor. O dată cu aceasta s-a încheiat seria succeselor externe ale Austriei. La următorul congres al Sfintei Alianţe de la Verona (1822), consacrat mişcărilor din Spania şi din coloniile acesteia, diplomaţia austriacă a trebuit să înfrunte diplomaţia engleză. Aşa se face că Mettemich va susţine Rusia. Nu acelaşi lucru se va întâmpla în Balcani. Insurecţia greacă a fost calificată de către Mettemich drept un atentat împotriva stăpânirii legitime a sultanului. Intervenţia franco-anglo-rusă, soldată cu bătălia navală de la Navarin (1827), a eliminat Austria de la masa tratativelor. Revoluţia franceză din anul 1830 şi apoi revoluţia belgiană din acelaşi an au provocat o fisură mai serioasă în sistemul creat la Viena. Influenţa acestora a fost imediată în rândul statelor germane. In anul 1832 a avut loc adunarea liberală de la Hambach, iar în anul următor (1833) s-au derulat marile manifestaţii studenţeşti de la Frankfurt pe Main. Intervenţia statelor care intrau în Sfânta Alianţă, împotriva revoluţiei belgiene, intervenţie proiectată de către ţar, a fost dezaprobată de Austria. Viena a trebuit să facă faţă evenimentelor din Modena, Parma şi Statul Papal. De altfel, Rusia a fost şi ea obligată să abandoneze proiectul intervenţiei din cauza răscoalei polonezilor. Anul 1830 a fost un an de cumpănă pentru politica externă a Austriei, a fost momentul când Sfânta Alianţă nu mai avea nici o valoare. Conferinţele de la Londra, care au avut ca subiect Belgia, s-au desfăşurat într-un alt spirit, departe de ceea ce dorea Mettemich. S-ar putea crede că tocmai de aceea, după 1830, Metternich a urmărit o politică de conciliere cu Prusia. Organizarea mai severă a Confederaţiei Germane, care convenea Prusiei, nu a fost pe placul lui Mettemich.
Din punct de vedere strict administrativ, Mettemich a privit imperiul ca pe „un stat federativ, aflat sub conducerea unui suveran comun". în virtutea acestei credinţe, în anul 1818, a creat Consiliul Imperiului, în care intrau şi reprezentanţi ai provinciilor, recrutaţi din rândul aristocraţiei. Este evident că acest Consiliu se opunea oricărei schimbări. In prima jumătate a sec. al XIX-lea s-a dezvoltat şi industria chimică - mai ales cea de coloranţi. In anul 1830 a început să funcţioneze prima fabrică de obiecte din cauciuc. În acelaşi timp, s-a înregistrat un proces de perfecţionare a transportului. în anii 1827-1832 a fost construită, între Linz şi Budweis, prima cale ferată, pentru vagoane trase de cai. Prima cale ferată pentru locomotive cu abur a fost construită între 1836 şi 1847. Politica externă a Austriei, era orientată spre două obiective: colaborarea, în cadrul Sfintei Alianţe, împotriva mişcărilor de eliberare şi întărirea influenţei în rândul statelor germane. Sub conducerea lui Mettemich, în primul caz, Austria s-a manifestat ca un adept al Restauraţiei şi legitimismului. În acest sens, politica externă a fost orientată spre o colaborare, în cadrul Sfintei Alianţe, împotriva tuturor mişcărilor revoluţionare din Europa. începutul a fost făcut la Congresul de la Aachen (1818), ocazionat de mişcările studenţeşti din statele germane. Împreună cu Prusia, Viena a intervenit împotriva acestora, restabilind, pentru un anumit timp, ordinea. Au urmat mişcările din Neapole, care au determinat convocarea congreselor de la Troppau (1820) şi Laybach (1821), în urma cărora Austria a fost autorizată să intervină cu forţele armate. Succesele militare au atras ura italienilor. O dată cu aceasta s-a încheiat seria succeselor externe ale Austriei. La următorul congres al Sfintei Alianţe de la Verona (1822), consacrat mişcărilor din Spania şi din coloniile acesteia, diplomaţia austriacă a trebuit să înfrunte diplomaţia engleză. Aşa se face că Mettemich va susţine Rusia. Nu acelaşi lucru se va întâmpla în Balcani. Insurecţia greacă a fost calificată de către Mettemich drept un atentat împotriva stăpânirii legitime a sultanului. Intervenţia franco-anglo-rusă, soldată cu bătălia navală de la Navarin (1827), a eliminat Austria de la masa tratativelor. Revoluţia franceză din anul 1830 şi apoi revoluţia belgiană din acelaşi an au provocat o fisură mai serioasă în sistemul creat la Viena. Influenţa acestora a fost imediată în rândul statelor germane. In anul 1832 a avut loc adunarea liberală de la Hambach, iar în anul următor (1833) s-au derulat marile manifestaţii studenţeşti de la Frankfurt pe Main. Intervenţia statelor care intrau în Sfânta Alianţă, împotriva revoluţiei belgiene, intervenţie proiectată de către ţar, a fost dezaprobată de Austria. Viena a trebuit să facă faţă evenimentelor din Modena, Parma şi Statul Papal. De altfel, Rusia a fost şi ea obligată să abandoneze proiectul intervenţiei din cauza răscoalei polonezilor. Anul 1830 a fost un an de cumpănă pentru politica externă a Austriei, a fost momentul când Sfânta Alianţă nu mai avea nici o valoare. Conferinţele de la Londra, care au avut ca subiect Belgia, s-au desfăşurat într-un alt spirit, departe de ceea ce dorea Mettemich. S-ar putea crede că tocmai de aceea, după 1830, Metternich a urmărit o politică de conciliere cu Prusia. Organizarea mai severă a Confederaţiei Germane, care convenea Prusiei, nu a fost pe placul lui Mettemich.
Ascensiunea statului brandenburgo-prusian.
Ascensiunea statului Brandemburgo-Prusian se obervă încă în sec 17-18. Evoluţia sa era posibilă prin politica agrară, repartiţia pământurilor şi a armatei mari. Statul prusac şi-a întărit poziţiile sale şi chiar şi-a continuat ascensiunea şi după sec 18. Ceea cе n-au putut face cu forţa armelor, germanii au obţinut prin schimbarea de concepţie a elitei sale şi prin renovarea internă a statului prusian. Unirea spirituală a foit cel mai eficient mijloc de salvare în condiţiile dominaţiei lui Napoleon. În acelaşi timp cu regenerarea spirituală a început renovarea politică, în frunte cu Prusia. Dacă în Confederaţia Rinului continuau concepţiile particulariste, în Prusia situaţia era alta. Se impunea curentul reformator iniţiat de Karl de Stein, un inamic declarat al lui „Kleine Staateri" (particularism princiar), susţinut de regina Luiza. Stein a urmărit să realizeze o participare activă a proprietarilor la treburile politice. EI a început, foarte repede, şi acţiunea de abrogare a supunerii ereditare a ţăranilor. Prin aceasta a lărgit baza demografică a naţiunii. In anul 1808, a acordat comunelor dreptul de autoadministrare. în schimb, a redus numărul dietelor, sporind atribuţiile dietei centrale a Prusiei, iar guvernul era format doar din cinci miniştri. In plan politic însă nu se putea face prea mult. Tocmai de aceea, la 24 februarie 1812, regele Frederic Wilhelm aIII-1еа a încheiat cu Napoleon un tratat care-1 obliga să fie alături de Franţa. Înfrângerea iui Napoleon anula totul. Suna noul ceas pentru naţiunea germană, în centrul careta se afla Prusia. Primul rezultat a fost înregimentarea voluntară a mii de germani. Foarte repede armata prusiana a ajuns la 100 000 de oameni. Al doilea rezultat a fost angajarea Prusiei în lupta antinapoleoniană. Graţie sentimentului de solidaritate, ideea de patrie a căpătat, pentru germani, o formă mai concretă. Prusia, deşi dorea unificarea sub egida ei, s-a limitat doar la crearea Zollverein-ului. Frederic Wilhelm al III-lea, adept al politicii de neprovocare a Austriei, a murit în 1840. Urmaşul său la tron, Frederic Wilhelm al IV-lea, încoronat la 7 iunie 1840, deşi era un inamic al principiilor liberale, nu agrea politica de represiune. Chiar de la început i-a repus în funcţii pe cei maziliţi pentru participarea la acţiuni revoluţionare. Criza din anul 18471-a obligat pe Frederic Wilhelm să reia relaţiile cu adunările parlamentare. Dorinţa lui era de a rezolva problemele economice şi de a obţine libertăţi financiare. Dietele s-au reunit la 3 octombrie 1847. Datorită manevrelor regelui, nu s-a reuşit decât formarea unui sistem complicat care „substituia regimul constituţional unei înţelegeri între guvern şi popor". Cel puţin aşa se credea. Nemulţumită de această măsură, opoziţia a reacţionat. La sfârşitul anului 1847 era şi mai clar că Prusia şi celelalte state germane mergeau la întâlnire cu revoluţia. Disputa dintre rege şi diete era un prim argument. Realizând Zollverein-ul, Prusia a câştigat prima disputa cu Austria; unitatea economică va fi un suport al unităţii politice. în momentul când soseau veştile despre revoluţia de la Paris din 1848, mai multe condiţii favorizau o deşteptare naţională: dorinţa de a obţine constituţii în fiecare stat, speranţa claselor mijlocii de a schimba poziţia iuncherilor în Prusia, necesitatea de a-i hrăni pe cei fără serviciu şi, visul de a avea o Germanie unificată.
Revoluţia de la 1848 şi consecinţele ei pentru statele germane.
Începând cu 6 martie, se organizau numeroase reuniuni ale tinerilor, studenţilor, muncitorilor, meşteşugarilor, micilor negustori din Berlin. Aceştia cereau egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, libertăţi politice, convocarea parlamentului german, amnistia deţinuţilor politici. Regele Frederic Wilhelm al IV-lea, susţinut de comandamentul militar prusac, refuză să îndeplinească cerinţele poporului. Ca urmare, la 13 martie s-au produs ciocniri cu armata. Un demonstrant a fost omorât, iar mai mulţi au fost răniţi. În zilele următoare au continuat confruntările cu armata. La 16 martie berlinezii au aflat despre revoluţia din Austria şi căderea lui Metternich. Poporul se pregătea pentru acţiuni hotărâte. Spre dimineaţa zilei de 19 martie devenise clar că oştirile n-au sorţi de izbândă. Atunci regele a publicat un manifest, şi a ordonat armatei să părăsească oraşul, dacă insurgenţii vor pleca de pe baricade. Totodată, a fost emis decretul despre înarmarea detaşamentelor de burghezi. La 22 martie regele a fost nevoit să publice proiectul unei legi ce prevedea libertatea persoanei, a adunărilor, responsabilitatea miniştrilor în faţa Landtag-ului, curtea cu juraţi, inamovibilitatea judecătorilor, desfiinţarea poliţiei şi a jurisdicţiei moşierilor. Ca răspuns, la mitingul de la 23 martie, muncitorii Berlinului au cerut; sufragiul universal, desfiinţarea Adunării stărilor sociale şi convocarea reprezentanţei populare. La 26 martie, muncitorii au organizat un alt miting, la care au formulat noi cerinţe: majorarea salariului şi micşorarea zilei de muncă până la 10 ore. Regele a conştientizat necesitatea de a încheia un compromis cu liberalii. La 29 martie el a format un nou guvern, în frunte cu liderul liberalilor. Problema centrală a revoluţiei era unificarea Germaniei. Cu scopul realizării acestui deziderat, a fost convocată, la 31 martie, Adunarea Reprezentanţilor Statelor Germane, numită Preparlament. Majoritatea deputaţilor acestei adunări au respins propunerea unei grupări radicale de a proclama Germania republică şi au hotărât, în urma unui acord cu monarhii germani şi cu seimul unional, să aleagă Adunarea Constituantă a Germaniei. Revoluţia de la 1848 din Germania s-a îmbinat cu lupta pentru eliberarea naţională a popoarelor asuprite. Ştirea despre revoluţia din februarie din Franţa şi răscoala din Berlin au activizat într-o mare măsură procesele revoluţionare din Silezia şi Poznan, care au avut un larg ecou în Europa în decursul primei jumătăţi a sec. al XIX-lea. In primăvara anului 1848 au avut loc alegerile în parlamentul care şi-a deschis lucrările la 18 mai în Frankfurt pe Main. Majoritatea parlamentară o alcătuiau liberalii şi intelectualitatea burgheză. Din 831 de parlamentari numai unul era meşteşugar, iar 4 erau ţărani. În parlament au fost aleşi numai 85 de nobili, dar ei aveau o mare influenţă asupra altor categorii. Un segment important al parlamentarilor reprezenta Prusia - cel mai reacţionar stat german. În organul legislativ activa o grupare însemnată (150 de membri) ce milita pentru republica federală germană. Totuşi, parlamentul admitea păstrarea orânduirii monarhice într-un şir de state. Parlamentul din Frankfurt pe Main trebuia să proclame unificarea şi suveranitatea poporului german, să adopte constituţia şi să formeze guvernul întregii Germanii. Însă prin acţiunile sale acesta a demonstrat că se teme mai mult de masele populare decât de comploturile contrarevoluţionare. Astfel, n-a susţinut lupta voluntarilor din Main, Ulm, Friedberg împotriva oştirilor prusace. În acelaşi timp, parlamentul a luat o poziţie reacţionară faţă de mişcările naţionale din Germania şi Austria. Democraţii revoluţionari cereau restabilirea Poloniei şi independenţa popoarelor slave şi a italienilor din Austria. Liberalii tindeau să menţină în componenţa Germaniei toate teritoriile locuite de alte naţionalităţi. Parlamentul a aprobat astfel represaliile guvernului prusac împotriva polonezilor din Poznan; el a salutat înăbuşirea răscoalei din Praga de către Windischgraetz şi acţiunile sângeroase ale lui Radetzky în Italia. Astfel, parlamentul din Frankfurt a trădat interesele revoluţiei din Schleswig şi Holstein. Numai în toamna anului 1848, când forţele restauratoare au învins în centrele principale ale revoluţiei—Paris, Berlin şi Viena, parlamentul a iniţiat discuţii pe marginea constituţiei, care trebuia să rezolve chestiunea unităţii Germaniei. Acest document, adoptat la 28 martie 1848, recunoştea egalitatea tuturor locuitorilor Germaniei, indiferent de apartenenţa lor la un anumit stat german, desfiinţa păturile sociale şi toate titlurile nobiliare, introducea serviciul militar obligatoriu pentru toţi cetăţenii, proclama inalienabilitatea personalităţii şi a locuinţei, anula pedeapsa cu moartea în timp de pace, pedepsele corporale, decreta libertatea presei şi a adunărilor.
