Reformele lui Alexandru loan Cuza şi semnificaţia lor.

În anii 1859-1861, activitatea politică a celor două ţări a avut un caracter comun, deşi s-a menţinut separaţia din punct de vedere adininistraţiv. Guvernele, îndrumate de domnitor, acţionau în acelaşi sens. Din punct de vedere politic, unitatea a fiinţat din ianuarie 1859. Serviciile de vămi ale celor două ţări s-au contopit într-o singură direcţie generală, cursul monedelor din Principate a_fost unificat, administraţiile telegrafelor au fost, de asemenea, contopite. Cînd s-a luat în discuţie problema Capitalei ţării, Bucureştii - calificat de Kogălniceanu „inima Romaniei" - s-a impus drept Capitală, s-a fixat doar 24 ianuarie zi de sărbătoare naţională. Comisia centrală lucra la unificarea legislativă a celor două ţări, iar în toamna anului 1861 s-a instituit şi o comisie pt unificarea legilor şi a regulamentelor administrative. Procesul de integrare s-a desfăşurat şi pe tărâm militar. Problema agrară a sţrăbătut ca un fir roşu istoria Principatelor în aceşti ani, reprezenţînd, după un consul străin, „fondul tuturor preocupărilor". Ţărănimea slujise mişcarea naţională în nădejdea soluţionării problemei agrare, obligaţie impusă, de altfel, clasei polirice a vremii prin Convenţia de la Paris. Conservatorii se împotriveau împărţirii pământului sau o doreau extrem de limitată. Egalitatea în faţa legii şi a dărilor, desfiinţarea privilegiilor şi adoptarea unor forme de organizare statală modernă au fost principalele direcţii de dezvoltare ale activităţii guvernelor începând din 1859. Reforma fiscală - generalizarea contribuţiilor şi asigurarea fondurilor necesare operei de organizare a noului stat naţional - era una dintre problemele centrale ce s-au pus după 24 ianuarie/5 februarie 1859. Toţi bărbaţii majori au fost supuşi impozitului personal şi contribuţiei pentru drumuri. Nerealizarea deplinei unificări politico-administrative, instabilitatea politică şi puterea de care au beneficiat conservatorii în condiţiile regimului electoral instituit de Convenţie, au întârziat realizarea reformelor fundamentale. Domnitorul, adept al progresului şi al reformelor, nedorind pe conservatori, a preferat pe liberalii moderaţi şi nu pe radicali, singura excepţie fiind Kogălniceanu, liberal-democrat, cu multiple calităţi intelectuale şi politice. Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400 000 familii de ţărani au fost împroprietărite cu loturi de muncă, iar aproape alţi 60 000 săteni au primit locuri de casă şi de grădină. Cu tot caracterul ei limitat, legiuirea a pus capăt dominaţiei relaţiilor feudale în agricultură şi a deschis drumul larg noilor relaţii capitaliste. Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX –lea. Ultimii ani ai domniei lui Cuza au fost apoi caracterizaţi prin adoptarea altor măsuri, care, în ansamblu, s-au încadrat procesului de modernizare. ,,A fost adoptat sistemul metric, a fost decretat Codul Civil, s-au afirmat drepturile autocefale ale bisericii române faţă de patriarhia din Constantinopol, s-au luat măsuri împotriva jurisdicţiei consulare, s-a promulgat Legea instrucţiunii publice, după ce, încă din iulie 1864, cum s-a amintit, se crease Universitatea de la Bucureşti’’. Reformele realizate în cei şapte ani de domnie ai lui Alexandru Ioan Cuza au pus bazele organizatorice ale statului modern român. Pe plan economic, social, politic şi cultural s-au înregistrat profunde schimbări. Dintre reforme, cea agrară se impune atenţiei ca o înfăptuire majoră, cu implicaţii profunde, pe planuri multilaterale. În ansamblu, domnia lui Cuza are o însemnătate primordială prin aceea că a pus bazele statului unitar, dar totodată şi a statului modern.