Structura textului jurnalistic.

Structura textului jurnalistic constă în construcţia acestuia, realizată prin unitatea conţinutului şi a formei. Ea presupune integrarea (asamblarea) elementelor constitutive într-un tot închegat, unitar, coerent, înţeles ca sistem al relaţiilor dintre părţi. „Forma” unui text jurnalistic se edifică printr-un act de compoziţie şi limbaj, adică prin asamblarea unei realităţi textuale de tip special. Este firesc, deci, să ne intereseze modul de organizare internă a textului (propoziţie – secvenţă – text), procedeele compoziţionale şi figurile de stil etc. (Nota bene: Propoziţia este enunţul narativ cel mai simplu. Secvenţa este alcătuită dintr-o succesiune de propoziţii).

Compoziţie înseamnă identificarea şi asamblarea unor structuri textuale diverse într-un tot cu finalitate unică, potrivit unui sistem de reguli prestabilite. Dar, în acelaşi timp, nu trebuie neglijate nivelurile configurative ale textului jurnalistic care vizează „conţinutul” (materialul evenimenţial, tema sau problema, ideea), precum şi unele elemente constitutive care se referă, în egală măsură, la fond şi expresivitate (subiect, motiv şi laitmotiv).

S-au făcut foarte multe speculaţii în jurul conceptului de temă. Mai ales, până în ’89, când jurnalismul nostru a fost supus metodic unui sistem de dogmatizare prin discriminare tematică – decretarea unor teme tabu şi privilegierea altora: mitologia „omului nou”, patriotismul sovietic, subiectele de producţie, mai cu seamă a celor de sorginte triumfalistă etc. Evident, opţiunea tematică este importantă pentru jurnalişti. Când, însă, o anume problematică nu-şi dobândeşte echivalentul expresiv, ea eşuează într-un produs mediatic submediocru. Multe teme de adâncă gravitate umană au fost compromise, deoarece unii care le-au abordat n-au beneficiat de suficient har creator, iar alţii s-au dovedit a fi nişte conjuncturişti. Dar care este distincţia dintre tema şi subiectul mesajului jurnalistic? În majoritatea lucrărilor de poetică modernă tema este considerată un element al materialului jurnalistic, pe când subiectul ţine de nivelul configurativ al textului publicistic, de modelarea particulară pe care o primeşte o anumită temă. Raportul dintre subiect şi temă este admirabil definit de istoricul de artă Andrei Cornea: „Un om îşi clădeşte o casă – iată subiectul activităţii sale din acel moment. Dar pentru a înţelege bine ce vrea omul în cauză, subiectul nu dezvăluie prea multe şi trebuie recurs la temă. Aceasta dă lucrurilor relief. Iar în cazul de faţă, ea ar putea fi identificată, să spunem, cu dorinţa omului de a avea un spaţiu al său, familiar, confortabil. Subiectul, prin urmare: a clădi o casă. Tema: a fi acasă ”. Iar pe reversul paginii cu pricina sunt emise o serie de gânduri care, practic, epuizează problema: „Subiectul îl putem regăsi, aşadar, în imediat, în concret, în vizibil. Lui îi este pe plac precizia şi poate fi de îndată circumscris, planificat, îndosariat sau clasat. Tema e, de obicei, relativ ascunsă, invizibilă. Nu poţi ajunge la ea decât printr-o imersiune riscantă şi mai ales nesigură. (...) Un subiect îl alegi, îl supui; tema te alege ea, i te supui. Subiectul seamănă cu conţinutul unui cadou; tema cu bucuria pe care el o trezeşte. Prin subiect ajungem doar la ceea ce altul face; prin temă – şi la ceea ce el visează ”.

Dacă tema ne furnizează un prim imbold în realizarea mesajului jurnalistic, apoi ideea constituie axul director în jurul căruia se structurează demersul publicistic, adică se edifică forma. Ideea unui text jurnalistic nu se regăseşte în anumite fraze mai valoroase, ci este validată de întreaga construcţie textuală. Este grăitoare, în acest sens, aserţiunea semioticianului Iuri Lotman care vizează, ce-i drept, textul literar, dar care poate fi extrapolată la discursul jurnalistic: „Cercetătorul care (...) caută ideea în unele citate izolate se află în postura omului care, ştiind că o casă are un plan, ar încerca să demoleze pereţii pentru a găsi locul unde este zidit proiectul. Planul nu este zidit în pereţi, el este realizat în proporţiile clădirii. Planul este ideea arhitectului, iar structura clădirii constituie materializarea acesteia”.Aspectul formal al unui text jurnalistic influenţează structura textului. În acest sens, van Dijk consideră că elementele constitutive ale textului jurnalistic: titlul, şapoul sau paragraful iniţial, faptele, consecinţele, „fundalul” (engl. background), reacţiile verbale ale protagoniştilor reprezintă macrostructuri specifice textului jurnalistic (1988). Schema textuală propusă de van Dijk este utilă cercetării, deoarece ea permite descrierea textelor cunoscute/acceptate ca texte jurnalistice. Autorul identifică elemente structurale care aparţin fără nici un dubiu construcţiei textelor jurnalistice, cum ar fi: titlul, şapoul sau paragraful iniţial (lead). Celelalte elemente prezentate de van Dijk, faptele, consecinţele, fundalul (contextul), reacţiile verbale, nu sunt specifice numai construcţiei textelor jurnalistice, ci oricărui tip de text narativ.