Lupta politică în Germania unificată.
Unificarea Germaniei de către Prusia a soluţionat numeroase probleme, dar a şi stârnit nemulţumirea unor cercuri din fostele state germane care-şi pierduseră privilegiile. Dominaţia Prusiei protestante a generat o reacţie negativă a numeroşilor catolici germani uniţi în Partidul de Centru (catolic). Bismarck, intolerant faţă de opoziţie, a văzut în acesta o încercare de dezbinare a Germaniei. Reacţia a fost imediată şi dură, luând numele de "Kulturkampf" (lupta pentru cultură). "Legile din mai" 1873 prevedeau numirea feţelor bisericeşti de către stat, anulau controlul Bisericii asupra şcolilor, introduceau controlul statului asupra actelor de stare civilă etc. Din ţară au fost expulzaţi mai mulţi lideri ai catolicilor. Papa de la Roma a protestat, dar Bismarck i-a răspuns că "nu va merge la Canossa". Măsurile represive au neutralizat opoziţia Centrului, dar, în acelaşi timp, au consolidat prestigiul catolicismului german. Cu o confesiune religioasă nu se putea lupta folosind aceleaşi metode aplicabile partidelor de opoziţie. Ca şi în politica externa, în cea internă Bismarck avea "coşmarul coaliţiilor". El prefera să izoleze oponentul, să-l lipsească de aliaţi şi să-l învingă. Atitudinea faţă de Centrul (catolic) s-a schimbat odată cu creşterea altei puteri de opoziţie - socialiştii, uniţi după congresul de la Gotha într-un Partid Social-Democrat. Cancelarul era conştient de faptul că eventuala apropiere între catolici şi socialişti urma să creeze un duşman de neînvins. Din aceste considerente Bismarck a abandonat "Kulturkampf-ul. Majoritatea legilor represive au fost anulate, dar nu şi controlul asupra şcolilor sau căsătoriile civile. În 1878 cancelarul a obţinut votarea "Legii antisocialiste". Toate cluburile, întrunirile şi publicaţiile socialiştilor au fost interzise. Agitatorii riscau să fie trimişi în exil. Au fost arestate peste 1500 de persoane, iar mulţi alţii au emigrat. În aceiaşi timp, pentru aplanarea conflictelor Bismarck a făcut unele concesii în sfera socială, care au fost apreciate ca un "socialism de stat". Între anii 1883-886 au fost adoptate legi care prevedeau asigurări pentru muncitori în caz de boală sau accidente, pensii, reglementau raporturile între patroni şi salariaţi etc. Programul asigurărilor sociale iniţiat de Bismarck era cel mai avansat din acea vreme.
Ca şi în cazul catolicilor, represiunile şi programul social a lui Bismarck nu au oprit creşterea influenţei socialiştilor. După demiterea lui în 1890, "Legea antisocialistă" a fost anulată, partidul obţinând la noile alegeri aproape un milion de voturi.
Ca şi în cazul catolicilor, represiunile şi programul social a lui Bismarck nu au oprit creşterea influenţei socialiştilor. După demiterea lui în 1890, "Legea antisocialistă" a fost anulată, partidul obţinând la noile alegeri aproape un milion de voturi.
Unificarea Germaniei şi adoptarea Constituţiei.
Puncte-cheie: 1864, 1866, 1870-71. Otto von Bismark a venit la putere (1862) cu ideea de a consolida statele germane într-o uniune în jurul Prusiei. Iar în planurile sale intra, iniţial, anexarea ducatelor Schleswig şi Holstein, aparţinând, la acel moment, DEN. Momentul potrivit pt aceasta a apărut după ce în 1863 noul rege danez promovează o constituţie unitară ce acoperea şi aceste ducate, lucru c a provocat nemulţumirea societăţii germane. Asigurându-se din timp d neutralitatea RU, a FR (care era implicată într-o aventură în Mexic), fiind sigur că M.BRIT nu va face nimic fără susţinerea unei puteri d p continent, Bismark a atacat, la 1.II.1864, DEN. A-Ung a acţionat în unison. Militarismul prusac şi-a demonstrat efectivitatea şi DEN a fost învinsă rapid, dar apoi Bismark caută un casus belli fostului său aliat temporar şi concurent permanent în treburile germane – AUSTR. Pregătirile d război mergeau intens, iar Bismark pregătea situaţia dpdv diplomatic. Multe depindeau d situaţia internaţională. Cel m/dificil era să s asigure de neutralitatea FR. Pt aceasta Cancelarul, ca şi în alte cazuri, nu s-a scumpit la promisiuni: a oferit lui Napoleon III părţi din Bavaria Renană şi Hessen. Neutralitatea RU era garantată şi fără compensaţii. Marele Stat Major a pregătit o lovitură puternică într-o singură direcţie –împotriva AUSTR, şi atunci când s-a declarat războiul (1866) şi s-a lovit – efectul a fost puternic – armata austriacă a fost înfrântă la Sadova. Moltke şi generalii săi erau gata a merge spre Viena, dar Bismark i-a oprit, din considerente strategice. Înfrângerea AUSTR=lichidarea pretenţiilor sale la hegemonie între statele germane. Încheind pacea cu AUSTR, Prusia a trecut la Actul 3 al unificării GER, fără a pierde mult timp. Practic, ultima etapă consta din a alătura Uniunii Nord-Germane 4 state din Sud, rămase independente – Bavaria, Würtenberg, Baden şi Hessen. FR nu putea să admită posibilitatea ca la graniţele sale estice să apară o GER unită şi puternică. În plus, Napoleon III nu primise recompensa promisă d l războiul austro-german. Bismark a început a s îngrijora că situaţia internaţională ar putea favoriza crearea unei alianţe între AUSTR p care numai c o bătuse şi FR p care s pregătea s-o bată. Dar guvernul d l Viena a promis FR neutralitatea sa în conflict. Bismark era mulţumit – acum s-a concentrat p asigurarea bunăvoinţei RU, M.BRIT şi IT, şi pt a compromite FR în ochii acestora. Moltke pregătea războiul cu FR de mult timp, dpdv strategic, iar Bismark a asigurat condiţiile diplomatice necesare acestuia. Moltke protesta împotriva acestei „pierderi d timp”, în condiţiile în care planul agresiunii exista deja în 1867, dar Bismark totuşi a asigurat atacul p un singur front – asigurându-se d neutralitatea statelor europene. În vara lui 1870 pregătirile Prusiei erau complete. Casus belli a fost ales neînţelegerea cu FR asupra alegerii prinţului Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen ca rege al Spaniei. FR a protestat vehement: 2 vecini Hohenzollern! În timpul negocierilor franco-prusace la nivel înalt - fără participarea lui Bism – acesta a interpelat una dintre depeşele oficiale şi i-a modificat textul, provocând astfel, declaraţia d război a lui Napoleon III. Planul prusac consta dintr-o victorie rapidă printr-un atac-fulger, atât pt a nu-şi lăsa descoperite hotarele E şi S, cât şi pt a produce o impresie izbitoare celorlalte MPs şi a preveni mişcările din partea lor. Înfrângerea armatei regulate franceze nu a însemnat şi finalul războiului, forţele de gherilă franceze – frantinerii – au opus o rezistenţă puternică, dând complicaţii comandamentului ordonat al prusacilor. După c armata prusacă a distrus principalele forţe ale FR, la 18.I.1871, la Versailles, în sala d ceremonii a lui Ludovic XIV, regele Prusiei a fost intitulat împărat al GER. La ceremonie au participat doar cnezii germani şi generalii armatei. Astfel, pe teritoriul FR, în ochii inamicului înfrânt, a fost încheiată formarea celui de-al 2a reich german, triumful militarismului prusaco-german. Nu în zadar, m/târziu, această unificare a fost catalogată drept „înfăptuită prin foc şi sânge”.
Viaţa economică şi lupta politică a Germaniei la începutul sec. XX.
Dezvoltarea economică a Germaniei a avut drept rezultat crearea unui ansamblu economic german omogen. Imperiul avea o largă piaţă internă, industrie şi agricultură avansată, o perfectă reţea de comunicaţii. Germania a continuat să se dezvolte cu ritmuri rapide. La începutul sec. al XX-lea ponderea ei în producţia industrială mondială a depăşit 16%, iar în 1910 ea a întrecut la acest indice Anglia şi s-a plasat pe primul loc în Europa şi pe cel de-al doilea în lume, după SUA. In industria germană au avut loc schimbări structurale de ordin major. Ele erau condiţionate de procesele de concentrare a producţiei şi capitalurilor. Cele mai răspândite forme de monopoluri germane erau cartelurile şi sindicatele. Unele dintre ele aveau proporţii enorme. Astfel sindicatul de extracţie a cărbunelui Rin-Westfalia controla mai mult de 68% din acesta ramură. Un proces asemănător avea loc şi în domeniul bancar. Evoluţia rapidă a economiei a avut importante urmări demografice şi sociale. Numărul proletarilor a crescut la peste 11 milioane. A fost rezultatul unui amplu proces de urbanizare. A crescut polarizarea socială, fapt care genera tensiuni. Muncitorii creează numeroase organizaţii sindicale, care aveau menirea să le apere interesele. Numărul membrilor acestora a crescut în 1913 la aproape 3 mii. Şi întreprinzătorii se întrunesc în asociaţii. În 1913 socialiştii aveau una din cele mai numeroase fracţiuni în Reichstag deţinând 110 mandate ca rezultat al votului a 4,2 mln. de alegători. În acelaşi timp, mişcarea socialistă nu a fost atât de uniformă ca în perioada precedentă. O parte din conducătorii săi, numiţi revizionişti, în frunte cu E. Bernstein, renunţă la ideile marxiste radicale ale revoluţiei socialiste. Ei optau pentru o social-democraţie care luptă pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale muncitorilor şi democratizarea sistemului politic. La începutul sec. al XX-lea Germania provoca şi se implica în numeroase crize internaţionale, fiecare dintre ele anticipând războiul. In anii '90 teritoriile coloniilor germane depăşeau ca suprafaţă de 5 ori teritoriul Germaniei, dar, în acelaşi timp, erau de 12 ori mai mici decât posesiunile coloniale engleze. Wilhelm al II-lea considera aceasta o "nedreptate istorică" şi cerea insistent neîmpărţirea coloniilor. El pretindea o poziţie dominantă în Europa, extinderea posesiunilor coloniale în Asia, Africa şi Oceania, consolidarea influenţei în Balcani şi Orient. Lozinca uDrang nacîi Osten" (înaintarea către est) a redevenit de actualitate. în 1900 trupele germane au participat la reprimarea răscoalei din China, unde obţinuseră propriile teritorii. Pretenţiile asupra Marocului au dus la ciocniri diplomatice cu Franţa. Divergenţele în alte regiuni, cursa înarmărilor şi construcţia noii flote militare germane au ascuţit contradicţiile anglo-germane. Pretenţiile de dominaţie mondială ("Weltpolitik"') erau susţinute de o amplă companie de propagare a ideilor şoviniste. Germanilor li se insufla ura faţă de minorităţile naţionale şi faţă de vecinii slavi şi latini. Toate acestea au dus la izbucnirea primului război mondial.
