Regimul fanariot în Moldova şi Ţara Românească.

Ca o consecinţă a instaurării regimului fanariot în Ţările Române de la sud-est de Carpaţi şi în condiţiile politice în care Imperiul habsburgic şi Rusia ţaristă şi-au manifestat tot mai puternic interesul pentru supremaţie la linia Dunării, în scaunele de la Iaşi şi Bucureşti au fost numiţi direct de la Poartă principi dintre greci sau cei grecizaţi, care prezentau mai multă garanţie pentru puterea otomană. După pacea de la Adrianopol, Abdi Paşa a ocupat Hotinul (1713), efectuând, şi cu salahori moldoveni şi munteni, lucrări ample de fortificare a vechiului bastion moldav. Acestuia i-au alăturat abuziv şi partea de la nord de Prut, din judeţul Cernăuţi, ca şi teritoriul din preajma cetăţii, ceea ce a dus la crearea raialei Hotin (1715-1717), cu urmări deosebit de grele pentru amândouă principatele. Datorită raporturilor tensionate dintre domn şi boierimea autohtonă cei ce se socoteau asupriţi părăseau ţara; doisprezece fruntaşi ai acestora au trecut în Moldova. În urma declanşării conflictelor lăuntrice ale tătarilor din Bugeac, domnul moldav, ca şi cel din Ţara Românească, la porunca Porţii au fost obligaţi să-1 ajute pe hanul din Crimeea în aplanarea disputelor pentru putere. Obligaţiile faţă de turci şi de tătari, suportate de ţară, erau păgubitoare. Domnul fiind silit să acopere cheltuielile făcute la Poartă, a mărit unele dări şi а reintrodus-o pe cea mai nepopulară, văcăritul. Pentru mai buna organizare administrativă, erau orânduiţi acum cîte doi ispravnici la ţinuturi, unul român şi altul grec. Schimbările produse în raportul de forţe ale marilor puteri în înfruntările pentru afirmarea supremaţiei lor în spaţiu dunărean au determinat Poarta otomană, саге a cunoscut în epocă înfrîngeri şi pierderi teritoriale, să instituie regimul domniilor fanariote în Moldova (1711) şi în Ţara Românească (1716), ca o cale de a le menţine sub o mai puternică autoritate. Aceasta a agravat starea de dependenţă a Principatelor pe plan politic şi economic faţă de Imperiul otoman, ceea ce a dus la ştirbirea drepturilor deţinute în baza statuturului de autonomie de care au beneficiat pînă atunci, deşi în plan internaţional a fost păstrat formal regimul lor de dar al- ahd (de recunoaştere a suzeranităţii, cu plata unui tribut - haraci). Domnii numiţi acum erau recrutaţi direct de marii demnitari otomani din clientela politică a Fanarului constantinopolitan, fără consultarea înaltului cler şi a boierimii autohtone, ca în epocile anterioare, cînd voievozii munteni sau moldavi aleşi de ţară primeau în genere doar confirmarea de la Stambul. În cele două state româneşti de la sud şi est de Carpaţi au sporit obligaţiile şi cererile necontenite ale Porţii, cu grave urmări în ceea ce priveşte creşterea fiscalităţii. Prezenţei atîtor alogeni din lumea greco-levantină, deţinători de funcţii şi slujbe, dintre care unii interesaţi să-şi sporească avuţiile pe căi abuzive, a stîrnit protestele populaţiei. Acestea au dat Porţii noi prilejuri de intervenţie, care au dus şi la schimbarea domnilor şi a capuchehaialelor, bănuiţi a fi tolerat pe cei ce produceau daune în „seraiul împărătesc" de la Stambul. În această epocă, procesul general de dezvoltare a Principatelor a continuat totuşi fiind însă departe de evoluţia cunoscută de statele din centrul şi nord-vestul Europei. Prefacerile în ritmuri lente care au avut loc în structurile lor socio-economice au provocat destrămarea rînduielilor lumii evului de mijloc şi au asigurat trecerea trptată a ţărilor Române spre modernitate. Aceşti principi venetici deşi erau îngrădiţi de dominaţia otomană, au urmărit totuşj să legitimeze pretenţiile lor de suverani, dînd strălucire şi fast Curţii domneşti, respectînd tradiţiile Ortodoxiei, care îi putea lega de trecutul ţării. Era un mijloc folosit de alţfel de cprincipii fanarioţi de a asigura continuitatea statală, căutînd rădăcini în ţară prin рromovarеа unor alianţe de familie cu boierii localnici. O particularitate în epocă a constituit-o strămutarea la intervale scurte de timp a principilor fanarioţi dintr-o ţară într-alta, procedeu care, în plan economic-fiscal mai ales, a avut urmări grele. Această practică a înrîurit totuşi dezvoltarea unitară a instituţiilor în amîndouă statele, ca şi procesul lent al unificării lor politice. În conducerea treburilor statului domnii fanarioţi erau înconjuraţi de o clientelă grecească, dar în viaţa internă preponderenţi ca număr şi putere rămîneau tot boierii autohtoni, indiferent de gradul lor de supunere faţă de principii din fruntea statului muntean sau moldav. Regimul fanariot se dezvăluie, aşadar, ca un sistem de contraste învederînd deopotrivă decădere şi emancipare pe multiple planuri, conservatorism politic şi despotism luminat, dar şi obscurantism sau stăruinţe în promovarea învăţământului, artei, culturii şi tiparului, un timp al infiltrării puternice a alogenilor în viaţa socio-economică şi politică a Principatelor, în care a avut loc însă treptata lor autohtonizare şi asimilare. În acest cadru, rolul fanarioţilor a fost remarcabil atît în calitatea lor de foşti mari dragomani, cu legături multiple în lumea occidentală, cît şi prin furnizarea de personal calificat, inclusiv ambasadori, pentru oficiile diplomatice otomane. Potrivit hatişerifului de la Gulhane (1802), durata domniei a fost fixată la 7 ani. Boierii pămînteni au dobîndit prioritate faţă de greci la ocuparea funcţiilor publice. În ansamblu, statutul ţării faţa de Poartă s-a îmbunătăţit (mai exact: a fost restaurat) în bună măsură, în intervalul 1774-1821. Jus monetae (dreptul de a bate monedă), pe care l-au practicat în continuare, în epocă. Hanatul Crimeii şi Republica Ragusa, cu un statut.asemănător Ţărilor Române, acest drepr (niciodată interzis în chip expres) nu a fost folosit de ţările noastre.