Structura „în cascadă” de care vorbeşte van Dijk este cunoscută jurnaliştilor sub denumirea de „piramidă inversată” sau „răsturnată” şi este reprezentată sub forma unei piramide cu vârful în jos, alcătuită din trei secvenţe textuale: baza piramidei, care constituie cea mai importantă structură textuală (paragraful introductiv sau lead), corpul textului (contextul) şi paragraful final.

Tipul de text care concretizează structura piramidei inversate este ştirea, textul de presă cu gradul cel mai mare de neutralitate (jurnalistul „se ascunde” în spatele faptelor) şi de concizie. Ştirea îşi organizează informaţiile după criteriul relevanţei acestora în relaţie cu un eveniment de actualitate şi cu sistemul de aşteptări ale publicului.

Astfel, primul element de captare îl reprezintă titlul, în care fie se introduce o informaţie de interes dintre cele care circumscriu evenimentul, fie se realizează un rezumat al evenimentului. De exemplu, „Muzica ar putea fi interzisă în şcolile din Kuweit” (Libertatea, 5 ianuarie 2005) face parte din prima categorie de titluri şi, cu toate că informaţia este dubitativă („ar putea fi interzisă”), ea stârneşte curiozitatea cititorului. Primul paragraf (lead) al textului dezvoltă şi concretizează informaţia din titlu, răspunzând la întrebările Cine? Ce? Unde? Cum? Din ce cauză?: „Un deputat kuweitian a anunţat că va conlucra cu alţi deputaţi în vederea interzicerii predării muzicii în şcolile emiratului, catalogând această activitate drept pierdere de timp”. În lead informaţiile privind cauzele evenimentului sunt vagi, ceea ce menţine curiozitatea cititorului; în ansamblu, însă, lead-ul oferă suficiente informaţii pentru ca un cititor cu o strategie de lectură să decidă dacă va citi textul în continuare sau nu.

Paragraful următor conferă mai multă precizie răspunsurilor la întrebările: Cine? (numele complet), Cum? („să înainteze această propunere pentru dezbateri în cadrul parlamentului”), Când? („săptămâna viitoare”), Din ce cauză? („catalogând muzica drept antiislamică”): „Deputatul Daihalahh Buramia al Mutairi a afirmat că ar fi posibil să înainteze această propunere pentru dezbateri în cadrul parlamentului, ce se va întruni săptămâna viitoare într-o şedinţă privind sistemul educaţional din emirat. „Lecţiile de muzică ocupă timpul elevilor, fără ca aceştia să aibă vreun câştig din aceasta. Părinţii nu îşi trimit copiii la şcoală să înveţe să cânte, ci pentru a primi o educaţie ştiinţifică utilă, care să le servească lor şi ţării”, consideră deputatul kuweitian. Catalogând muzica drept antiislamică, Mutairi a declarat că intenţionează să propună înlocuirea acestei discipline cu un curs de educaţie islamică.”

Ultimul paragraf conţine alte informaţii despre iniţiatorul legii („medic de profesie”, Mutairi este deputat islamist), ceea ce permite contextualizarea evenimentului („la ultimele alegeri legislative”, „forţele islamice au câştigat 40 % din voturi”): „Medic de profesie, Mutairi a obţinut un mandat de deputat în parlamentul kuweitian în urma alegerilor legislative din iulie, care au constituit un adevărat succes pentru forţele islamiste, câştigătoare a 40 % din locuri”.

Structura compoziţională a „piramidei inversate” a reprezentat (şi mai reprezintă încă) „un mit” al presei scrise, începând cu deceniile 6-7 ale secolului al XX-lea, considerându-se că modul acesta particular de organizare a informaţiilor constituie forma textuală cu maximă eficienţă în comunicarea jurnalistică. Ea răspunde aşteptărilor publicului şi conceptului de „lectură eficientă”, concept operaţional în mass-media prin derivatele lui: lectura rapidă, lectura selectivă, lectura parţială. A organiza informaţiile în structura piramidei inversate înseamnă a livra informaţia esenţială în primul paragraf, lăsându-i receptorului posibilitatea de a alege continuarea sau renunţarea la lectură, în funcţie de starea şi de interesele sale de moment. În felul acesta, se manifestă consideraţie faţă de receptor, stabilindu-se o relaţie bazată pe respect şi încredere reciprocă între emiţător şi cititor.