Politica externă a cancelarului Otto von Bismark.
Din punct de vedere al politicii externe, perioada de aflare la guvernare a lui Bismark poate fi divizată în 4 etape: 1863-1871: unificarea Germaniei; 1871-1880: consolidarea poziţiei internaţionale a Imper. German; 1880-1884: începutul expansiunii coloniale; 1885-1890: expansiune colonială activă. În perioada 1871-1890 pârghiile de politică externă a Imperiului German s-au aflat în mânile cancelarului Otto von Bismarck. După pacea de la Frankfurt-1871, principalul scop al activităţii diplomatice bismarkiene a constat în consolidarea hegemoniei germane pe continentul european. Pt realizarea acestei priorotăţi, cancelarul german a stabilit următoatele direcţii în plan politiv extern: Slăbirea forţelor politice interne ale Franţei; Izolarea Franţei pe arena internaţională; Consolidarea relaţiilor cu Rusia; Ameliorarea raporturilor cu Austro-ungaria; Accesul la pieţele de desfacere europene şi mondiale; Atragerea Italiei într-o viitoare alianţă monarhică. Bismarck a depus eforturi pentru a nu permite crearea unei alianţe franco-ruse, care ar fi putut deteriora poziţia Germaniei în plan internaţional. În 1873, în urma eforturilor depuse de Bismarck, a fost creată Alianţa celor 3 împăraţi: un pact consultativ al Germaniei, Rusiei şi Austro-ungariei, care nu a fost durabil, dar pentru moment a reuşit să menţină Franţa în izolare. În anii 70-80 raporturile franco-germane au avut un caracter deosebit de tensionat datorită înfrângerii suferite de Franţa în 1871 şi pierderea de către aceasta a Alsaciei şi Lorenei. În timpul războiului ruso-turc din 1877-1878, Bismarck a ocupat o poziţie ostilă Imperiului Ţarist şi a susţinut revendicările Marii Britanii Austro-ungariei privind revizuirea stipulaţiilor Tratatului de la San-Stefano. Bismarck a condus Congresul de la Berlin în 1878 în decursul căreia Rusia a fost lipsită de unele achiziţii pe care urma să le obţină prin Tratatul de la San-Stefano. Un rezultat al Crizei Orientale de la sf. anilor 70 a fost acutizarea contradicţiilor ruso-austriece şi ruso-germane, precum şi apropierea dintre Austro-ungaria şi Germania. Dat fiind faptul că Alianţa celor 3 împăraţi s-a destrămat definitiv în 1878, iar politica externă a Germaniei era orientată spre o colaborare cu Austro-ungaria, în 1879 Bismark a semnat un tratat de alianţă cu casa de habsburg. Tratatul era orientat atât împotriva Franţei, cât şi a Rusiei. În 1882 la tratat a aderat şi Italia, formîndu-se astfel, Tripla Alianţă. Concomitent, dorind să evite o apropiere franco-rusă şi profitând de acutizarea raporturilor ruso-britanice, Bismark a reuşit în 1881 să reînnoiască Alianţa celor 3 împăraţi, căreia i s-a conferit forma unui tratat de neutralitate a statelor semnatare. În anii 80-90 Imperiul german s-a încadrat în lupta pt reîmpărţirea sferelor de influenţă. Politica colonială a lui Bismark a avut un caracter incisiv, deoarece s-a limitat la acţiuni care să nu trezească dezacordul celor mai importante puteri coloniale. Prin promovarea unor relaţii cordiale cu Marea Britanie şi colaborările ocazionale cu Rep. Franceză, Germania amîna revanşa franceză împotriva Berlinului şi sporea confruntarea anglo-franceză în problemele coloniale, pregătind terenul pt o viitoare politică colonială de proporţii, care va demara după 1890, odată cu demiterea lui Bismark din funcţia de cancelar.
Revoluţia din anii 20-30 ai sec. al XIX-lea în statele italiene.
La sfârşitul celui de-al doilea deceniu al sec. al XLX-lea agitaţiile au depăşit cadrul organizatoric al societăţilor menţionate. în anul 1817a avut loc insurecţia de la Macerata, iar peste doi ani au început mişcările politice din Sicilia, care şi mai mult s-au intensificat sub influenţa evenimentelor din Spania, din anul 1820. Când au aflat de constituţia spaniolă, ofiţerii carbonari din garnizoana de la Nola, sub conducerea generalului Guglielmo Pepe, au iniţiat mişcarea pentru constituţie. Trupele credincioase regelui au fost înfrânte în zilele de 1 şi 2 iulie, revoluţionarii ocupând câteva centre importante. Sub presiunea manifestaţiilor din regat, la care au participat şi alte forţe sociale, regele Ferdinand al II-lea al Regatului Celor două Sicilii, a decis, la 6 iulie 1820, să formeze un guvern nou şi să adopte noua constituţie. La 1 octombrie 1820 se întrunea primul parlament al Siciliei, format pe baza noii constituţii. Din păcate, parlamentul nu avea o compoziţie unitar liberală, fiind împărţit în două tabere. Unii susţineau unirea cu Neapole, alţii erau pentru autonomie. Contradicţiile au şubrezit tabăra liberală şi astfel rezultatele dezbaterilor au fost sterile şi limitate. De altfel, regimul constituţional nu s-a menţinut prea mult. în martie 1821, cu ajutorul austriecilor, regele Ferdinand a abrogat regimul constituţional. La începutul anului 1821 în Piemont au avut loc mai multe manifestaţii, la care au participat studenţi şi alte grupări socio-profesionale. La 9 martie 1821, ofiţerii şi soldaţii carbonari din garnizoana Alessandria au pornit în marş spre capitală, având ca principală revendicare proclamarea unei constituţii după modelul celei din Spania. Cu acest prilej a apărut şi ideea unirii sub formă de regat - Regatul Italiei de Sus. Este de menţionat şi faptul că unii carbonari - San Marzano, Santarosa, Malta di Lisco ş.a. - au crezut că a sosit momentul pentru un război contra Austriei. Ideea nu este lipsită de importanţă, cu atât mai mult că se punea şi problema transformării revoltei în război popular.
Înfrângerea mişcării din Piemont a marcat, pentru un timp, triumful Restauraţiei în Italia. La Neapole au revenit Bourbonii, în Piemont a fost întărită legitimitatea, iar în celelalte state s-a revenit la starea din trecut. Situaţia a devenit atât de grea, încât opoziţia a fost nevoită să activeze după graniţă. Intr-o formă sau alta, mişcarea liberală italiană a existat şi aştepta un moment mai bun. Prilejul a fost oferit de revoluţia franceză din anul 1830.
Revoluţia franceză din anul 1830 i-a influenţat direct pe italieni, nu atât prin idei, cât prin faptul că dădea o lovitură principiului legitimităţii şi susţinătoarei acestuia — Sfânta Alianţă. Prima mişcare, după şirul celor din 1820-1821, s-a produs la Bologna (5 februarie 1831). Au urmat mişcările de la Modena, Parma, Romagna şi Umbrio. Din teritoriile eliberate s-a format o unitate administrativă denumită Provinciile Unite ale Italiei Centrale, cu capitala la Bologha. Este evident că mişcările au depăşit vechiul cadru al revendicărilor. Ele vizau schimbarea guvernelor, a conducătorilor (cetăţenii din Modena l-au alungat pe Francisc al I V-lea, iar la Parma s-a format un guvern local) şi eliberarea de sub dominaţia străină. O mare eroare a fost păstrarea regionalismului şi a municipalismului. La acestea se poate adăuga şi politica conservatoare a Papei Grigore al XVI-lea, urmaşul lui Pius al VlII-lea. El a refuzat să abandoneze, temporar, puterea şi să accepte reducerea controlului bisericii asupra administraţiei. Prin atitudinea sa, Papa a menţinut şi accentuat dispersarea.
Nereuşita mişcărilor a fost cauzată şi de situaţia internaţională. (Duelul franco-austriac, declaraţiile belicoase ale ţarului Rusiei, poziţia Angliei faţă de Zona Mediteranei reprezintă principalii factori ce caracterizează momentul respectiv.) Chiar şi aşa, situaţia putea fi exploatată, mai ales de către Piemont, dacă ar fi existat unitate între cercurile politice. Eşecul a însemnat şi discreditarea carboneriei, mai bine zis a tacticii complotului celor iniţiaţi, şi amânarea rezolvării problemei naţionale.
Înfrângerea mişcării din Piemont a marcat, pentru un timp, triumful Restauraţiei în Italia. La Neapole au revenit Bourbonii, în Piemont a fost întărită legitimitatea, iar în celelalte state s-a revenit la starea din trecut. Situaţia a devenit atât de grea, încât opoziţia a fost nevoită să activeze după graniţă. Intr-o formă sau alta, mişcarea liberală italiană a existat şi aştepta un moment mai bun. Prilejul a fost oferit de revoluţia franceză din anul 1830.
Revoluţia franceză din anul 1830 i-a influenţat direct pe italieni, nu atât prin idei, cât prin faptul că dădea o lovitură principiului legitimităţii şi susţinătoarei acestuia — Sfânta Alianţă. Prima mişcare, după şirul celor din 1820-1821, s-a produs la Bologna (5 februarie 1831). Au urmat mişcările de la Modena, Parma, Romagna şi Umbrio. Din teritoriile eliberate s-a format o unitate administrativă denumită Provinciile Unite ale Italiei Centrale, cu capitala la Bologha. Este evident că mişcările au depăşit vechiul cadru al revendicărilor. Ele vizau schimbarea guvernelor, a conducătorilor (cetăţenii din Modena l-au alungat pe Francisc al I V-lea, iar la Parma s-a format un guvern local) şi eliberarea de sub dominaţia străină. O mare eroare a fost păstrarea regionalismului şi a municipalismului. La acestea se poate adăuga şi politica conservatoare a Papei Grigore al XVI-lea, urmaşul lui Pius al VlII-lea. El a refuzat să abandoneze, temporar, puterea şi să accepte reducerea controlului bisericii asupra administraţiei. Prin atitudinea sa, Papa a menţinut şi accentuat dispersarea.
Nereuşita mişcărilor a fost cauzată şi de situaţia internaţională. (Duelul franco-austriac, declaraţiile belicoase ale ţarului Rusiei, poziţia Angliei faţă de Zona Mediteranei reprezintă principalii factori ce caracterizează momentul respectiv.) Chiar şi aşa, situaţia putea fi exploatată, mai ales de către Piemont, dacă ar fi existat unitate între cercurile politice. Eşecul a însemnat şi discreditarea carboneriei, mai bine zis a tacticii complotului celor iniţiaţi, şi amânarea rezolvării problemei naţionale.
Situaţia social-economică şi politică a statelor italiene în sec. al XVIII-lea - prima jum. a sec. al XIX-lea.
