28 февр. 2011 г.

Situaţia internaţională a Ţărilor Române în sec. al XVIII-lea.

Activitatea diplomatică era susţinută şi prin strădaniile capuchehaialelor cu care Nicolae Mavrocordat întreţinea o vie comunicare, de la ei fiind preluate şi mesaje ale ambasadorilor acreditaţi la Poartă. Schimbările produse în raportul de forţe ale marilor puteri în înfruntările pentru afirmarea supremaţiei lor în spaţiu dunărean au determinat Poarta otomană, саге a cunoscut în epocă înfrîngeri şi pierderi teritoriale, să instituie regimul domniilor fanariote în Moldova (1711) şi în Ţara Românească (1716), ca o cale de a le menţine sub o mai puternică autoritate. Aceasta a agravat starea de dependenţă a Principatelor pe plan politic şi economic faţă de Imperiul otoman, ceea ce a dus la ştirbirea drepturilor deţinute în baza statuturului de autonomie de care au beneficiat pînă atunci, deşi în plan internaţional a fost păstrat formal regimul lor de dar al- ahd (de recunoaştere a suzeranităţii, cu plata unui tribut - haraci). Domnii numiţi acum erau recrutaţi direct de marii demnitari otomani din clientela politică a Fanarului constantinopolitan, fără consultarea înaltului cler şi a boierimii autohtone, ca în epocile anterioare, cînd voievozii munteni sau moldavi aleşi de ţară primeau în genere doar confirmarea de la Stambul. În cele două state româneşti de la sud şi est de Carpaţi au sporit obligaţiile şi cererile necontenite ale Porţii, cu grave urmări în ceea ce priveşte creşterea fiscalităţii. Domnii înscăunaţi de Poartă, de teama unor defecţiuni, sub aspect politic, în favoarea Rusiei şi Imperiul habsburgic, adversare ale imperiului otoman au fost nevoiţi să reducă puterea combativă a oştii de ţară, prin diminuarea efectivelor. Prin interzicerea legăturilor directe ale principilor greci cu ţările străine din afara lumii musulmane şi printr-o supraveghere mai strictă a raporturilor lor externe, cele două Principate Dunărene au cunoscut doar o relativă izolare pe plan diplomatic, deoarece fanarioţii s-au arătat destul de destoinici prin activitatea agenţilor trimişi peste hotare. Asistăm, de asemenea, şi la o oarecare întărire a monopolului Porţii asupra exportului de produse ale Moldovei şi Ţării Româneşti, ce a provocat unele neajunsuri situaţiei lor economice. Din punct de vedere al poziţiei lor politice, se constată pînă la 1774 o fidelitate aproape necontestată a domnilor fanarioţi faţă de Poartă. Slăbirea puterii şi a autorităţii Imperiului otoman, mînate de contradicţiile interne, de emanciparea paşalelor de la horare faţă de puterea centrală, ce au înlesnit lupta de eliberare a popoarelor din Balcani, au condus la apariţia „defecţiunilor" în rîndul fanarioţilor, în contextul agravării «Problemei Orientale" şi a pierderilor teritoriale continue ale statului otoman în faţa adversarilor săi, habsburgici şi ţarişti. Domni ca Grigore al Ш-lea Alexandru Ghica, Alexandru Mavrocordat „Firaris", Constantin Ipsilanti s.a. contestă atotputernicia Porţii, se ridică împotriva ei, sprijinindu-se pe ruşi, chiar dacă unii din ei plătesc cu capul nesupunerea faţă de Istanbul. Slăbiciunea militară a Porţii otomane în faţa vecinilor ei a îngăduit smulgerea din trupul ţării a Olteniei de către armatele imperiale (din fericire, vremelnică), apoi ocuparea Bucovinei şi a Basarabiei, de către Habsburgi şi ruşi, prin înţelegere cu Poarta. Cabinetele de la Vicna şi Sankt Petersburg, care se pretindeau apărătoare ale „creştinilor" năpăstuiţi de apăsarea Porţii, s-au dovedit în fapt interesate să-şi extindă stăpînirea peste o bună parte a teritoriului statelor româneşti.