Situaţia statelor italiene era mai complicată decât a celor germane. Vechiul regat al Romei, era dezmembrat în mai multe state, care nu aveau nimic comun între ele, cu excepţia limbii. Împărţirea teritorială a lui a însemnat, politic, dominaţia Imperiului Habsburgic, a dinastiei de Savoia şi a Bourbonilor spanioli şi, a statului papal. Situaţia statelor italiene era considerată, pe bună dreptate, „un pas înapoi în comparaţie cu perioada napoleoniană’’. Acest fapt a cauzat stagnarea, în primul rând, în economie. Cele mai bogate provincii, erau sub ocupaţie austriacă, iar întoarcerea la sistemul mai multor bariere vamale îi priva pe italieni de o unitate economică. Revenirea la principiile vechiului regim, pe baza Restauraţiei, susţinută de marile puteri, nu s-a făcut la fel în toate statele italiene. A doua caracteristică a situaţiei politice italiene este dată de apariţia şi dezvoltarea opoziţiei politice. Aceasta s-a manifestat, în primul rând, prin mişcarea carbonarilor. Asociaţia „Carboneria" a apărut în regiunile din sud şi avea ca obiectiv reformele şi eliberarea naţională. În acelaşi timp, în zonele nordice, liberalii s-au grupat înjurul ziarului „IL Conciliatore", fondat şi condus de către Silvio Pellico. În anul 1817a avut loc insurecţia de la Macerata, iar peste doi ani au început mişcările politice din Sicilia, care şi mai mult s-au intensificat sub influenţa evenimentelor din Spania, din anul 1820. Insurecţia siciliana a avut o mare influenţă asupra întregii peninsule. Ea a fost urmată, la scurt timp, de mişcarea din Piemont. Faptul că Piemont nu se afla sub dominaţie străină a permis ca aici liberalismul să fie mai avansat. La începutul anului 1821 în Piemont au avut loc mai multe manifestaţii, la care au participat studenţi şi alte grupări socio-profesionale. Cu acest prilej a apărut şi ideea unirii sub formă de regat - Regatul Italiei de Sus. In ziua de 11 martie, trupele comandate de Ferrero au ajuns în faţa oraşului Torino. Victor Emanuel I a fost obligat să proclame constituţia. Cu ajutorul Austriei, sub oblăduirea Sfintei Alianţe, în a doua jumătate a lunii martie 1821, Carlo Felice a început represaliile. Procesele intentate membrilor Carboneriei s-au încheiat cu multe condamnări. Înfrângerea mişcării din Piemont a marcat, pentru un timp, triumful Restauraţiei în Italia. Revoluţia franceză din anul 1830 i-a influenţat direct pe italieni, nu atât prin idei, cât prin faptul că dădea o lovitură principiului legitimităţii şi susţinătoarei acestuia - Sfânta Alianţă. Au urmat mişcările de la Modena, Parma, Romagna şi Umbrio. Este evident că mişcările au depăşit vechiul cadru al revendicărilor. Ele vizau schimbarea guvernelor, a conducătorilor şi eliberarea de sub dominaţia străină. Acţiunile nu au reuşit. După 1831 problema naţională va ieşi pe prim-plan. Noua fază purta numele de „Risorgimento". Iniţiatorul şi conducătorul mişcării a fost Giuseppe Mazzini. Programul prevedea formarea şi stabilirea în Italia a unor grupuri de idealişti care acceptau să se sacrifice pentru cauza generală. Eşecul acestor mişcări a fost suportat şi de către Mazzini. In anul 1834 el a fost exilat la Berna. Aici a întemeiat organizaţia „Tânăra Europă", al cărei sediu va fi stabilit, din anul 1836, la Londra. Anume în această perioadă Mazzini îşi expune ideile sale politice. Acţiunile şi mişcările care s-au ţinut lanţ după anul 1815 au adus italienii la revoluţia din 1848. Cu toate greutăţile, puţin, dar se înregistrează o evoluţie economică, care îi desparte de trecut. Sc dezvoltă industria, mai ales cea textilă. Mişcările respective au provocat modificări. Succesorul Papei Grigore al XVI-lea, Pius al IX-lea, deschide seria reformelor. La 17 iulie 1846 el i-a amnistiat pe toţi condamnaţii politici. Sub presiunea populaţiei, condusă de un adevărat tribun, Brunetti, Papa a făcut şi alte concesii. A acordat libertate presei, a permis intrarea laicilor în administraţia publică, a creat un consiliu de miniştri. Punerea în aplicare a proiectelor a fost făcută însă cu întârziere din cauza intervenţiei Austriei. Invocând art. 103 al Tratatului de la Viena, Mettemich a decis intervenţia militară. La 16 iulie 1847 a fost ocupat oraşul Ferrara. în aceste condiţii, mişcarea italiană a devenit generală. Lupta se ducea pentru obţinerea libertăţilor social-politice şi rezolvarea problemei naţionale. La intervenţia Papei, trupele austriece s-au retras.
Unificarea Italiei şi semnificaţia ei istorică.
După înfrângerea revoluţiei din anii 1848-1849, Italia a rămas fărâmiţată, aflându-se, în mare parte, subjug străin. Lombardia şi Veneţia continuau să facă parte din Imperiul Habsburgic. în Parma, Modena şi Toscana au fost restabiliţi, cu ajutorul armatei austriece, monarhii, care în curând au anulat constituţiile din 1848. Armatele habsburgice au ocupat Romagna, care făcea parte din Statul Papal. Papa Pius al IX-lea a obţinut ca trupele franceze să rămână la Roma. în toate aceste state s-a stabilit un regim autoritar.Desigur, fărâmiţarea Italiei şi politica conservatoare a monarhilor limitau ascensiunea economică a statelor italiene.Se consolida burghezia şi nobilimea liberală, care era interesată în formarea Statului Unificat Italian, eliberat de dependenţa austriacă. Se forma o piaţă unică. Toate acestea au contribuit la formarea condiţiilor optime pentru unificarea Italiei şi eliberarea ei de sub jugul Imperiului Habsburgic.
La 13 octombrie au avut loc noi demonstraţii de stradă şi o nouă consfătuire, la care Garibaldi, Crispi, Cattaneo au propus convocarea Adunării Constituante, în vederea formării unui stat democratic. însă împotrivirea lui Pallavicino şi Conforti, ca şi apelul semnat de o mie de gardişti care insistau să fie organizat plebiscitul, i-au făcut să cedeze. Garibaldi şi gruparea de stânga, sub influenţa lui Mazzini, şi-au concentrat forţele asupra luptei pentru unificare. Ei au reuşit să formeze o armată care a distrus Vechiul Regim din Regatul Napolitan. în acelaşi timp, ei n-au acordat importanţa cuvenită luptei politice.
Desigur, pe lângă factorul intern, un rol important l-au jucat şi factorii externi. împotriva Italiei democratice a acţionat aproape întreaga Europă. Austria s-ar fi folosit de situaţie pentru a-şi păstra dominaţia în peninsula Apenină. Napoleon al III-lea ar fi putut face un joc de amploare, urmărind să-şi supună Italia. Chiar şi Anglia, urmând politica „izolării splendide", a susţinut Campania „miei" lui Garibaldi, şi intervenţia armatelor piemonteze în Marco şi Umbria, considerând că formarea unui stat italian puternic va contribui la menţinerea echilibrului european. Ea susţinea poziţia Austriei şi avea o atitudine negativă faţă de democraţi. Desigur, între marile puteri existau serioase contradicţii, pe care Cavour, un politic iscusit, ştia să le folosească.
Plebiscitul de la 21 octombrie a aprobat alipirea Neapolelui şi Siciliei la Regatul Sardinian. Astfel, Ia sfârşitul anului 1860 Italia (în afară de Roma şi Veneţia) era unificată. Parlamentul, convocat la Torino la 17 martie 1861, a proclamat formarea Regatului Ita¬lian în frunte cu regele Victor Emanuel al II-lea.
Liberalii moderaţi au preluat puterea. Slăbiciunea Partidului Acţiunii, nerezolvarea problemei agrare — fapt care a îndepărtat ţăranii — au asigurat victoria liberalilor şi alipirea la Regatul Sardiniei a statelor eliberate.
Gruparea liberalilor moderaţi a fost numită „Dreapta Istorică". Un ajutor important l-au acordat liberalilor Franţa şi Anglia.
Prevederile constituţionale din Piemont au fost aplicate în sudul ţării, ceea ce a permis unificarea legislaţiei, a sistemului judiciar, vamal, a sistemului de măsuri şi greutăţi, a deschis calea spre apropierea economică a teritoriilor fărâmiţate. Construirea rapidă a căilor ferate a stabilit legături între diferitele regiuni ale Italiei. Se forma o piaţă naţională italiană.
Statul italian unificat s-a confruntat la început cu probleme grele. A izbucnit o răscoală amplă a ţărănimii italiene, din cauză că guvernul anulase decretul de la 1 ianuarie 1861 privind împărţirea pământurilor obştilor.
Atâta vreme cât Papa păstra puterea sprijinindu-se pe soldaţii lui Napoleon al III-lea, Italia se găsea în dependenţă de Franţa.
În iunie 1861, la scurtă vreme după formarea Regatului Italian, a murit pe neaşteptate contele de Cavour. Perioada ce a urmat s-a caracterizat printr-o instabilitate guvernamentală (în decurs de 9 ani s-au schimbat 9 guverne).
Victor Emanuel al II-lea a încercat să unifice Italia pe calea războaielor şi a manevrelor diplomatice. El a acceptat propunerea Prusiei de a participa la războiul contra Imperiului Austriac, cu condiţia să i se retrocedeze Veneţia.
După Tratatul de pace de la Viena a urmat procedura înjositoare de transmitere a Veneţiei către Prusia, care apoi a cedat-o Italiei. Tratatul de pace de la Veneţia a provocat revolte în Italia. Garibaldi şi democraţii nu au recunoscut condiţiile tratatului, însă Victor Emanuel s-a supus condiţiilor dictate de Prusia şi Austria. Astfel, în afara graniţelor rămânea numai Roma.
Abia în 1870, ca rezultat al Războiului franco-prusian şi al înfrângerii de la Sedan, corpul francez a fost rechemat din Roma. La 20 septembrie 1870, armatele italiene, după o scurta bătălie, au intrat în Roma, care din vara anului 1871 a devenit capitala Italiei.
Imediat după luarea Romei parlamentul italian a adoptat o lege care prevedea inviolabilitatea papei şi un subsidiu în favoarea acestuia în sumă de 3 milioane lire anual. Papa a păstrat palatul de la Vatican, dar, fiind nemulţumit, s-a declarat „prizonierul veşnic al statului italian".
Astfel, s-a desăvârşit formarea statului naţional italian. S-a pus capăt dependenţei Italiei de Austria şi de puterea laică a Papei.
Soluţionarea problemei istorice a ţării - unificarea - a deschis calea spre progresul social şi spre formarea naţiunii italiene.
La 13 octombrie au avut loc noi demonstraţii de stradă şi o nouă consfătuire, la care Garibaldi, Crispi, Cattaneo au propus convocarea Adunării Constituante, în vederea formării unui stat democratic. însă împotrivirea lui Pallavicino şi Conforti, ca şi apelul semnat de o mie de gardişti care insistau să fie organizat plebiscitul, i-au făcut să cedeze. Garibaldi şi gruparea de stânga, sub influenţa lui Mazzini, şi-au concentrat forţele asupra luptei pentru unificare. Ei au reuşit să formeze o armată care a distrus Vechiul Regim din Regatul Napolitan. în acelaşi timp, ei n-au acordat importanţa cuvenită luptei politice.
Desigur, pe lângă factorul intern, un rol important l-au jucat şi factorii externi. împotriva Italiei democratice a acţionat aproape întreaga Europă. Austria s-ar fi folosit de situaţie pentru a-şi păstra dominaţia în peninsula Apenină. Napoleon al III-lea ar fi putut face un joc de amploare, urmărind să-şi supună Italia. Chiar şi Anglia, urmând politica „izolării splendide", a susţinut Campania „miei" lui Garibaldi, şi intervenţia armatelor piemonteze în Marco şi Umbria, considerând că formarea unui stat italian puternic va contribui la menţinerea echilibrului european. Ea susţinea poziţia Austriei şi avea o atitudine negativă faţă de democraţi. Desigur, între marile puteri existau serioase contradicţii, pe care Cavour, un politic iscusit, ştia să le folosească.
Plebiscitul de la 21 octombrie a aprobat alipirea Neapolelui şi Siciliei la Regatul Sardinian. Astfel, Ia sfârşitul anului 1860 Italia (în afară de Roma şi Veneţia) era unificată. Parlamentul, convocat la Torino la 17 martie 1861, a proclamat formarea Regatului Ita¬lian în frunte cu regele Victor Emanuel al II-lea.
Liberalii moderaţi au preluat puterea. Slăbiciunea Partidului Acţiunii, nerezolvarea problemei agrare — fapt care a îndepărtat ţăranii — au asigurat victoria liberalilor şi alipirea la Regatul Sardiniei a statelor eliberate.
Gruparea liberalilor moderaţi a fost numită „Dreapta Istorică". Un ajutor important l-au acordat liberalilor Franţa şi Anglia.
Prevederile constituţionale din Piemont au fost aplicate în sudul ţării, ceea ce a permis unificarea legislaţiei, a sistemului judiciar, vamal, a sistemului de măsuri şi greutăţi, a deschis calea spre apropierea economică a teritoriilor fărâmiţate. Construirea rapidă a căilor ferate a stabilit legături între diferitele regiuni ale Italiei. Se forma o piaţă naţională italiană.
Statul italian unificat s-a confruntat la început cu probleme grele. A izbucnit o răscoală amplă a ţărănimii italiene, din cauză că guvernul anulase decretul de la 1 ianuarie 1861 privind împărţirea pământurilor obştilor.
Atâta vreme cât Papa păstra puterea sprijinindu-se pe soldaţii lui Napoleon al III-lea, Italia se găsea în dependenţă de Franţa.
În iunie 1861, la scurtă vreme după formarea Regatului Italian, a murit pe neaşteptate contele de Cavour. Perioada ce a urmat s-a caracterizat printr-o instabilitate guvernamentală (în decurs de 9 ani s-au schimbat 9 guverne).
Victor Emanuel al II-lea a încercat să unifice Italia pe calea războaielor şi a manevrelor diplomatice. El a acceptat propunerea Prusiei de a participa la războiul contra Imperiului Austriac, cu condiţia să i se retrocedeze Veneţia.
După Tratatul de pace de la Viena a urmat procedura înjositoare de transmitere a Veneţiei către Prusia, care apoi a cedat-o Italiei. Tratatul de pace de la Veneţia a provocat revolte în Italia. Garibaldi şi democraţii nu au recunoscut condiţiile tratatului, însă Victor Emanuel s-a supus condiţiilor dictate de Prusia şi Austria. Astfel, în afara graniţelor rămânea numai Roma.
Abia în 1870, ca rezultat al Războiului franco-prusian şi al înfrângerii de la Sedan, corpul francez a fost rechemat din Roma. La 20 septembrie 1870, armatele italiene, după o scurta bătălie, au intrat în Roma, care din vara anului 1871 a devenit capitala Italiei.
Imediat după luarea Romei parlamentul italian a adoptat o lege care prevedea inviolabilitatea papei şi un subsidiu în favoarea acestuia în sumă de 3 milioane lire anual. Papa a păstrat palatul de la Vatican, dar, fiind nemulţumit, s-a declarat „prizonierul veşnic al statului italian".
Astfel, s-a desăvârşit formarea statului naţional italian. S-a pus capăt dependenţei Italiei de Austria şi de puterea laică a Papei.
Soluţionarea problemei istorice a ţării - unificarea - a deschis calea spre progresul social şi spre formarea naţiunii italiene.
Economia Americii Latine în perioada colonială.
La începutul epocii moderne cea mai mare parte a Americii (o parte a Americii de Nord, America Centrală, America de Sud, insulele din Marea Caraibilor) erau colonii ale Spaniei. Portugalia stăpânea Brazilia. Unele teritorii neînsemnate, dar importante pentru întreţinerea bazelor maritime aparţineau Angliei, Franţei şi Olandei. Din punct de vedere economic coloniile latino-americane erau foarte înapoiate. Locuitorii se ocupau cu agricultura şi vităritul, dar aceste ramuri ale economiei nu erau stimulate de colonizatori. Aproape toate pământurile arabile aparţineau moşierilor şi plantatorilor creoli. Ei cultivau, folosind munca sclavilor, trestie de zahăr, cafea, bumbac, indigo şi altele, prin exportul cărora comercianţii monopolişti şi guvernul spaniol acumulau venituri foarte mari. Industria coloniilor era slab dezvoltată. Metropola interzicea producţia şi prelucrarea fierului. în schimb, mai ales în Mexic şi Peru, se extrăgea mult aur şi argint, iar în Brazilia - aur şi diamante, comercializate în lumea întreagă. Veniturile metropolei şi ale stăpânilor de mine erau fabuloase. Economia coloniilor portugheze era în mare măsură sub influenţa Angliei. Coloniştii nu aveau dreptul de a face comerţ cu statele străine şi de aceea se ocupau cu comerţul de contrabandă. Politica economică a metropolei ducea la stagnarea dezvoltării capitalismului în colonii. Populaţia coloniilor era lipsită de drepturi politice. Puterea supremă aparţinea vice-regilor, numiţi de rege. Ei conduceau coloniile cu ajutorul guvernatorilor de provincii. Funcţia administraţiei consta în strângerea impozitelor şi respectarea legilor coloniale, adoptate de metropolă, precum şi în îmbogăţirea administraţiei, în rândurile căreia domnea corupţia.
In Brazilia regimul social-economic se baza pe sclavie. Populaţia coloniilor plătea mari impozite şi în folosul bisericii catolice, carcera ocrotită de stat şi aplica pe larg inchiziţia. În coloniile engleze, franceze, precum şi colonia engleză Surinam, pământurile arabile le aparţineau plantatorilor albi, aristocraţilor şi comercianţilor bogaţi, care cultivau mai ales trestia de zahăr. Majoritatea populaţiei din aceste colonii o alcătuiau sclavii negri. Coloniile erau conduse de guvernatori, numiţi de metropolă. în administraţia locală rolul principal îl jucau plantatorii bogaţi. Coloniile plăteau anual un anumit impozit în vistieria metropolei.
In Brazilia regimul social-economic se baza pe sclavie. Populaţia coloniilor plătea mari impozite şi în folosul bisericii catolice, carcera ocrotită de stat şi aplica pe larg inchiziţia. În coloniile engleze, franceze, precum şi colonia engleză Surinam, pământurile arabile le aparţineau plantatorilor albi, aristocraţilor şi comercianţilor bogaţi, care cultivau mai ales trestia de zahăr. Majoritatea populaţiei din aceste colonii o alcătuiau sclavii negri. Coloniile erau conduse de guvernatori, numiţi de metropolă. în administraţia locală rolul principal îl jucau plantatorii bogaţi. Coloniile plăteau anual un anumit impozit în vistieria metropolei.
Structura statală a Italiei în ultima treime a sec. al XIX-lea- înc. sec. XX.
Regimul politic din Italia în perioada 1870-1915 poate fi apreciat drept liberal. Timp de două decenii după 1870, a fost linişte în ţară şi s-a înregistrat o creştere economică, dar după anul 1890 au apărut proteste populare care au luat amploare. La începutul secolului trecut liberalismul avea să se confrunte cu catolicismul politic, socialismul şi naţionalismul.Regimul parlamentar de la Roma urma să îndepărteze tirania locală a marilor proprietari funciari, iar introducerea treptată a învăţământului laic de stat avea să contribuie la înfrângerea influenţei atât de puternice a Bisericii catolice. în scopul democratizării vieţii politice, în anii 1882 şi 1912 au fost adoptate noi legi electorale care au lărgit dreptul de vot. Reforma din 1912 a acordat dreptul de vot universal bărbaţilor. Numărul alegătorilor s-a mărit de la 3 la peste 8,7 mii. Până la 1876, Italia a fost condusă de "liberai-conservatori", aşa-numita Dreaptă (Destra). Aceştia au consolidat noul stat prin măsurile adoptate şi au încercat să limiteze influenţa Papei în politica internă. Suveranul Pontif, nemulţumit de restrângerea puterii sale laice la Vatican, îndemna mereu credincioşii catolici să boicoteze viaţa publică a tânărului stat. Autorităţile au desfiinţat multe organizaţii catolice şi au secularizat domeniile ecleziastice. După 1876, conducerea a revenit liberalilor de stânga, mulţi dintre ei garibaldieni şi republicani. Figura politică centrală a perioadei a fost Agostino Depretis. El a promovat în politică stilul Trans-formismo, o orientare moderată şi o cale evolutivă în dezvoltarea social-economică.
Reforma electorală din 1882 a lărgit dreptul de vot al ştiutorilor de carte şi a contribuit astfel la continuarea drumului spre democratizare. Apar noi partide politice, inclusiv muncitoreşti. In anul 1882 s-a creat Partidul Muncitoresc Independent Italian, iar peste 10 ani — Partidul Maselor Muncitoare Italiene (din 1895 Partidul Socialist Italian). In iulie 1887, a murit pe când se afla în funcţie primul ministru Depretis, fapt care a favorizat preluarea puterii de către Francesco Crispi. Conducând ţara, el s-a dovedit a fi un abil om politic, reuşind să atenueze criza care măcina liberalii italieni. în timpul guvernării sale, în Sicilia au apărut Fasciue, iar mişcarea muncitorească dominată de socialişti şi anarhişti a luat mari proporţii. In 1894 acestea au fost anihilate şi peste 1000 de persoane au fost deportate. F. Crispi a introdus un tarif vamal protecţionist, care a nemulţumit mulţi membri ai elitei economice italiene. înfrângerea în campania militară declanşată în Etiopia a dus la sfârşitul brusc al carierei politice a lui F. Crispi în anul 1896.
In următoarea perioadă a dominat figura politică a liberalului Giovanni Giolitti. Ca ministru de interne şi apoi ca prim-ministru între anii 1903-1914, cu unele întreruperi, el a încercat măsuri de apropiere între clasa politică şi masele italiene. Reformele sociale şi cele în domeniul muncii, ca şi reforma electorală, au fost paşi pe calea modernizării societăţii italiene.
Reforma electorală din 1882 a lărgit dreptul de vot al ştiutorilor de carte şi a contribuit astfel la continuarea drumului spre democratizare. Apar noi partide politice, inclusiv muncitoreşti. In anul 1882 s-a creat Partidul Muncitoresc Independent Italian, iar peste 10 ani — Partidul Maselor Muncitoare Italiene (din 1895 Partidul Socialist Italian). In iulie 1887, a murit pe când se afla în funcţie primul ministru Depretis, fapt care a favorizat preluarea puterii de către Francesco Crispi. Conducând ţara, el s-a dovedit a fi un abil om politic, reuşind să atenueze criza care măcina liberalii italieni. în timpul guvernării sale, în Sicilia au apărut Fasciue, iar mişcarea muncitorească dominată de socialişti şi anarhişti a luat mari proporţii. In 1894 acestea au fost anihilate şi peste 1000 de persoane au fost deportate. F. Crispi a introdus un tarif vamal protecţionist, care a nemulţumit mulţi membri ai elitei economice italiene. înfrângerea în campania militară declanşată în Etiopia a dus la sfârşitul brusc al carierei politice a lui F. Crispi în anul 1896.
In următoarea perioadă a dominat figura politică a liberalului Giovanni Giolitti. Ca ministru de interne şi apoi ca prim-ministru între anii 1903-1914, cu unele întreruperi, el a încercat măsuri de apropiere între clasa politică şi masele italiene. Reformele sociale şi cele în domeniul muncii, ca şi reforma electorală, au fost paşi pe calea modernizării societăţii italiene.
Constituirea Antantei.