Selim al III-lea (1789-1807). un admirator al lui Napoleon a reformat radical domeniul politicii externe prin înfiinţarea unor ambasade permanente în capitalele marilor puteri occidentale: Londra (1793), Viena (1794), Berlin (1795), şi Paris (1796). Aceste ambasade au devenit cele mai importante canale de comunicare cu Vestul. În acest cadru, rolul fanarioţilor a fost remarcabil atît în calitatea lor de foşti mari dragomani, cu legături multiple în lumea occidentală, cît şi prin furnizarea de personal calificat, inclusiv ambasadori, pentru oficiile diplomatice otomane. În „veacul fanariot" nu a intervenit o schimbare fundamentală în ceea ce priveşţe statutul juridic al Moldovei şi Ţârii Româneşti faţă de Poartă, ci a continuat statutul de protecţie tributară deşi au intervenit două elemente importante de noutate: pe de o parte, s-a deteriorat grav statutul domnilor şi s-au comis încălcări fără precedent ale statutului ţării de către partea otomană, grav marcată în secolul al XVIII-lea de acţiunile centrifuge ale autorităţilor de margine; pe de altă parte, după 1774, protectoratului otoman unilateral începe să i se substituie un dublu protectorat, prin legalizarea dreptului Rusiei de a interveni în favoarea Principatelor Dunărene, prin tratatul de la Kuciuc Kainargi fapt ce echivalează cu debutul internaţionalizării statutului juridic al acestor ţări, proces finalizaţ în 1856 prin instituirea statutului de protecţie colectivă. Cu alte cuvinte, statutul juridic al Ţărilor Române în "vcacul fanariot" înregistrează două perioade: una de protecţie otomană (tributară, unilaterală); a doua de protecţie bilaterală, osmano-rusă (1774-1821), dar cu recunoaşterea formală a aceleiaşi supremaţii otomane. După 1774, Rusia şi-a deschis consulate la Iaşi şi Bucureşti, hatişeriful de la Gulhane din 1802 recunoştea dreptul titularilor acestor consulate de a supraveghea modul în care Poam îşi îndeplinea angajamentele asumate în raport cu Ţările Române. Dincolo de scopurile reale, ascunse, ale Rusiei expansiunea spre Dunărea de Jos şi Strîmtori —, acţiunile ei au favorizat declanşarea mecanismului de restabilire a autonomiei romaneşti, depline faţă de Poartă, pentru revenirea la perioada clasică a relaţiilor româno-otomane, aceea a abidnîme-lelor.

Altfel, în intervalul 1774-1821 au fost reconfirmate vechile prevederi de garantare a acesţei autonomii. Jus monetae (dreptul de a bate monedă), pe care l-au practicat în continuare, în epocă. Hanatul Crimeii şi Republica Ragusa, cu un statut.asemănător Ţărilor Române, acest drepr (niciodată interzis în chip expres) nu a fost folosit de ţările noastre. Relaţiile ruso-turce de la.nivelul bilateral în care se aflau până acum, au devenit de nivel colectiv, european. Dintr-o problemă de forţă, intervenţia Rusiei împptnva Imperiului otoman este transformată într-una de drept internaţional. În aceste condiţii, locul Principatelor Române în configuraţia politică europeană devine cu totul nou. Protocolul anglo-rus din 23 martie/4 aprilie 1826, barând accesul Rusiei în afacerile Mediteranei, îi dădea, în schimb, nîână liberă în Principate. Mediaţia pacifică s-a transformat, într-o intervenţie armată. Sub presiunea celorlalte puteri, între cele două puteri beligerante a fost încheiată Pacea de la Adrianopol 1829), el stabilea graniţa între cele două imperii, prevedea libertatea navigaţiei pe Dunăre şi a trecerii prin Strâmtori a vaselor comerciale, plata unei despăgubiri acordate Rusiei. Un act separat, anexat Tratatului, prevedea restituirea către Principate a raialelor din stânga Dunării, domni aleşi pe viată, libertatea navigaţiei pe Dunăre, recunoaşterea autonomiei celor două Ţări Române. Pentru moment, Rusia renunţase la politica dc anexiune. Nicolae Mavrocordat a amintit însă demnitarilor otomani că integritatea teritoriului Moldovei era apărată de „capitulaţiile" acordate de Poartă din vechime, principele referindu-se în acest sens şi la prevederile păcii deja Carlowitz (1699), intervenţie rămasă fără de urmări. Domnul era socotit la Stambul om de încredere, trimiţând ,,veşti" în legătură cu viaţa politico-diplomatică a ţărilor din sud-estul şi centrul Europei, lui cerându-i-se chiar „sfat" în diferite probleme. El beneficia însă de informaţiile primite de la agenţii străini cu care se află în corespondenţă.
Share:

0 коммент.:

Отправить комментарий

Общее·количество·просмотров·страницы

flag

free counters

top

Технологии Blogger.