După ce, în 1902, a fost semnat un acord anglo-japonez, care i-a dat Marii Britanii garanţii în Orientul Îndepărtat, cercurile diplomatice engleze au început să nu mai vadă o necesitate stringentă în ameliorarea relaţiilor cu Germania, demonstrându-şi deschis poziţia ostilă faţă de calea ferată spre Bagdad, care ar fi deschis Germaniei calea de acces spre India. Astfel, între Anglia şi Germania lua amploare lupta pentru reîmpărţirea sferelor de influenţă. Raporturile antagoniste pe care le avea Imperiul Britanic cu cel German a determinat autorităţile de la Londra să se apropie de vechea sa rivală-Franţa şi, după posibilităţi-cu Rusia. Anglia nu dorea să cedeze Germaniei posesiunile sale coloniale, iar prin intermediul unui acord cu Franţa şi Rusia, diplomaţia britanică spera s-o lipsească pe Germania de posibilitatea de a manevra în baza contradicţiilor anglo-ruse şi anglo-franceze. Declanşarea războiului ruso-japonez a accelerat gruparea marilor puteri europene în jurul Angliei şi Germaniei. Regele Eduard al VII, de asemenea se pronunţa pentru semnarea unui acord de alianţă cu Franţa. În 1903, regele englez a efectuat o vizită la Paris, unde a vorbit mult despre faptul că trebuie să înceapă o nouă etapă în raporturile franco-engleze care trebuie să se bazeze pe colaborare şi ajutor mutual. Pentru Franţa, apropierea de Marea Britanie era mult mai stringentă, deoarece războiul din Extremul Orient a concentrat forţele Rusiei la hotarul de est al acesteia, Franţa rămânând singură faţă de Germania. În vara aceluiaşi an, preşedintele Republicii Franceze a efectuat o vizită de răspuns către regele Eduard VII, fiind însoţit de Dellcassee, principalul adept al apropierii anglo-franceze. Între Dellcassee şi şeful Foreign Office-ului britanic au demarat o serie de negocieri care au continuat şi după plecarea preşedintelui francez. În primul rând a apărut necesitatea de a înlătura contradicţiile coloniale, care creau dificultăţi în raporturile anglo-britanice. Din această cauză alianţa franco-britanică a avut un caracter de acord de împărţirea coloniilor. Acordul a fost semnat la 8 aprilie, 1904. Tratatul de formare a Antantei franco-britanice a avut un caracter deosebit de straniu; prima parte a documentului era destinată publicaţiei, iar cea de-a doua avea un caracter secret. În primul articol se specifica că guvernul francez nu va împiedica Marea Britanie să se implice în Egipt, urmând să fie stabilit un termen de ocupare a teritoriului egiptean de către englezi. În schimb, Londra permitea Franţei să ocupe o bună parte a Maroco-lui. Prin articolul 2 al documentului dat, Franţa se obliga să nu schimbe statutul politic al Maroc-ului, iar Anglia - să nu împiedice autorităţile franceze în administrarea teritoriului marocan. În articolele acordului secret, în contradicţie cu prevederile primului articol, se prevedea posibilitatea modificării statutului politic al Maroc-ului, cât şi al Egiptului. În acest fel, prin acordul din 8 aprilie, 1904, Anglia şi Franţa au împărţit aproape ultimele teritorii coloniale libere. Totodată, statele semnatare şi-au creat posibilitatea de a acţiona în comun împotriva Imperiului German. Din aprilie, 1905, Anglia şi Franţa au iniţiat, în cadrul acordului de alianţă din anul 1904, o serie de negocieri cu privire la colaborarea militară împotriva Germaniei. Astfel, prin acordul dintre Republica Franceză şi Marea Britanie, semnat în 1904, s-a încheiat o nouă etapă în procesul de formare a Antantei cordiale, care prin caracterul său reprezenta o reacţie de răspuns la crearea Triplei Alianţe şi la tendinţele hegemoniste ale Imperiului German.
Mişcarea anticolonială în Ţările Americii Latine şi începutul crizei sistemului colonial din regiune.
Exploatarea nemiloasă a popoarelor din America Latină, stagnarea dezvoltării economice, sclavia, lipsa drepturilor politice au fost cauzele care au dat naştere mişcării de eliberare a coloniilor. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, sistemul colonial din America Latină intrase în criză. Această criză a stimulat mişcarea de eliberare naţională din colonii. O mare influenţă asupra acestei mişcări a exercitat-o Războiul pentru independenţă al coloniilor engleze din America de Nord şi Marea Revoluţie franceză. În anii 1791-1803 a avut loc răscoala sclavilor negri de pe insula Haiti, condusă de fostul sclav - generalul Toussaint L'Ouverture. în urma răscoalei, la 1 ianuarie 1804, fosta colonie franceză şi spaniolă şi-a proclamat independenţa sub numele de Republica Haiti - primul stat suveran din Marea Caraibilor şi, totodată, prima în istorie republică locuită de negri. Aici a fost lichidată sclavia şi stabilită egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii.Evenimentele din Haiti au intensificat lupta de eliberare în celelalte colonii latino-americane, în care s-au încadrat plantatorii creoli, moşierii, stăpânii minelor, care suportau pagube din cauza crizei economice, legate de războaiele napoleoniene, şi erau lipsiţi de posibilitatea de a-şi Vinde liber producţia peste hotare. La lupta de eliberare au aderat de asemenea elementele burgheze, mai ales cele comerciale, şi tânăra intelectualitate, care propovăduia ideile Revoluţiei franceze despre egalitate şi suveranitatea poporului. Forţa conducătoare a mişcării de eliberare o alcătuiau creolii revoluţionari.
Un stimulent pentru intensificarea mişcării de eliberare au fost evenimentele din Spania - invazia franceză şi lupta revoluţionară de eliberare a poporului spaniol. Insă revoluţionarii spanioli nu aveau de gând să elibereze coloniile şi nici să le egaleze în drepturi cu metropola. Începând cu anul 1810, mişcarea de eliberare naţională a cuprins întreaga Americă Latină. Până în anul 1818, majoritatea coloniilor s-au eliberat şi s-au proclamat republici independente. Spaniolii au reuşit să lichideze independenţa majorităţii din ele.
în anii 1819-1826, ca rezultat al unui nou avânt al mişcării de eliberare naţională, în care au fost atraşi băştinaşii şi negrii, America Centrală şi de Sud (cu excepţia insulelor Cuba şi Puerto-Rico) obţin independenţă deplină.
Unul din cei mai de vază conducători ai mişcării de eliberare naţională a fost tânărul ofiţer Simon Bolivar (1783-1830).
El prevedea în programul său lichidarea sclaviei şi împroprietărirea participanţilor la lupta pentru independenţă, care a fost grea şi istovitoare. Visul lui era eliberarea şi unirea popoarelor latino-americane.
Cu armata revoluţionară, majoritatea căreia o alcătuiau ţăranii amerindieni şi negrii, în anul 1819 Simon Bolinar învinge oştirile spaniole şi eliberează toată Columbia, iar în anul 1821 - Venezuela. Au mai fost eliberate Grenada Nouă, Panama şi Ecuadorul. Concomitent războiul de eliberare s-a desfăşurat şi în alte regiuni ale Americii de Sud. Sub conducerea talentatului general Jose de San Martin, armata revoluţionară a eliberat Argentina, apoi, cu ajutorul armatei lui Bolivar, a eliberat teritoriile Chile şi Peru.
Mişcarea de eliberare a cuprins şi colonia portugheză Brazilia. Profitând de greutăţile întâmpinate de guvernul metropolei în legătură cu revoluţia din Portugalia (1820-1823), brazilienii au proclamat, în anul 1822, independenţa Braziliei sub formă de stat imperial. Aici, timp îndelungat, a continuat lupta pentru republică şi anularea sclaviei.
Eliberarea coloniilor spaniole din America Latină, cu excepţia insulelor Cuba şi Puerto-Rico, a fost desăvârşită în anul 1826 prin eliberarea completă a republicilor Peru şi Chile.
Criza din iulie 1914. Începutul Primului Război Mondial.
La 28 iunie1914, printul austriac Frant-Ferdinand efectua o vizita oficiala la Sarajevo. A fost asasinat, impreuna cu sotia sa, de catre Gavrilo Princip, un studen bosniac. Acesta a făcut parte dintr-un grup de cincisprezece asasini, susţinuţi de Mâna Neagră, o societate secretă fundată de naţionalişti pro-sârbi, cu legături în armata Serbiei. Asasinatul a amorsat tensiunea gravă, care exista deja în Europa. În timp ce la Sarajevo aveau loc rebeliuni, în urma decesului arhiducelui, acestea au fost animate de minoritatea sârbă. Deşi acest asasinat a fost considerat ca detonatorul direct pentru primul război mondial, cauzele reale ale războiului merg mai în urmă, în reţeaua complexă al alianţelor şi contrabalansărilor care s-au dezvoltat între diferite puteri europene, în urma înfrângerii Franţei şi a formării statului german sub conducerea lui Otto von Bismarck în 1871. O luna mai tarziu Austro-Ungaria declara razboi Serbiei, acuzata ca ar fi pregatit atentatul. Atentatul de la Sarajevo a fost doar pretextul razboiului. Cauzele acestui prim conflict mondial au fost mult mai adanci: concurenta economica, imperialismul si nationalismul. Una din principalele cauze inceperii primului razboi mondial este dorinta Germaniei si Italiei de a-si intari pozitiile, prin toate mijloacele posibile, fata de Rusia, Franta, MareaBritanie, Imperiul Austro-Ungar din centrul Europei si Imperiul Otoman-in decadere. Tarile mici au ramas neutre. Tendinta Germaniei de a deveni cea mai mare putere militara a Europei si de a sparge suprematia navala a Marii Britanii a produs tensiuni mari intre cele doua tari. Imperiul Austro-Ungar era caracterizat da nemultumirea si agitatia nationalitatilor, tinute cu greu intr-un stat unitar. Marile puteri s-au organizat in doua tabere opuse: Tripla Alianta din care faceau parte Germania, Austro-Ungaria si Italia, si Antanta compusa din Franta, Rusia si Anglia. Antanta a intrat in razboi de partea Serbiei. In urma acestei situatii s-au angajat in razboi si alte state, urmarindu-si propriile obiective. Astfel, Bulgaria a intrat in lupta alaturi de Tripla Alianta. In shimb, Italia s-a declarat neutra, astfel incat Tripla Alianta nu a mai existat, legatura dintre Germania si Austro-Ungaria mentinandu-se. Alianta dintre aceste doua mari puteri s-a numit Puterile Centrale. In perioada 17-30 iulie 1914 reprezentantii Antantei fac cunoscut guvernului roman acordul tarilor lor privind unirea Transilvaniei cu Romania, in shimbul participarii Romaniei la razboi impotriva Puterilor Centrale. In acelasi timp, regele Carol I primeste un mesaj al imparatului Germaniei, Wihelm al II-lea, prin care i se cerea Romaniei indeplinirea obligatiilor fata de Puterile Centrale. Desi regele Romaniei, Carol I era german prin origine, opinia publica romaneasca si clasa politica in marea ei majoritate era de partea Antantei. Totusi, considerand ca tara nu este pregatita pentru o astfel de conflagratie, Consiliul de coroana intrunit la Sinaia –21 iulie 1914- la care au participat, pe langa membrii guvernului, si o serie de oameni politici din opozitie, a hotarat, in conditiile in care si Italia facea la fel, ca Romania sa adopte o politica de neutralitate armata, respingand astfel cererea regelui Carol I de a intra in razboi de partea Puterilor Centrale. In urma asasinatului de la Sarajevo, Austro-Ungaria ataca pe 28 iulie Regatul Sarb. Dupa doua zile, Rusia mobilizeaza in ajutorul sarbilor o armata de 1,2 milioane de militari. Germania someaza Rusia sa-si retraga fortele in 24 de ore. In caz contrar ii declara razboi. Rusia refuza ultimatumul, iar Germania se tine de promisiune. Franta primeste si ea declaratia de razboi a Germaniei in data de 30 august, ea fiind aliata Rusiei. Conform planului Schlieffen, Franta trebuia invadata inainte ca Rusia sa fie gata de razboi, altfel Germania trebuia sa lupte pe doua fronturi, atat in vest, cat si in est. Linia fortificata de pe granita franceza se putea ocoli prin Belgia. Dar cum ea se declarase neutra, si nu permitea trecerea trupelor germane pe teritoriul sau, in 4 august este invadata de Germania. Deoarece Marea Britanie apara neutralitatea Belgiei, ea declara razboi in aceeasi zi Germaniei. Nu trecusera nici cinci saptamani de la atentat si toata Europa se afla in razboi. In noiembrie Turcia intra in razboi de partea Puterilor Centrale. In 1915 Italia intra in razboi de partea Antantei. In Romania, in perioada 13-29 iunie 1916 au loc demonstratii antirazboinice. Astfel, intre 4-17 august se semneaza la Bucuresti Tratatul de alianta intre Romania si Antanta. Printre conditiile intrarii Romaniei in razboi contra Puterilor Centrale se stipula si satisfacerea dezinteratului unirii cu Romania a teritoriilor romanesti din Austro-Ungaria. Primul Razboi Mondial a durat pana in 11 noiembrie 1918, cand a intrat in vigoare armistitiul cerut de Germania pe data de 31 octombrie 1918. La tratativele de pace din iunie 1919, puterile invingatoare au impus conditii aspre invinsilor. Razboiul menit sa “puna capat oricarui razboi” se sfarsise cu cei mai multi morti de pana atunci de partea ambelor tabere.
Marile Puteri şi războaile balcanice.
Purtate de valul revolutiei franceze popoarele balcanice s-au trezit in a doua jumatate a secolului al XIX-lea in fata posibilitatii ca dupa aproape jumatate de mileniu de influienta si ocupatie otomana sa isi poata indeplini visele: cel de neatarnare, independenta si autonomie dar si intregire teritoriala. Constientizarea apartenentei la neam a populatiei a facut ca aceste miscari, la inceput razlete si locale, sa capete o tenta regionala, transformand astfel balcanii intr-o adevarata zona de conflict caracterizata printr-o stare de incertitudine; putand izbucni oricand un conflict atat intre statele balcanice cat si intre marile puteri care aveau un interes cu totul aparte in balcani. Aceste manifestari au inceput sa capete avant pe seama perioadei de covalescenta a Imperiului Otoman ce era slabit atat de conflictele interne cat si de celebrele razboaie ce caracterizeaza perioada cunoscuta in istorie drept „Criza Orientala” din care Poarta iesise foarte sifonata si destul de slabita. Si desi avea in subordine numeroase teritorii in Europa se vede amenintata de pierderea acestora, in aceste conditii se iau o serie de masuri administrative pentru a preintampina acest lucru, dar cum criza se prelungeste pierderea teritotiilor europene devine o chestiune de timp... constientizand de acest fapt Bulgaria impreuna cu Serbia si Grecia incep negocierile pentru crearea unei coalitii de aparare in cazul interventiei unui stat ce avea sa pericliteze existenta unuia dintre cele doua state astfel se naste Liga Balcanica. Războaiele Balcanice au fost două războaie în Europa de sud-est în 1912-1913 în timpul cărora statele Ligii Balcanice (Bulgaria, Muntenegru, Grecia, şi Serbia) întâi au cucerit teritoriile otomane Macedonia, Albania şi majoritatea Traciei, şi apoi nu s-au înţeles asupra împărţirii teritoriilor cucerite.Cadrul războaielor se află în incompleta apariţie a statelor naţionale în rămăşiţele Imperiului Otoman în secolul al XIX-lea. Sârbii au obţinut importante teritorii în urma războiului ruso-turc 1877-78, iar Grecia a obţinut Tesalia în 1881 (deşi a pierdut o mică parte în favoarea Imperiului Otoman în 1897) iar Bulgaria (un principat autonom începând cu 1878) a incorporat fosta provincie separată Rumelia Orientală (1885). Toate trei, împreună cu Muntenegru, doreau teritorii adiţionale din întinsele regiuni otomane cunoscute colectiv sub numele de Rumelia (vezi harta).Tensiunile dintre statele balcanice legate de aspiraţiile rivale în Macedonia şi Tracia s-au potolit oarecum în urma intervenţiilor Marilor Puteri de la jumătatea secolului al XIX-lea, care vizau asigurarea unei mai bune protecţii pentru creştinii majoritari, precum şi pentru păstrarea status quo. Problema viabilităţii stăpânirii otomane a fost însă din nou pusă după Revoluţia Junilor Turci din iulie 1908 care l-a obligat pe sultan să revină asupra constituţiei susupendate.În timp ce Austro-Ungaria a profitat de nesiguranţa politică otomană pentru a anexa oficial provincia otomană Bosnia-Herţegovina, pe care o ocupase încă din 1878, Bulgaria şi-a declarat independenţa completă (Octombrie 1908), iar grecii din Creta au proclamat unificarea cu Grecia, deşi opoziţia marilor puteri a împiedicat punerea în practică a ultimei acţiuni.Frustrată în nord de incorporarea Bosniei de către Austro-Ungaria, cu cei 825 000 de sârbi ortodocşi (şi mult mai mulţi sârbi şi simpatizanţi ai sârbilor de alte confesiuni), şi obligată (martie 1909) să accepte anexarea şi să răstrângă demonstraţiile anti-habsburgice printre grupurile naţionaliste sârbe, guvernul acestei ţări a privit către fostele teritorii sârbe din sud, în special "Vechea Serbia" (Sângeacul Novi Pazar şi provincia Kosovo).Iniţial sub încurajarea agenţilor ruşi, au fost încheiate o serie de înţelegeri: între Serbia şi Bulgaria în martie 1912 şi între Grecia şi Bulgaria în mai 1912. În octombrie acelaşi an Muntenegru a încheiat de asemenea înţelegeri cu Serbia şi Bulgaria. Primul război balcanic a urmat imediat.Războaiele au fost un precursor important al primului război mondial, deoarece Austro-Ungaria s-a alarmat de creşterea teritoriului şi statutului regional al Serbiei. Această temere era împărtăşită de Germania, care considera Serbia un satelit al Rusiei. Creşterea puterii sârbeşti a constribuit astfel la dorinţa celor două Puteri Centrale de a risca un război după atentatul de la Sarajevo asupra arhiducelui Franz Ferdinant al Austriei în iunie 1914.Mai apoi, armata austro-ungară a luptat timp de trei ani pentru a reuşi anexarea Serbiei şi Muntenegrului, lucru reuşit atunci când Bulgaria, Austro-Ungaria şi Imperiul Otoman s-au alăturat Puterilor Centrale alături de GermaniaUrlanis a estimat în Voini I Narodo-Nacelenie Europi (1960) că în războaiele balcanice au fost 122 000 de morţi în luptă, 20 000 morţi în urma rănilor şi 82 000 în urma bolilor.
Înfrîngerea Puterilor Centrale. Sfîrşitul primului război mondial.
Bulgaria a fost prima din Puterile Centrale care a semnat un armistiţiu în data de (29 septembrie 1918). La 30 octombrie a capitulat şi Imperiul Otoman. În 3 noiembrie Austro-Ungaria a trimis un steag alb comandantului italian pentru a-i cere un armistiţiu şi termenii păcii. Termenii au fost aranjaţi, prin telegraf, cu autorităţile Antantei de la Paris şi au fost comunicaţi Austro-Ungariei, iar aceasta i-a acceptat. Armistiţiul cu Austria a intrat în vigoare începând cu ora 3, în după amiaza zilei de 4 noiembrie. Austria şi Ungaria au semnat armistiţii separate, în urma prăbuşirii monarhiei habsburgice. După izbucnirea Revoluţiei germane, a fost proclamată o republică, la 9 noiembrie, marcând sfârşitul Imperiului German. Kaiserul s-a refugiat a doua zi în Olanda, care i-a acordat azil politic (a se vedea Republica de la Weimar). O zi mai târziu (11 noiembrie), la Compiègne, în Franţa, într-un convoi feroviar, a fost semnat un armistiţiu. La ora 11, în aceeaşi zi, a încetat focul şi armatele au început să se retragă. George Lawrence Price este considerat, în mod tradiţional, ca fiind ultimul soldat ucis. Starea de război între cele două tabere a persistat pentru încă şapte luni până la încetarea finală consacrată prin semnarea Tratatului de la Versailles cu Germania (28 iunie 1919) şi a următoarelor tratate cu Austria (la St. Germain), Ungaria (Trianon), Bulgaria (Neuilly) şi Imperiul Otoman (Sèvres). Astfel, multe memoriale oferă ca dată finală a războiului anul 1919; în contrast, cele mai multe comemorări ale războiului se concentrează asupra armistiţiului din 1918. Primul Razboi Mondial a inceput pe 28 Iulie 1914 cu o declaratie de razboi a Austro-Ungariei adresata Serbiei, ostilitatile dintre Aliati si Puterea Centrala continuand pana la semnarea armistitiului pe 11 Noembrie 1918, o perioada de 4 ani, 3 luni si 14 zile. Costul total al razboiului s-a ridicat la aproape 186 miliarde dolari. Numarul victimele in randul fortelor de pe uscat a fost mai mare de 37 de milioane. In ciuda sperantelor generale ca pacea de dupa razboi va reda pacea mondiala permanent, in realitate, Primul Razboi Mondial a pus bazele unui conflict mult mai devastator. Puterea Centrala invinsa a declarat acceptarea celor 14 Prevederi ale presedintelui Wilson ca bazele armistitiului si s-au asteptat de la Aliati sa foloseasca aceste prevederi ca fundamente principale asupra tratatelor de pace. Pe de alta parte, totusi, Aliati au venit la Conferinta de la Versailles si la conferintele de pace de mai tarziu cu determinarea exacta a costurilor de razboi datorate de Puterile Centrale, si cu hotararea de a distribui intre ei teritorii si posesiuni ale statelor invinse dupa formula creata in secret intre ani 1915 si 1917. Presedintele Wilson, la negocierile de pace, a insistat la inceput ca Conferinta de Pace de la Paris sa se accepte intregul program prevazut in cele 14 puncte, dar, in final, pentru a se asigura de sprijinul Aliatilor, a abandonat unele prevederi. Tratatele de pace ce s-au nascut de pe urma conferintelor de la Versailles, Saint-Germain, Trianon, Neuilly si Sèvres erau clar favorabile puterilor invingatoare, aceasta ducand la crearea unui militerialism si unui nationalism agresiv in Germania si unui dezordini sociale in majoritatea Europei. Primul război mondial prin dimensiunile sale temporale (patru ani) şi geografice (Europa, Africa, Orientul Mijlociu şi Oceanul Atlantic în primul rând), prin uriaşele eforturi umane şi materiale făcute de toate statele combatante, prin caracteristicile sale militare şi nu în ultimul rînd prin numărul nemaiîntâlnit de victime a marcat, în mod tragic, sfârşitul brusc al unei lumi şi intrarea într-un secol nou, al violenţei pe scară largă, al ideologiilor combatante, al totalitarismelor şi al crimelor de masă programatic induse de stat. În acelaşi timp, „scurtul” secol XX va fi, poate tocmai datorită conflagraţiilor nimicitoare ce l-au marcat, un secol al proiectelor paşnice grandioase, al preocupărilor formidabile pentru drepturile individului la nivel internaţional, al unui extraordinar avans tehnico-ştiinţific precum şi un reper fundamental în construirea unei lumi a valorilor democratice şi a libertăţii. Primul Război Mondial s-a dovedit a fi o ruptură decisivă cu vechea ordine mondială, marcând încetarea finală a absolutismului monarhic în Europa. Patru imperii au fost doborâte: German, Austro-Ungar, Otoman şi Rus. Cele patru dinastii ale lor, Hohenzollern, Habsburg, Otoman şi Romanov, care au avut rădăcini ale puterii încă din timpul cruciadelor, au căzut după război. Eşecul de a rezolva crizele postbelice a contribuit la ascendenţa fascismului în Italia, a nazismului în Germania şi la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Războiul a catalizat Revoluţia bolşevică, cea care avea să inspire ulterior revoluţii comuniste în diferite ţări, precum China sau Cuba. În est, căderea Imperiului Otoman a pavat calea spre democraţia modernă şi laicizarea statului succesor, Turcia. În Europa Centrală au fost înfiinţate state noi, precum Cehoslovacia sau Iugoslavia, iar Polonia a fost redefinită.
Primul război mondial.
La 28 iunie 1914, printul austriac Frant-Ferdinand efectua o vizita oficiala la Sarajevo. A fost asasinat, impreuna cu sotia sa, de catre Gavrilo Princip, un student sarb. O luna mai tarziu Austro-Ungaria declara razboi Serbiei, acuzata ca ar fi pregatit atentatul. Atentatul de la Sarajevo a fost doar pretextul razboiului. Cauzele acestui prim conflict mondial au fost mult mai adanci: concurenta economica, imperialismul si nationalismul. Una din principalele cauze inceperii primului razboi mondial este dorinta Germaniei si Italiei de a-si intari pozitiile, prin toate mijloacele posibile, fata de Rusia, Franta, Marea Britanie, Imperiul Austro-Ungar din centrul Europei si Imperiul Otoman-in decadere. Tarile mici au ramas neutre. Tendinta Germaniei de a deveni cea mai mare putere militara a Europei si de a sparge suprematia navala a Marii Britanii a produs tensiuni mari intre cele doua tari. Imperiul Austro-Ungar era caracterizat de nemultumirea si agitatia nationalitatilor, tinute cu greu intr-un stat unitar. Marile puteri s-au organizat in doua tabere opuse: 1.Tripla Alianta din care faceau parte Germania, Austro-Ungaria si Italia, 2.Antanta compusa din Franta, Rusia si Anglia. Antanta a intrat in razboi de partea Serbiei. In urma acestei situatii s-au angajat in razboi si alte state, urmarindu-si propriile obiective. Astfel, Bulgaria a intrat in lupta alaturi de Tripla Alianta. Italia s-a declarat neutra, astfel incat Tripla Alianta nu a mai existat, legatura dintre Germania si Austro-Ungaria mentinandu-se. Alianta dintre aceste doua mari puteri s-a numit Puterile Centrale. In perioada 17-30 iulie 1914 reprezentantii Antantei fac cunoscut guvernului roman acordul tarilor lor privind unirea Transilvaniei cu Romania, in schimbul participarii Romaniei la razboi impotriva Puterilor Centrale. In acelasi timp, regele Carol I primeste un mesaj al imparatului Germaniei, Wihelm al II-lea, prin care i se cerea Romaniei indeplinirea obligatiilor fata de Puterile Centrale. Desi regele Romaniei, Carol I era german prin origine, opinia publica romaneasca si clasa politica in marea ei majoritate era de partea Antantei. Totusi, considerand ca tara nu este pregatita pentru o astfel de conflagratie, Consiliul de coroana intrunit la Sinaia –21 iulie 1914- la care au participat, pe langa membrii guvernului, si o serie de oameni politici din opozitie, a hotarat, in conditiile in care si Italia facea la fel, ca Romania sa adopte o politica de neutralitate armata, respingand astfel cererea regelui Carol I de a intra in razboi de partea Puterilor Centrale. In urma asasinatului de la Sarajevo, Austro-Ungaria ataca pe 28 iulie Regatul Sarb. Dupa doua zile, Rusia mobilizeaza in ajutorul sarbilor o armata de 1,2 milioane de militari. Germania someaza Rusia sa-si retraga fortele in 24 de ore. In caz contrar ii declara razboi. Rusia refuza ultimatumul, iar Germania se tine de promisiune. Franta primeste si ea declaratia de razboi a Germaniei in data de 30 august, ea fiind aliata Rusiei. Conform planului Schlieffen, Franta trebuia invadata inainte ca Rusia sa fie gata de razboi, altfel Germania trebuia sa lupte pe doua fronturi, atat in vest, cat si in est. Linia fortificata de pe granita franceza se putea ocoli prin Belgia. Dar cum ea se declarase neutra, si nu permitea trecerea trupelor germane pe teritoriul sau, in 4 august este invadata de Germania. Deoarece Marea Britanie apara neutralitatea Belgiei, ea declara razboi in aceeasi zi Germaniei. Nu trecusera nici cinci saptamani de la atentat si toata Europa se afla in razboi. In noiembrie Turcia intra in razboi de partea Puterilor Centrale. In 1915 Italia intra in razboi de partea Antantei. In Romania, in perioada 13-29 iunie 1916 au loc demonstratii antirazboinice. Astfel, intre 4-17 august se semneaza la Bucuresti Tratatul de alianta intre Romania si Antanta. Printre conditiile intrarii Romaniei in razboi contra Puterilor Centrale se stipula si satisfacerea dezinteratului unirii cu Romania a teritoriilor romanesti din Austro-Ungaria. Primul Razboi Mondial a durat pana in 11 noiembrie 1918, cand a intrat in vigoare armistitiul cerut de Germania pe data de 31 octombrie 1918. La tratativele de pace din iunie 1919, puterile invingatoare au impus conditii aspre invinsilor. Razboiul menit sa “puna capat oricarui razboi” se sfarsise cu cei mai multi morti de pana atunci de partea ambelor tabere. Romania in primul razboi mondial Războiul României declarat în vara anului 1916 , pentru eliberarea provinciilor istorice româneşti – Ardealul, Banatul, Crişana, Maramureşul şi Bucovina – de sub cotropirea monarhiei dualiste austro – ungare, ca război just, naţional, a fost purtat de întregul popor român. Mobilizarea decretată în seara zilei de 14/27 august 1916, cînd s-a trimis la Viena declaraţia de război a româniei către Austro – Ungaria, a fost însoţită de un entuziasm de nedescris. Chiar în noaptea decretării mobilizării, conform planului de operaţiuni, dinainte stabilit, trupele române de acoperire au trecut Munţii Carpaţ, înaintînd pe toată întinderea zonei muntoase de la Dorna şi pînă la Orşova. În scurt timp de la intrarea României în război , armatele române au izgonit armatele austro-ungare din Braşov, Făgăraş, Sfîntu Gheorghe şi din alte localităţi ajungînd pînă în apropierea Sibiului şi Sighişoarei. Planul de operaţiuni, aprobat de conducătorii statului romîn, îşi fixa ca obiectiv strategic al forţelor armate române zdrobirea forţelor de rezistenţă austro-ungare în Transilvania şi înaintea rapidă în Cîmpia ungară, ceea ce permitea o scurtare simţitoare a frontului romînesc, iniţial pe toţi Carpaţii, o joncţiune cu armatele ruse, cu repercusiuni dintre cele mai grave pentruarmatele Puterilor Centrale. Declaraţia de război a României neaşteptată de către Puterile Centrale, ca şi înaintea fulgerătoare a armatelor sale în Transilvania a constituit un ajutor de mare preţ francezilor, unde la Verdun armatele germane erau într-o puternică ofensivă. Neputînd rezista singure împotriva trupelor române, unităţile austro-ungare pe frontul din Transilvania au fost întăritecu puternice divizii garmane, aproape 40, scoase de pe frontul de ves. Dar ofensiva victorioasă a armatelor române a fost oprită. Aceasta din cauza aliaţilor României – Marile Puteri, Rusia, Franţa, Anglia şi Italia, care nu şi-au respectat obligaţiile asumate cu ocazia încheieri, în august 1916, a convenţiei militare cu guvernul român. În primul rînd, în profida obligaţiilor semnate şi de şeful Statului Major al armatelor imperiale ruse, Alexeev, ofensiva pe frontul rusesc a armatelor ţariste conduse de generalul Brussilov nu a continuat cu vigoare, ceea ce a avut urmări dintre cele mai negative. Multe din unităţile militare ale Puterilor Centrale rămînînd disponibile, de pe acest front, au fost aduse pe frontul român. Starea populaţiei din teritoriul ocupat de către Puterile Centrale era deosebit de grea. Comandamentul german a organizat jefuirea sistemativă a bogăţiilor ţării şi a populaţiei. Autorităţile de ocupaţie au achiziţionat întreaga producţie de cereale, toate produsele alimentare şi petrolifere. Numai pe căile ferate au fost scoase din ţară 1 768 552 de tone produse petrolifere, 1 400 000 de capete de bovine, 4 600 000 de ovine etc. La toate acestea se adaugă produse textile, piei ş.a. În întreprinderile industriale, are fuseseră militarizate, s-a introdus un adevărat regim de muncă forţată, iar ţăranii erau jefuiţi de cereale, vite, erau siliţi să lucreze pe moşii în favoarea ocupanţilor; în timp ce populaţia primea, pe bază de cartelă, raţii de hrană cu totul neîndestulătoare, produsele jefuite erau transportate în Germania. Împotriva populaţiei au fost folosite metode teroriste : multe sate şi oraşe au fost incendiate şi devastate, locuitorii au fost arestaţi şi, după un simulacru de judecată, au fost deportaţi în Germania, unii fiind executaţi. În vara anului 1917, în cadrul planului general de ofensivă a Antantei, armatele române, refăcute şi înzestrate cu aportul tehnic şi militar al Franţei şi Angliei, au pornit de pe frontul din Moldova, împreună cu armatele ruse, o contraofensivă puternică, menită să împiedice încercarea comandamentului armatei germane de a sparge frontul româno-rus, de a ocupa întreaga Moldovă şi de a-şi croi drum spre Ucraina. Luptele din vara anului 1917 s-au încheiat cu înfrîngerea trupelor Puterilor Centrale pe frontul din Moldova. Principalul factor în obţinerea acestei victorii i-a constituit vitejia soldaţilor români, care au luptat cu eroism, animaţi de dorinţa de a împiedica ocuparea întregului teritoriu al ţării, de a-şi elibera căminele cotropite. României i-a fost impus de către Puterile Centrale le 28 noiembrie/ 9decembrie 1917 un armistiţiu provizoriu. Găsindu-se cu armatele sale singură în “triunghiul morţii”, întrucît de jur împrejurul ţării care mai rămăsese liberă, în Moldova, se aflau unităţi ale Puterilor Centrale, forţe armate deosebit de puternice şi fiind părăsită de aliaţii săi din Antantă, cu care încheiase tratate, România a fost pusă în împosibilitate să facă altceva decît să trateze forţat cu inamicul şi să semneze le 20 februarie / 8 martie 1918 la Buftea un tratat preliminar de pace, care a stat la baza tratatului înrobitor de la Buftea – Bucureşti din 24 aprilie / 7 mai 1918, tratat imperialist, prin care nu numai că i se răpea împortante teritorii şi i se nega independenţa , dar Germania, mai ales, tindea să facă din România o colonie a sa. Se încerca să se anuleze toate drepturile poporului român incluse în tratatele internaţionale de la 1393 şi pînă la Congresul de la Berlin din 1878. Lucrările Congresului au fost conduse de patriotul român Iancu Flondor, fost deputat român în parlamentul de la Viena. El a propus moţiunea prin care se hotăra: “Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare… cu regatul României” . Această moţiune a fost sprijinită de reprezentanţii Consiliilor minorităţilor naţionale din această provincie. În ultimele luni ale anului 1918 cei peste 3 milioane de români din părţile Ardealului, Banatului, Crişanei şi Maramureşului , sub conducerea Consiliului Naţional Central Român de la Arad, hotărăsc a ţine o mare adunare naţională cu caracter plebiscitar, constituat, la Alba Iulia, pe ziua de 1 decembrie 1918. Adunarea de la Alba Iulia, ca semn al marelui act de reunire a ţărilor române, sub Mihai Viteazul, este bine pregătită. În toate localităţile Transilvaniei, românii se întrunesc şi îşi aleg împuterniciţii delegaţi pe care îi învestesc cu acte semnate de obştea satelor, pentru a se face clar şi hotărît cunoscută tuturor dorinţa lor nestrămutată de a se uni cu ţara mumă. În acest fel la Alba Iulia, în ziua de 1 decembrie 1918, la marea adunare naţională constituantă sosesc 1 228 de delegaţi cu drept de vot deliberativ pe lîngă o masă de peste 100 000 de români veniţi din toate colţurile Transilvaniei pentru a întări actul de unire. De remarcat că din cei 1 228 de delegaţi, 150 erau reprezentanţi de drept ai muncitorimii române, iar din cei peste 100 000de participanţi, peste 10 000 o formau muncitorii, care au venit cu pancarde şi steaguri roşii de panglici tricolore, dovadă a înaltului patriotism de care a fost animată dintotdeauna clasa noastră muncitoare. În cadrul Marii Adunări Constituante de la 1 decembrie 1918 s-a adoptat istorica “Declaraţia de la Alba Iulia”. Astfel, prin lupta hotărîtoare a întregului nostru popor de pe ambele versante ale Carpaţilor s-a înfăptuit dorinţa cea mai arzătoare milenară UNIREA.
